Sfantul Ioan Scararul - Scara

"Dumnezeu este al tuturor celor inzestrati cu voie libera; El este viata tuturor, mantuirea tuturor - a credinciosilor si a necredinciosilor, a dreptilor si a nedreptilor, a celor cinstitori de Dumnezeu si a celor necinstitori, a celor fara de patimi si a patimasilor, a monahilor si a mirenilor, a inteleptilor si a celor simpli, a sanatosilor si a bolnavilor, a tinerilor si a batranilor - , precum ale tuturor sunt revarsarea luminii, stralucirea soarelui si schimbarile anotimpurilor. Si nu poate fi altfel, caci "nu este partinire la Dumnezeu". (Rom. 2, 11)

Despre incercari si straduinte

"Celor ce incearca sa se urce cu trupul la cer, cu adevarat le trebuie o silire peste masura de mare si dureri neincetate, mai ales la inceputul lepadarii de lume, pana cand naravul nostru cel iubitor de dulceti si inima noastra cea nesimtitoare vor ajunge, din plans adevarat, la iubirea de Dumnezeu si curatie".

"Toti cei ce se apropie de aceasta nevointa trebuie sa se lepede de toate, sa-si rada de toate, sa paraseasca toate, ca sa-si puna o temelie neclintita. Iar temelia cea mai buna, alcatuita dintre trei parti sau trei stalpi, este nerautatea, postul si intreaga intelepciune".

"Nimeni nu trebuie sa se socoteasca nevrednic de fagaduinta monahala, punand drept pricina greutatea si pricina pacatelor sale, si din pricina iubirii sale de placeri, sa se smereasca in chip fatarnic, nascocind indreptatiri ca sa-si dezvinovateasca pacatele sale (Ps. 140,4); caci unde este multa putreziciune, acolo trebuie si o doctorie tare care sa curete spurcaciunea, iar cei sanatosi nu merg la spital". 

"Sa luam aminte ca nu cumva, socotind ca mergem pe calea cea ingusta si stramta, sa ratacim de fapt pe cea lata si larga. Calea cea ingusta ti-o va arata stramtorarea pantecelui, privegherile de toata noaptea, apa bauta cu masura, putinatatea painii, bautura curatitoare a necinstirii, primirea mustrarilor, luarile in ras, sudalmele, taierea voii proprii, rabdarea jignirilor, suferirea fara de cartire a dispretului si a poverii ocarilor; cand vei fi asuprit - sa rabzi cu barbatie; cand te vor cleveti - sa nu te superi; cand te vor umili - sa nu te manii; cand te vor osandi - sa te smeresti. Fericiti toti cei ce umbla pe cararile drumului aratat aici, ca "a acelora este imparatia cerurilor" (Mt. 5,3-12). 

Despre ascultare 

"Ascultarea este lucrare fara de cercare, moarte de buna voie, viata straina de iscodire, lipsa de grija in fata primejdiilor, indreptatire nepregatita inaintea lui Dumnezeu, netemere de moarte, plutire pe ape fara de primejdie, calatorie dormind. Ascultarea este mormant al voii proprii si inviere a smereniei. Cel ascultator, precum un mort, nu vorbeste impotriva si nu face deosebire intre cele bune si cele ce par rele; caci pentru toate va raspunde acela care cu evlavie a omorat sufletul lui. Ascultarea este parasirea dreptei socoteli din imbelsugare de dreapta socoteala."

"Monahul cel smerit cugetator nu iscodeste despre lucruri de nepatruns, iar cel trufas vrea sa cerceteze si adancurile judecatilor Domnului". 

"Ceea ce uneori e leac pentru unul, pentru altul e otrava, iar uneori acelasi lucru, dat aceluiasi om, e doctorie pentru el daca i se da la vremea cuvenita, iar daca i se da la vreme nepotrivita, e otrava". 

"Dupa fire este cu neputinta ca ceea ce este netrupesc sa fie ingradit de trup, insa celui ce L-a dobandit pe Dumnezeu toate ii sunt cu putinta".

"Dupa cum cei ce au simtul mirosului sanatos pot sti daca cineva are parfumuri ascunse asupra sa, tot astfel si sufletul curat recunoaste in altii atat buna mireasma pe care a primit-o el insusi de la Dumnezeu, cat si putoarea cea rea de care s-a izbavit cu desavarsire, desi altii nu simt acestea". 

"Deci sa nu ne insele pe noi sarguinta cea trufasa, indemnandu-ne sa cautam mai inainte de vreme cele ce vor veni la vremea lor. Sa nu cautam iarna cele ale verii, nici in timpul semanatului cele ce tin de seceris, caci este o vreme pentru a semana osteneli si o vreme pentru a secera negraitele daruri ale harului".

"Este o deznadajduire care vine de la multimea pacatelor, impovararea constiintei si nesuferita intristare, cand sufletul se scufunda din pricina multimii ranilor si se ineaca de greutatea lor in adancul deznadejdii. 

Insa este o deznadajduire de alt fel, care vine din mandrie si inchipuire de sine, cand cei cazuti socotesc ca ei n-au meritat aceasta cadere.

Daca cineva va cerceta acestea, va afla ca intre una si alta este urmatoarea deosebire: cei stapaniti de cea dintai se dau pe sine prada nepasarii, iar cei stapaniti de cea din urma, fiind intru deznadejde, se tin de nevointa, lucruri care se bat cap in cap. Insa prima se vindeca prin infranare si buna nadejde, iar cea din urma prin smerenie si prin a nu judeca pe nimeni".

"In toate indeletnicirile tale si in orice fel de vietuire, de esti in supunere fata de cineva sau nu, de-ti este lucrarea ta vazuta sau duhovniceasca, sa-ti fie tie lege si dreptar a te intreba daca ceea ce savarsesti este dupa Dumnezeu".

"A te indoi in judecati si a nu te hotari vreme indelungata sa alegi una din doua este semnul unui suflet neluminat de sus si stapanit de slava desarta".

"Dumnezeu nu este nedrept si nu inchide usile milostivirii Sale pentru aceia care bat in ele cu smerenie".

"In toate lucrarile noastre, atat in cele grabnice, cat si in cele ce pot fi amanate pentru un timp, Domnul priveste intotdeauna la scopul nostru si, de aceea, tot ceea ce este strain de impatimire si de orice necuratie, si se face numai pentru Dumnezeu, iar nu pentru altceva, ni se va socoti ca bun, desi tocmai n-ar fi tocmai bun intru totul".

"Dupa cum apa sterge cele scrise, asa si lacrimile pot curati pacatele".

"Sezand la inaltime, pandeste, daca stii cum, si atunci vei vedea cum si unde, de unde, cati si ce fel de furi vor sa intre si sa-ti fure strugurii".

Despre linistire

"Cine a ajuns la linistire, acela a cunoscut adancul tainelor, insa n-ar fi patruns in acela daca n-ar fi vazut si n-ar fi auzit mai intai suflarea vanturilor dracesti si tulburarea valurilor de ispite, fiind poate si stropit de ele. Cele spuse de noi le intareste Apostolul Pavel, caci daca el n-ar fi fost rapit in rai, ca intr-o linistire, atunci n-ar fi auzit graiuri negraite. Urechea celui ce se linisteste va primi de la Dumnezeu descoperiri minunate, de aceea linistea cea intrutot inteleapta zice in cartea lui Iov: "oare nu va primi urechea mea cele preaminunate de la El?" (Iov 4,12).

"Credincios nu este acela care crede ca Dumnezeu toate le poate, ci acela care crede ca va primi de la El tot ce va cere. Credinta capata si acelea pe care nu indrazneste sa le nadajduiasca".

Despre rabdare

"Daca vei castiga toiagul rabdarii, atunci cainii iadului degraba vor inceta a se obraznici inaintea ta. Rabdarea este o osteneala de neinfrant a sufletului, care nu este clatinata deloc de zgomote sau lovituri, fie ele cu pricina sau fara pricina. 

Cel rabdator este un lucrator neabatut, care prin caderi ajunge la biruinta. Rabdarea inseamna sa-ti hotarasti tie dinainte si sa astepti necaz in fiecare zi. Rabdarea este curmarea dezvinovatirilor si luarea aminte la sine. 

Un lucrator al linistirii nu are nevoie atat de mult de mancare trupeasca, cat de rabdare, caci lipsa celei dintai ii va aduce cununa, iar lipsa celei de-a doua ii va aduce pierzare. Barbatul rabdator a murit mai inainte de moarte, facandu-si chilia mormant. Rabdarea se naste din nadejde si plans. Fara aceste doua virtuti, cel ce se linisteste este robul akediei".

Despre rugaciune

"Petrecand multa vreme in rugaciune si nevazand rodul, nu zice: eu n-am dobandit nimic. Caci insasi petrecerea in rugaciune este deja o agoniseala, si ce alt bine e mai inalt decat a te lipi de Domnul si a ramane neincetat in unire cu El?"

"Daca cineva iti cere sa te rogi pentru el, atunci chiar daca nu ai dobandit darul rugaciunii, nu il refuza. Caci adesea credinta celui ce cere rugaciunea il mantuieste si pe acela care se roaga pentru el cu frangerea inimii".

"Am vazut un neputincios care, intarindu-se prin credinta, a curatit neputinta altui neputincios, rugandu-se pentru el cu o nerusinare vrednica de lauda si punandu-si sufletul sau pentru sufletul aproapelui, insa cu smerenie. Astfel, prin vindecarea aproapelui, s-a vindecat si el pe sine insusi."

"Cere prin plans, cauta prin ascultare, bate prin indelunga rabdare. Caci astfel "cel ce cere ia, cel ce cauta afla, si celui ce bate i se va deschide" (Mt. 7,8)

"Fii cu barbatie in toate imprejurarile si Insusi Dumnezeu va fi invatatorul tau la rugaciune. Nu poti ca prin cuvinte sa inveti a vedea, caci aceasta este o insusire a firii, tot asa si frumusetea rugaciunii n-o poti cunoaste din invatatura altuia. Caci ea are ca invatator al sau pe Dumnezeu, Cel "ce invata pe om cunostinta, da rugaciune celui ce se roaga si binecuvanteaza anii celor drepti". (Ps. 93,10; I Reg. 2,9).

"Nu acel invatator este vrednic de mirare, care pe copiii cei isteti i-a facut oameni intelepti, ci acela care si pe cei nestiutori si neintelepti i-a inteleptit si i-a adus la desavarsire. Iscusinta calaretilor atunci se arata si este laudata, cand ei biruiesc chiar si avand cai neinvatati, fara sa ii vatame".

Sfantul Ioan al Crucii - Noaptea intunecata

Sub acest titlu abreviat, care nu a fost dat de Sfantul Ioan al Crucii, este cunoscuta scrierea desemnata de el insusi ca fiind "explicatia cantarilor ce contin purtarea sufletului pe drumul spiritual, ca sa ajunga la uniunea perfecta de iubire cu Dumnezeu." Sunt cantarile din noaptea intunecata, de aici epigraful clasic acestei lucrari (Introducere - Parintele Eulogio Pacho).

In noaptea intunecata,

cu spaime, de iubire inflacarata, 

o, soarta fericita!

iesit-am, nestiuta, 

cu pacea coborata-n casa mea. 

Aceasta este prima strofa din "Strofele sufletului" care trateaza comportamentul sufletului aflat pe calea unirii in dragoste cu Dumnezeu. 

In aceasta opera Sfantul Ioan al Crucii descrie purificarile ascetice ale celui chemat la sfintenie si ne poarta prin toate etapele luptei pe calea lui Dumnezeu, lupte care il ajuta pe cel ales sa isi purifice simturile, sufletul si spiritul, evidentiind imperfectiunile spirituale (cum ar fi mania, avaritia spirituala, lacomia spirituala...), dar si binefacerile intelepciunii divine.

"Acesti oameni sunt cat se poate de nedesavarsiti si totodata lipsiti de intelegere, pretuind mai mult exercitiile penitentei decat supunerea si ascultarea, care, de fapt, nu este altceva decat un act de penitenta a ratiunii si a discernamantului, jertfa cea mai placuta lui Dumnezeu. 

(...) In toate stradaniile lor, acei oameni cauta doar satisfacerea placerii si mangaierii spirituale, fapt pentru care nu se mai satura de citirea cartilor sfinte. Gusta ba dintr-o meditatie, ba din alta, vanand, cum s-ar zice, in cele divine, doar propriile lor senzatii de placere. Insa Dumnezeu, in marea Sa dreptate, intelepciune si iubire, le refuza aceasta traire. Daca n-ar fi asa, lacomia lor spirituala le-ar aduce nenumarate necazuri. Pentru aceste suflete, intrarea in noaptea intunecata este de cea mai mare importanta, pentru a se purifica de asemenea copilarii. 

(...) Perfectiunea sau valoarea lucrurilor nu constau nicidecum in numarul lor mare sau in placerea pe care o aduce cu sine infaptuirea lor, ci in renuntarea la aceasta placere." 

(Cap. Despre imperfectiunile legate de lacomia spirituala)

"Multi dintre ei nutresc dorinta ca Dumnezeu sa doreasca ceea ce doresc ei si se intristeaza cand trebuie sa doreasca ei ceea ce doreste Dumnezeu; abia cu multa impotrivire isi supun vointa proprie vointei lui Dumnezeu. De aici provine si parerea ca orice nu corespunde dorintelor si poftelor lor nu este nici vointa lui Dumnezeu. Astfel ei Il masoara pe Dumnezeu cu propria lor masura si nu se supun masurii lui Dumnezeu, cu toate ca Domnul ne spune tocmai contrariul in Sfanta Evanghelie: "Caci cel care va voi sa-si piarda propria vointa pentru El o va pastra, iar cel care si-o va pastra o va pierde" (Mt 16,25) 

(Cap. Imperfectiuni nascute din invidia si lenea spirituala). 

"Rugaciunea nu are rostul de a ne face noua pe plac si de a ne linisti noua spiritul, ci ea se face din dragoste pentru Dumnezeu si pentru eliberarea spiritului". 

"Primul lucru castigat in aceasta noapte arida este cunoasterea de sine, care, la randu-i, constituie temeiul cunoasterii lui Dumnezeu. De aceea, Sfantul Augustin Ii spune lui Dumnezeu: "De m-as cunoaste pe mine, Doamne, atunci Te-as cunoaste si pe tine."

Pentru a contura mai limpede efectele noptii simturilor care, datorita secetei si goliciunii ei, atrag din belsug asupra sufletului lumina divina cea mai inalta, am sa citez acel verset al regelui David in care ne arata foarte clar cat de bine lucreaza acesta noapte si cat este de hotaratoare pentru o cunoastere profunda a lui Dumnezeu. El spune: "In pamant pustiu si neumblat si fara de apa, asa in locul cel sfant m-am aratat Tie, ca sa vad puterea si slava Ta" (Ps 62/63,2). Nu ne putem mira indeajuns cand ne dam seama, din cele spuse de David, ca nu bucuriile spirituale si numeroasele desfatari de care sufletul a avut parte pana atunci au servit drept dispozitie si mijloc pentru cunoastere maretiei lui Dumnezeu, ci ariditatea si goliciunea partii senzitive, exprimate aici prin cuvintele "pamant pustiu, neumblat si fara apa." 

(Cap. Despre foloasele pe care noaptea simturilor le aduce sufletului).

"De ce sufletul numeste noapte intunecata aceasta lumina divina care-l ilumineaza si-l purifica de nestiinta sa? Exista doua motive pentru care intelepciunea divina este nu doar noapte si intunecime pentru suflet, ci chiar durere si chin. Primul consta in maretia intelepciunii divine, care intrece cu mult puterea de perceptie a sufletului si in felul acesta este pentru el intuneric. Iar al doilea motiv este micimea si impuritatea sufletului, pentru care aceasta lumina este chinuitoare si apasatoare si deci asemenea tenebrelor.

Pentru a dovedi prima cauza, trebuie sa ne bazam pe o doctrina a filosofului (Aristotel), care afirma: Cu cat lucrurile divine sunt mai luminoase si mai limpezi in sine, cu atat mai intunecoase si ascunse sunt ele sufletului prin natura lor. Acelasi lucru se poate spune si despre lumina. Cu cat ea este mai stralucitoare, cu atat mai mult orbeste ochii bufnitei. Si cu cat privim mai nemijlocit lumina plina a soarelui, cu atat mai mult ea intuneca puterea de a vedea si o poate chiar orbi, fiind mult prea puternica pentru slabiciunea ochilor nostri. De aici urmeaza ca lumina divina a contemplatiei, patrunzand intr-un suflet doar in parte iluminat, va face sa nasca in el tenebre spirituale care nu numai ca intrec puterea naturala a intelectului, ci ii intuneca si ii zadarnicesc chiar si actul natural al cunoasterii." 

(Cap. Inceputul explicatiei: In ce masura contemplatia intunecata nu este doar noapte pentru suflet, ci chiar durere si chin) 

"Daca cele spirituale nu ii sunt daruite vointei noastre libere si dorintelor noastre de sus de catre "Tatal luminilor" (Iac 1,17), oricat s-ar stradui gustul si puterile omului spre Dumnezeu si oricat i s-ar parea ca se bucura de ele, omul nu le va gusta in chip divin si suprafiresc, ci in felul omenesc si firesc, cum se bucura de alte lucruri, caci bunurile nu urca de la om spre Dumnezeu, ci coboara de la Dumnezeu spre om. 

(...) Daca observi deci, o suflete spiritual, ca poftele tale au fost intunecate, ca inclinatiile tale au fost secatuite si ingradite, ca puterile tale au devenit inapte pentru orice exercitiu interior, atunci nu te intrista, ci considera aceasta drept o soarta fericita! Caci Dumnezeu a inceput sa te elibereze de tine insuti, a inceput sa-ti smulga din maini puterile tale. Oricat de bine le-ai fi stapanit, totusi nu ai fi actionat atat de bine si de sigur ca acum, caci ele sunt impure si inferioare. Dumnezeu insa te ia de mana si te conduce ca pe un orb, tu nu cunosti nici tinta, nici drumul, iar cu ajutorul propriilor tai ochi si pe picioarele tale n-ai fi gasit niciodata drumul, oricat de bine ai fi mers inainte. 

(...) Un alt motiv pentru care sufletul se gaseste in siguranta, cu toate ca paseste inainte prin bezna, sta in faptul ca el sufera. Caci calea suferintei este mai sigura si mai avantajoasa decat cea a placerii sau cea a actiunii. Odata pentru ca in suferinta Dumnezeu ii daruieste puteri; cata vreme atunci cand actioneaza sau are parte de bucurii, se pun in miscare propriile-i slabiciuni si imperfectiuni; apoi datorita faptului ca in suferinta sufletul isi foloseste virtutile si le sporeste; purificandu-se, sufletul castiga in intelepciune si prudenta."

(Cap. Se repeta primul vers si se explica in ce fel sufletul paseste prin bezna, simtindu-se aparat si in siguranta).

"Contemplatia tainica se poate denumi scara in sensul in care aceleasi trepte slujesc atat pentru urcare, cat si pentru coborare; in masura deci in care contemplatia ascunsa se foloseste de aceleasi haruri pentru a inalta sufletul catre Dumnezeu precum si pentru a-l umili in el insusi. Toate harurile care vin intr-adevar de la Dumnezeu au proprietatea de a inalta sau umili sufletul. Pe acest drum coborarea este urcare, iar urcarea este coborare, caci "oricine se inalta pe sine va fi umilit, iar cel care umileste va fi inaltat"(Lc 14,11). Abstractie facand de faptul ca virtutea smereniei este un lucru mare, in care sufletul se exerseaza, Dumnezeu lucreaza in asa fel incat face ca sufletul sa urce pe aceasta scara tocmai ca sa coboare si il face sa coboare ca sa urce, spre a se implini astfel spusele inteleptului: "Inainte de a fi zdrobita, inima omului se inalta, si inainte de "a fi slavita este umilita" (Prov 18,22). 

(...) Pe de alta parte, dupa mizerie si necazuri, urmeaza belsug si pace, astfel incat sufletului i se pare ca a fost pus sa posteasca pentru a fi primit la ospatul care va urma. Si acesta este modul obisnuit de pregatire in stadiul contemplatiei, pana se ajunge in stadiul linistii; sufletul nu ramane niciodata in acelasi loc, ci se afla intr-o permanenta oscilatie intre urcus si coboras."

(Cap. Se explica faptul ca aceasta intelepciune secreta este totodata si o scara)

"Trebuie stiut ca, atunci cand ingerul cel bun ii ingaduie demonului sa atinga sufletul cu acele spaime spirituale, el o face numai pentru a-l purifica si a-l incerca prin post sufletesc (...). Caci niciodata Dumnezeu nu mortifica decat pentru a da viata; nici nu umileste decat pentru a inalta."

(Cap. Explicatia celui de al patrulea vers. Ce ascunzis minunat a gasit sufletul in aceasta noapte si cum demonul, care gaseste intrarea in alte suflete inaltate mult mai sus, nu are acces la acesta). 

Evagrie Ponticul - In lupta cu gandurile. Despre cele 8 ganduri ale rautatii si replici impotriva lor

Evagrie Ponticul atinge, in aceasta lucrare, tema gandurilor rautatii, ale celor 8 ganduri generale sau ispitiri principale carora le este expus orice om potrivit starii sale, oferind si remediile generale, virtutile care pot fi obtinute prin efort propriu si prin harul lui Dumnezeu. 

Schema devenita clasica este aceasta:

1. lacomia pantecului (gastrimargia) - infranarea (enkrateia)

2. desfranarea/curvia (porneia) - cumintenia (sophrosyne)

3. iubirea de arginti/avaritia (philargyria) - neagoniseala (aktemosyne)

4. intristarea (lype) - bucuria (chara)

5. mania (orge) - indelunga-rabdarea (makrothymia)

6. plictiseala (akedya) - rabdarea (hypomone)

7. slava desarta (kenodoxia) - lipsa de slava desarta (akenodoxia)

8. trufia (hyperephaneia) - smerita-cugetare (tapeinophrosyne)

"Opt sunt toate gandurile cele mai generale in care se cuprinde orice gand. Cel dintai este cel al lacomiei pantecelui, dupa el vine cel al desfranarii, al treilea e cel al iubirii de arginti, al patrulea cel al intristarii, al cincilea al maniei, al saselea al akediei, al saptelea al slavei desarte, iar al optulea cel al mandriei. Ca toate acestea sa perturbe sau sa nu perturbe sufletul nostru nu atarna de noi, dar ca ele sa dureze mult timp sau sa nu dureze ori ca sa puna in miscare sau sa nu puna in miscare patimile, aceasta atarna de noi". 

Sfantul Evagrie ne sfatuieste sa nu zabovim in gandurile rele, sa nu ne oprim la ele, conform si zicerilor din Scriptura: "nimeni nu-si va vari foc in san fara sa-si arda vestimentele" (Prov 8, 19;115), "sa nu intarzie scorpionul in sanul tau, nici gandul rau in inima ta (Mn 58)". 

"Mintea (nous) ratacitoare o stabilizeaza citirea, privegherea si rugaciunea; pofta arzatoare (epithymia) o sting foamea, setea si retragerea (anahoreza), iar irascibilitatea (thymos) agitata o potolesc psalmodia, rabdarea si mila; dar ele lucreaza acestea atunci cand sunt facute la vreme si dupa masurile cuvenite, caci ele fara masura si nu la vremea lor tin putin timp, iar cele care tin putin timp sunt mai degraba vatamatoare decat folositoare". 

"Iubirea intoarce inapoi mania si irascibilitatea, iar darurile surpa ranchiuna", precum se aminteste si in Proverbele lui Solomon (21, 14). Nu exista manie dreapta impotriva cuiva care poarta chipul lui Dumnezeu".

"Cand cadem prada demonului akediei atunci, impartindu-ne cu lacrimi sufletul in doua, sa o facem pe una mangaietoare si pe cealalta mangaiata, semanand in noi nadejdi bune si rostind cuvintele lui David: "Pentru ce esti mahnit, suflete al meu, si pentru ce ma tulburi? Nadajduieste in Dumnezeu ca-L voi lauda pe El; mantuirea fetei mele este Dumnezeu" (Ps 41, 6-7). (...) Grea este intristarea si irezistibila akedia, dar lacrimile catre Dumnezeu sunt mai tari decat amandoua". 

Subliniaza efortul pe care trebuie sa-l depuna omul pentru a nu face loc gandurilor rele in mintea lui:

"Fii un usier al inimii tale si nu lasa niciun gand sa intre fara intrebare. Intreaba fiecare gand si spune-i: "Esti unul din ai nostri sau unul din potrivnicii nostri?" Si daca e de-al casei, te va umple de bucurie. Dar daca e al vrajmasului, te va tulbura cu mania si-ti va starni o dorinta. Asa sunt gandurile demonilor". 

"- Poate oare gandirea sa contemple mereu?

- Chiar daca nu poate mereu, dar atunci cand gandirea e stapanita de ganduri, nu zabovi sa fugi la Dumnezeu. Caci iti spun tie ca daca gandul ar fi desavarsit in aceasta, va fi mai usor sa pui in miscare un munte decat sa faci gandirea sa coboare de acolo. Caci asa cum un condamnat intemnitat intr-un loc intunecos, cand e dezlegat si vede lumina, nu mai vrea sa-si aduca aminte de intuneric, tot asa si gandirea cand incepe sa-si vada stralucirea proprie. Caci spunea unul din sfinti: "Vrand odata sa pun la incercare gandirea daca, atunci cand ii dau drumul, se duce si hoinareste in lume, i-am dat drumul si ea s-a oprit in acelasi loc nestiind unde sa se duca. Si iarasi am ridicat-o in sus. Caci stia ca, daca se duce sa hoinareasca, ar trebui sa o pedepsesc. Aceasta lucrare o realizeaza linistirea unita cu rugaciunea". Mai zicea: "Rugaciunea continua duce repede mintea la indreptare". 

- Cum anume poate sa se roage totdeauna? Caci trupul e neputincios la liturghie.

- Se numeste rugaciune nu numai faptul de a sta in picioare la vremea rugaciunii, ci si acela de a ne ruga totdeauna.

- Cum totdeauna?

- Fie ca mananci, fie ca bei, fie ca umbli pe drum, fie ca faci un lucru, nu te departa de rugaciune!" 

Andrei Plesu - Despre ingeri

Un bun exercitiu pentru minte si suflet, cartea te indeamna la meditatie inca de la primul citat: "Este mai de dorit minimul de cunoastere a lucrurilor foarte importante decat cunoasterea socotita foarte sigura a lucrurilor marunte". (Toma d'Aquino - "Summa theologica")

Dupa cum o spune si titlul, cartea abordeaza un subiect adesea bagatelizat de omul modern pentru care ingerul devine un personaj "de lumina" menit sa-i satisfaca nevoia de sacru si cam atat. 

"Ingerul ce altceva este daca nu alteritatea noastra identica, deschiderea noastra latenta catre un "propriu" extins, catre tot ceea ce, fara sa ne fie strain, e "altceva" in noi, altceva-ul nostru." zice Plesu. 

"In termeni platonieni, daimonul nostru, fiinta angelica este, asadar, coaja imediat anvelopanta a identitatii noastre. E o extensie a eului. E prima extensie, prima expansiune a omului creat inspre Dumnezeu, dupa cum este prima extensie a lui Dumnezeu inspre omul creat. S-a spus mereu ca ingerii sunt "dublul" ceresc al omului".

"Dumnezeu nu poate fi vizitat la El acasa. El poate da doar intalnire credinciosului intr-un "loc neutru", locul teofaniilor si al angelofaniilor, locul revelatiilor si al inspiratiei, al ritualurilor, al iluminarii. In putine cuvinte, locul acesta, aflat in intervalul dintre lumea pamanteasca si Tronul dumnezeiesc, poate fi numit mundus imaginalis, "centura de smarald a lumii noastre"..."

"Lumea imaginala e reala, dar e altfel reala decat ceea ce socotim, de regula, real. Nu poti sa mergi spre ea uitandu-te pe o harta, nu e "undeva", pentru ca e ubicua. Ea traieste numai ca urmare a unei relatii: relatia dintre ea insasi si cel care o cauta. Cu alte cuvinte, ca sa se deschida, are nevoie de activarea interesului tau pentru ea si de o facultate speciala, din familia imaginatiei". 

(...) "Cu cat patrunzi mai tenace spre interior, cu atat esti mai aproape de o alta exterioritate. Sau, altfel spus, daca avansezi suficient de mult spre inauntru, dai, intr-un tarziu, de un "in afara", dar de un alt "afara" decat cel din care plecasesi". 

(...) "Moartea e, intr-o prima etapa, o experienta a "imaginalului", o "trezire" in lumile intermediare. De aceea spune un hadith al Profetului: "Oamenii dorm. Cand mor, se trezesc". "Imaginalul" e spatiul in care se "descompune", dupa exit, experienta noastra sufleteasca."

"Fiecare viata individuala e suma mortilor posibile lasate in urma. Biografia oricarui batran e cimitirul virtual al unui numar indefinit de sfarsituri "amagite", "ratate", evitate in mod inexplicabil."

"Pentru omul modern, lumea este o suma de legi naturale severe, combinate cu obscure episoade aleatorii, in vreme ce pentru omul traditional - asa cum va spuneam la prima noastra intalnire - lumea e ordine fara rest, ansamblu armonic de evenimente providentiale". 

"Toma d'Aquino: orice treapta a fiintei e sub regia celei care ii este superioara (Summa theologica: "Cele miscatoare si schimbatoare sunt miscate si ordonate de cele nemiscate si neschimbatoare). Isaac Sirul: "Orice lucru mai inalt decat altul e ascuns aceluia fata de care este mai inalt...". Pe fundalul acestor doua legi, orice efort de intelegere implica un foarte fin dozaj de rigoare si mister, de transparenta si opacitate. Credinta nu este altceva decat tocmai acest dozaj: certitudine asupra cauzelor, acces limitat asupra modului lor de operare". 

"Fiecare inger capata functia de inger pazitor o singura data, pentru un singur om. El e solidar pana la capat cu succesul sau esecul misiunii sale, si nu e "transferabil", rutinier, altei persoane". 

"Nu pare intelept sa atribuim insotitorului ceresc o psihologie resentimentara, de tip uman. Iubirea lui nu ingaduie "suparari" conjuncturale, capricii, dezamagiri mai mult sau mai putin cochete. E o iubire aspra, exigenta, dar straina de traseul oscilatoriu al iubirii pamantesti". 

"Protectia e pro-iectie. Scopul ei nu este sa apere de ceva, ci in vederea a ceva. Protectorul nu se concentreaza obsesiv asupra protejatului, ci asupra destinatiei sale spirituale. Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie protejat e un intreg parcurs, cu punctul lui de sosire, si nu integritatea episodica, stagnanta, a fiecarei clipe". 

"Practicata cu intelepciune, protectia oculteaza prezenta protectorului. Ingerul e discret". (...) "Cine se substituie ingerului il indeparteaza". 

"Cand te rogi, nu esti niciodata singur. Chiar atunci cand te rogi in singuratate - spune Clement din Alexandria - participi la rugaciunile corurilor ingeresti". 

"Pentru a te apropia de cele inalt-nevazute nu e destul sa fii harnic si curios (ca cercetatorul naturii), ci trebuie sa-ti schimbi viata, sa devii instrumentul propriei tale transfigurari". 

"Facerea lumii e declansarea unei fabuloase rasturnari: arborele originar, care are radacinile infipte in cer, e plantat invers, cu radacinile in pamant. (...) Din perspectiva aceasta, "nebunia" lumeasca e intelepciune si "intelepciunea" lumeasca e nebunie. Viata spirituala nu e altceva decat practica tenace a acestei salutare rasturnari. (...) Aceasta inversare a raporturilor produce si o noua imagine a eticului: cand dai, te imbogatesti, cand pierzi, castigi, cand raspunzi urii cu iubire te mantui. Te misti, prin urmare, intr-o lume paradoxala, in care se petrec fenomene neasteptate: daca in lumea "obisnuita" vasul din care torni se goleste, in lumea "rasturnata" a duhului (si a duhurilor) vasul din care torni e tot mai plin". 

"Origene atribuie ingerilor creatia limbilor. Pentru asta, ei trebuie sa fi creat mai intai "elementele" limbilor, literele. Iar literele nu sunt doar "materia prima" a cuvintelor, ci arhetipuri ale lumii, modele originare (si originante) ale universului vizibil. Ele deriva din Logos-ul inceputurilor, sunt prima Lui "diversificare". (...) Omul desavarsit devine litera, asceza devine scriere". 

Sezen Aksu - Her Şeyi Yak

O melodie de duminica a unei mari voci feminine turcesti: Sezen Aksu. 

La o prima ascultare, pare o melodie de dragoste de genul "ard in flacari", un joc sado-masochist sau un indemn la o moarte patetica a suferinzilor in numele unei iubiri.

Eu simt mai mult de atat in aceasta melodie, trezeste in mine imaginea arderii, a uniunii cu divinitatea, singura Iubire adevarata, de altfel. 

Her Şeyi Yak

Beni yak kendini yak, her şeyi yak

Bir kıvılcım yeter, ben hazırım bak

İster öp okşa, istersen öldür

Aşk için ölmeli, aşk o zaman aşk

Seni içime çektim bir nefeste

Yüreğim tutuklu, göğsüm kafeste

Yanacağız ikimiz de ateşte

Bir kıvılcım yeter, hazırım bak

Aşk için ölmeli, aşk o zaman aşk

Allah'ım, Allah'ım

Ateşlere yürüyorum

Allah'ım acı ile

Aşk ile büyüyorum

Beni yor hasretinle, sevginle yor

Sevgisizlik ayrılıktan daha zor

Dilediğin kadar acıt canımı

Varlığın da, yokluğun da yetmiyor

Varlığın da, yokluğun da yetmiyor

Allah'ım, Allah'ım

Ateşlere yürüyorum

Allah'ım, acı ile

Aşk ile büyüyorum

Arde totul

Arde-ma, arde-te, arde totul

Sunt deja scanteie, iata, sunt pregatita

Daca vrei saruta-ma, mangaie-ma sau ucide-ma

Trebuie sa murim pentru dragoste, doar atunci ea este reala. 

Cu o singura respiratie te-am inhalat 

Inima-mi este prizoniera, pieptul imi este inchis intr-o cusca

Amandoi vom arde in flacari

Uite, sunt pregatita, sunt deja scanteie. 

Doamne Dumnezeul meu, ma indrept catre foc

Doamne Dumnezeul meu, imbatranesc cu suferinta si cu dragoste. 

Oboseste-ma cu dorul si iubirea ta

Iata, sunt deja scanteie, sunt pregatita

Fa-ma sa sufar cat de mult iti doresti

Nici existenta si nici absenta ta nu-mi sunt suficiente.  

Doamne Dumnezeul meu, ma indrept catre foc

Doamne Dumnezeul meu, imbatranesc cu suferinta si cu dragoste. 

Despre pilda talantilor

Fragment Florin Mihaescu - "Simbol si parabola in Evanghelii"

Cred ca multi dintre noi avem spirit justitiar si ne revolta inechitatea lumeasca care, in plan divin, e mereu dreptate. Adica totul se intampla dupa voia lui Dumnezeu si niciodata nu ni se da mai mult decat putem duce; fiecaruia dupa putinta... si la suferinta, dar si la daruri. Apoi tine doar de noi sa ne inmultim talantii sau sa ne facem o cale de mantuire din suferinta, depasind-o. 

Nu's capabila eu sa vorbesc despre asa teme mari, eu insami luptandu-ma cu ele, asa ca las aici un scurt fragment despre acest subiect din Florin Mihaescu - "Simbol si parabola in Evanghelii". 

"La o prima vedere, aceasta pilda este un simbol al creativitatii umane care pare sa laude pe omul activ si sa blameze pe cel pasiv. Dar intr-un alt plan, activismul material este proiectat in domeniul spiritual in care fiecare om trebuie sa-si lucreze darul si sa-l sporeasca nu atat prin fapte, cat prin straduinta in duh. Numai asa spusele care incheie parabola capata sens si nu sunt nedrepte, ci consfintesc dimpotriva excelenta actului spiritual. "Va spun ca celui ce are i se va mai da, iar de la cel ce n-are se va lua chiar si ce are." (Lc. 19.26). Darul trebuie asadar nu numai pastrat, ci si sporit. Robul rau nu face acest lucru nu atat din pasivitate, ci pentru ca nu crede in stapanul sau, acuzandu-l de duritate. "... M-am temut de tine, fiindca esti un om aspru; iei ce n-ai pus si seceri ce n-ai semanat." (Lc. 19.21). In realitate stapanul e generos, dar exigent, iar robul cel rau rastalmaceste lucrurile - Extinzand aria, parabola poate semnifica insasi legea creatiei pe care omul o poate ajuta prin lucrarea lui, spre deosebire de celelalte fapturi. Si o poate desavarsi, prin credinta care face sa sporeasca insutit darul care i-a fost dat. Acest dat, fie si cat bobul de mustar, transferat in plan spiritual, se amplifica nemarginit. 

Problema darului trebuie legata asadar si de problema datoriei. Omul primeste darul in mod gratuit, nu prin meritul sau, ci din generozitatea stapanului. Acestei generozitati el are datoria sa-i raspunda cu darul sau, cu prinosul staruintei, cu jertfa efortului sau. Faptul se impune cu atat mai mult cu cat ceea ce are nu este al lui, fiind doar imprumutat. Datoria lui e cu atat mai mare. Ceea ce primim trebuie sporit si trecut mai departe, pentru a raspunde generozitatii stapanului. In felul acesta darul nu se pierde si omul participa la creatie, devine co-laborator (impreuna-lucrator) al lui Dumnezeu. 

O alta problema pe care o ridica aceasta parabola este si aceea a inegalitatii darului primit, caci stapanul imparte un numar diferit de talanti slujitorilor sai. Creatia insasi nu poate fi nivelatoare, caci altfel n-ar mai putea exista ierarhie. Stapanul totusi nu este nedrept cu creaturile sale. "Unuia i-a dat cinci talanti, altuia doi si altuia unul; fiecaruia dupa puterea lui; si a plecat" (Mt. 25.15). Iata ca exista o corespondenta intre darul primit, puterea omului si datoria care se cere. A primi peste puteri inseamna risipa. A primi just inseamna dreptate. 

S-ar putea pune desigur intrebarea de ce slujitorii nu au aceeasi putere. Dar creatia nu poate fi nivelatoare pentru ca ar fi condamnata la disparitie. Fara diferenta de nivel n-ar mai exista ierarhie, fara ierarhie nu mai exista ordine. N-ar exista cosmos, ci haos. Justetea creatiei inseamna armonie, deci echilibrarea inegalitatilor intre ele, iar in cazul omului si prin lucrarea liberei sale vointe. 

Poate ca putinul primit l-a indemnat pe al treilea slujitor sa-si ingroape talantul. El n-a inteles insa ca mai putinul poate fi prefacut in mai mult prin ravna si straduinta. El n-a inteles mai ales ca in planul spiritului un dar cat de mic poate duce la o rodire imensa. Omul acuza uneori viata sau chiar pe Creator pentru putina inzestrare care i-a fost data. Dar daca totul este trecut in duh, bobul de mustar poate deveni un arbore minunat." 

Dupa 11 ani...

Constat ca au trecut 11 ani de cand scriam ultimul articol pe acest blog - nimic deosebit, nimic original, eu doar imparteam, impartaseam din ceea ce ma cauta pe mine. In acesti 11 ani nimic remarcabil n-am reusit sa creez, sa construiesc, sa finalizez, nicio fapta nu m-a scos prea mult din anonimat, insa nevoia de impartasire, de raspandire, as putea zice, nu mi-a lipsit niciodata. Daca pe vremuri puteam sta la povesti cu oamenii apropiati, acum ne despart insesi povestile acestea, iar ceea ce mai ramane intre noi sunt niste link-uri cu recomandari, scurte impresii, multe poze si mai putina prezenta reala. 

Fiecare se retrage in bucatica lui, ca intr-un fel de jurnal care sa transmita ceva despre el; eu am zis sa mai dau din cand in cand putina viata acestei casute cu povesti adunate. Sa stau la povesti eu cu mine, dar si cu intreaga lume virtuala care ar putea sa fie martor tacut si in trecere. 

Acum 11 ani poposeam pentru prima data in Turcia, mai precis in Istanbul, cu atat de mult drag, cu emotie, dor, parca presimtind cumva legatura ce avea sa se creeze intre noi, una de prietenie, uneori chiar materna, alteori de dragoste pasionala, in functie de starea mea, a ei (a Turciei, adica), dar si de locurile vizitate. Nu m-am plictisit deloc de ea, ma pot duce in acelasi loc de foarte multe ori, de fiecare data reuseste sa ma surprinda. 

Anul acesta am fost din nou in Istanbul, pe care l-am vazut pentru prima data inzapezit, friguros, usor trist (caci melancolic era deja), saracit, dar la fel de frumos. Nu stiu sa povestesc despre obiective turistice, sunt ultimele care imi raman in minte, nici condei n-am incat sa pot descrie mirosul castanelor coapte, al marii, al moscheilor, inclusiv al transpiratiei care poarta in ea tot melanjul de condimente, sau gustul kebabului sau al sandwhich-ului cu peste, nici ezanul nu il pot reda, nici vocile puternice, energice, curioase ale turcilor din jur, nici cerul, nici marea si nici pamantul nu le pot desena. 

Un loc il pot recomanda: mormintele. Cand am ajuns acum 11 ani pentru prima data in preajma mormintelor sultanilor am simtit cum incepe sa curga pace. Acelasi lucru l-am simtit la fiecare revizitare, mintea imi tace, ochii mi se umezesc, iar rugile isi fac loc sa iasa. Probabil nu intamplator imi plac cimitirele, poate ca intr-o zi voi povesti si despre plimbarea mea prin cimitirul din Konya.

Insa pana atunci arunc putina imagine din Istanbul din 2022.