Ovidiu Drimba - Cultura si civilizatia indiana

Proaspăt intoarsa din India, am recitit capitolul "Cultura si civilizatia indiana" din "Istoria culturii si civilizației" de Ovidiu Drimba. 
Redau notițe din carte :

- Autohtonii isi numeau tara Jambudvipa - “insula fructului jambu” (un fruct local mic si negru, asemanator ca aspect măslinei uscate). Denumirea actuala vine de la fluviul Sindhu, devenit in persana Hindhu, iar in greaca veche Indos. 

- Civilizatia Indus a fost descoperita in urma cu cateva decenii, una dintre cele mai spectaculoase ale Antichitatii. Asezarile proto-urbane descoperite erau grupate in jurul a doua mari centre urbane: Mohenjo-Daro in sud si Harappa in nord, in Penjab. Aveau niste dimensiuni urbanistice cu care doar Ur se putea compara in perioada aceea, si prezintă cel dintai model de planificare urbanistica din istorie cunoscut pana azi. Erau proiectate conform unor riguroase principii edilitare, cu strazi principale drepte, din care porneau strazi laterale drepte, cu case impunătoare, toate fiind trasate numai pe direcția nord-sud si est-vest, deci respectau, probabil, niste criterii de ordin astrologic. 
Urme ale influentei culturii Indus persista in cultura indiana ulterioara in cultul Zeitei-Mame, in cel al fecunditatii si in venerarea vacii. “Dar cea mai importanta influenta a acestei civilizatii trebuie cautata in temperamentul pacific al poporului indian”. (H. Kabir)

- Sunt cunoscuți sub numele de “arieni vedici” creatorii stravechilor texte ale Vedelor. 
In perioada neo-vedica s-a raspandit in India folosirea scrierii, s-au constituit cu delimitari precise castele cu sistemul lor rigid, s-a consolidat deasupra tuturor casta brahmanilor, s-au elaborat ultimele imnuri vedice si comentariile lor teologice, brahmanele. 
Perioada vedica s-a incheiat odata cu apariția budhismului si jainismului, cele doua mari religii care se opuneau brahmanismului. 

- Centrul politic al Indiei s-a mutat in zona Gangelui. In regatul Magadha noul oras Pataliputra va ramane timp de mai bine de 6 secole capitala imperiilor indiene ce vor urma. Dupa o scurta era de ocupatie a Pendjabului de catre Alexandru Macedon, a urmat stralucita epoca a primului Imperiu indian, Maurya. 

- Urmeaza Imperiul Kusan, prabusit sub atacurile persilor sassanizi, apoi Imperiul Gupta, denumit adeseori “secolul lui Pericle” al istoriei Indiei. Acestei perioade ii apartine Kalidasa, cel mai mare poet al Indiei din toate timpurile. In secolul 1 e.n. a trait si marele dramaturg Shudraka, si tot acum a fost scrisa si capodopera literaturii erotice “Kamasutra”, important document de moravuri. 

- Urmeaza o perioada confuza de invazii (in anul 712 arabii ocupa Pendjabul), iar dupa invaziile mongole in regiunile nordice (Gengis Khan in 1221, Tamerlan in 1398), in India au aparut mai multe regate musulmane, dintre care cel mai important a fost sultanatul Bahmani in tinutul Dekkan. 

- Apoi a urmat, pentru o lunga perioada de timp, dinastia Moghul care a disparut cand India a devenit dominion britanic. 

- Instituția sociala caracteristica a Indiei ariene este casta. 
Casta este o grupare inchisa, formata din persoane care au aceeași origine, aceleași ocupații, exercitând un anumit tip de profesiuni si având drepturi si indatoriti bine precizate, tradiții si o ideologie bine determinata - moșteniri pe care le respecta cu cea mai mare strictețe. 
- Potrivit unei concepții religioase, omul este de la naștere destinat - in functie de actele meritorii sau nedemne savarsite in decursul existentelor sale anterioare - sa apartina uneia sau alteia dintre caste, fara a putea trece dintr-una intr-alta. 
- In fruntea acestei ierarhii se afla casta brahmanilor, a preotilor. Brahmanul (“cel ce poseda puterea sacra”) era detinatorul de drept si de fapt al traditiei. Se dedica vietii religioase si intelectuale, indeplinea sacrificiile rituale, transmitea si comenta invataturile Vedei. Cuvantul “brahman” inseamna totodata si preot, si principiul absolut, principiul divin. Esenta castei brahmanilor se identifica cu sacrul; brahmanul era nu numai un “maestru” (un guru), ci chiar un zeu printre oameni. 
- A doua casă era cea a războinicilor, a nobililor care dețineau funcții de conducere. Sarcina lor era să studieze Vedele, să apere poporul, să lupte și să comande. Din această casă făceau parte și regii.
- După cele două case conducătoare urma cea a oamenilor liberi (vaisya), căreia îi aparțineau micii proprietari, negustorii și membrii altor profesiuni și ocupații.
- Ultima cata era cea a servitorilor (sudra), căreia la început i-au aparținut autohtonii cuceriți de invadatori. Aveau, întrucâtva, o situație de iobăgie, depinzând de stăpânii lor. 
În afara castelor se aflau „cei pe care nu trebuie să-i atingi” (Paria, un cuvânt străin ce nu apare în vocabularul sanscrit). Acestora le reveneau ocupațiile cele mai disprețuite: de vânători, pescari, măcelari, călăi. Ei nu trebuiau să se arate celor din alte caste, pentru ca vederea lor să nu-i spurce pe aceștia, iar când cineva din celelalte caste îi privea, trebuia să îndeplinească un act ritual de purificare.

- Schimburile comerciale erau încă din epoca vedică atât de intense, încât textele îi condamnă aspru pentru lăcomia lor pe negustorii care realizaseră averi considerabile. La acea dată nu existau piețe, drumurile care legau satele între ele erau aproape impracticabile, iar schimburile se efectuau la punctele de încrucișare a principalelor drumuri.
- Organizarea unei caravane pe vremea aceea era o operație lungă, complicată și plină de riscuri. Prin deșert drumul se făcea numai noaptea, iar soarta caravanei era în mâinile unui localnic plătit, „pilotul nisipurilor”, care se orienta după stele. 

- Grija cu totul deosebită a indienilor pentru igiena și curățenia corporală a devenit proverbială. Baia și peria de dinți sunt considerate invenții indiene. Indienii aparținând primelor trei caste se spălau zilnic, își schimbau zilnic lenjeria și se spălau pe mâini și pe picioare înaintea fiecărei mese.

- Uneori prins în nara stângă, un buton de metal arăta că femeia respectivă era căsătorită, iar un mic semn de culoare roșie, neagră sau albastră, făcut în mijlocul frunții, indica apartenența la o anumită castă sau religie.

- Prânzul se desfășura, cel puțin în urmă cu 20 de secole, după un anumit ritual. Mai întâi, ca un semn de respect, copiii spălau picioarele părinților. Apoi, soția îl servea pe soț, aducându-i un vas cu apă de spălat pe mâini, pe urmă felurile de mâncare, fiecare pe o frunză de bananier. Acesta mânca servindu-se numai de degetele mâinii drepte și pe urmă se spăla pe dinți, după care începea să mănânce și soția, iar la urmă copiii. Aceștia mâncau după ce mama termina masa.

- “Legea” exprimă un ideal religios aplicat și la relațiile sociale. Legea de bună conduită în India apare ca un amestec de reguli, de dispoziții legale și de obiceiuri rurale. Erau redactate în formă de proză aforistică (sutras) în care se intercalau sentințe morale și versuri. Dintre aceste culegeri de norme religioase, morale, civile și juridice, cea mai cunoscută este Codul sau Legile lui Manu. 

- Printre divinitățile primilor arieni veniți în India, cele mai vechi sunt personificări ale forțelor naturii: cerul (Dyaus-pitar), focul (Agni), noaptea (Varuna), furtuna (Indra), soarele (sub denumiri diferite: Surya, Mithra, Vișnu), apoi vântul (Vayu), ploaia (Parjanya), aurora (Ușas) etc.

- In ceea ce privește creația primului om - fiul cuplului primordial Cerul și Pamântul, acesta este, potrivit tradițiilor vedice, Manu (Manava - “fiul lui Manu”, “omul”). Manu este și cel dintâi rege al neamurilor ariene; el a statornicit și obiceiurile, și toate rânduielile oamenilor, prin urmare și practicile sacrificiilor și ofrandelor. 

- În concepția brahmanică, fiecare individ participă la Brahma (“Calea Zeilor”), principiul creator care domină totul și fondul primordial al oricărei realități. Ca atare, fiecare om posedă Absolutul și este identic cu acesta, toate sufletele având aceeași esență care se confundă cu sufletul lumii, idee exprimată prin propozitia “tat tvan asi” (= Absolutul - “acesta ești tu”).

- Centrul practicilor religioase devine sacrificiul. “Sufletul oricărei ființe și al oricărui zeu este sacrificiul”, decretează un text brahmanic. 

- Din tradiția brahmanilor arieni s-a născut o formă nouă de religie: hinduismul. Recunoscând autoritatea Vedelor, are la bază credința că tot ce există se manifestă realitatea unică și infinită a divinului. Însă elementul nou și cel mai important al noii religii este ideea că, pe lângă calea cunoașterii și calea acțiunii, omului este deschisă și o altă cale de salvare, de eliberare de iluzia lumii. Aceasta este calea iubirii, cale accesibilă oricui. Orice om poate avea o relație directă cu divinitatea prin opțiunea sa personală. Opera care marchează apariția acestui hinduism popular, religie ce oferă omului un nou tip de relație cu divinitatea, este Bhagavad Gita. 

- India este țara filosofiei. În nicio altă parte a lumii antice nu s-a dedicat atâta timp meditației și nicăieri, în afară de Grecia, nu au apărut atâtea sisteme filozofice. Dar finalitatea aproape a tuturor acestor sisteme este mai întâi teologică. India n-a recunoscut niciodată o distincție clară și categorică între sacru și profan; adesea, viața însăși era văzută ca un rit religios. În filosofia indiană, logica, epistemologia și metafizica devin chiar de la început și teologie.

- Adevărul este că nu există decât o singură realitate, o singură Ființă, pe care o vedem numai prin schimbările de suprafață ale formei. Brahman este cauza și efectul, esența însăși a întregii lumi. La înțelegerea lumii nu ajută deloc rațiunea și logica, ci numai intuiția imediată. Această capacitate de a pătrunde spontan, printr-un fel de viziune mistică, adevărul ultim (adică unitatea dintre sufletul individual și sufletul Universului) duce la eliberarea de samsara - ceea ce ar constitui însuși idealul suprem al omului. 

- Pentru indian arta a fost dăruită oamenilor de divinitate spre a înveștmânta Adevărul, pentru ca în felul acesta oamenii să fie mai ușor atrași de Adevăr și să-l iubească. 
Pentru artistul indian, ca și pentru cel chinez, obiectul material pe care il reproduce, obiectul vizibil, servește doar pentru a îi comunica privitorului adevărul invizibil, adevărul spiritului. - Arta indiană este o artă simbolică și o artă de sugestie. Este, fundamental, o artă sacră, dar în ordinea sacrului, ea nu este o artă idolatră. O imagine a unei zeități nu este un idol sau un fetiș. Nu reprezintă ceva care urmează să fie confundat cu însăși divinitatea, ci imaginea rămâne doar un instrument, un suport material, vizibil, un ajutor oferit omului spre a se putea apropia de zeul pe care îl reprezintă imaginea. Este o cale spre a ajunge mai ușor la divinitate. 
- Artistul crează “alături de natură imitându-i numai elanul organic, setea de viață și de creștere. 
- Artistul indian nu ține să creeze opere originale; individualismul artistului european, originalitatea, inovația sunt ambiții practic necunoscute aici. Artistul indian caută să respecte o anumită tradiție în care se simte profund integrat. Nu face o artă realistă, ci o artă simbolică și o artă de sugestie. 
- Artistul indian are “oroare de vid”, umple fiecare suprafață, adaugă la infinit elemente decorative, aglomerează tot mai mult, aglomerează într-una, pentru ca din această aglomerare să rezulte, ca o expresie emblematică a forțelor primitive ale naturii, impresia de viață tumultoasă și debordantă, supra abundentă și senzuală, dinamică și vibrantă. 

-Marile epopei: Mahabharata si Ramayana
Mahabharata constituie și principala sursă de informație pentru cunoașterea ideilor religioase brahmanice. Aici este inserată și Bhagavad-Gita - cel mai mare poem filosofic al tuturor timpurilor. 

Interviu cu Eva de Vitray - despre rugǎciune şi pelerinaj în islam

Introducere

Capitolul Al-Fatiha - Deschizătoarea

1. În numele lui Dumnezeu cel Milos şi Milostiv.

2. Slavă lui Dumnezeu, Domnul lumilor,

3. Milosul, Milostivul,

4. Stăpânul Zilei Judecăţii!

5. Ţie ne închinăm, Ţie îţi cerem ajutorul.

6. Călăuzeşte-ne pe Calea cea Dreaptă,

7. calea celor binecuvântaţi de Tine, şi nu a celor care Te-au supărat, şi nici a celor rătăciţi.

Rugăciunea Profetului

„O, Dumnezeul meu, pune lumină în inima mea, lumină în mormântul meu, o lumină în auzul meu, o lumină în vederea mea, lumină în părul meu, o lumină în pielea mea, o lumină în trupul meu, o lumină în sângele meu, o lumină în oasele mele, o lumină în fața mea, o lumină în spatele meu, o lumină sub mine, o lumină deasupra mea, o lumină la dreapta mea și o lumină la stânga mea!

O, Dumnezeul meu, mărește-mi lumina, dă-mi lumină, fă-mă lumină, o, Lumină a luminii, prin Mila Ta, o, Cel Milostiv!” 

Claude Mettra: Toată viața religioasă se exprimă printr-un dialog cu Divinitatea. Găsim acest lucru în rugăciune, precum și într-o serie de rituri, iar în lumea islamică, îl găsim în special în pelerinaj. Aceste două forme ale vieții religioase sunt cele pe care am dori să le discutăm astăzi.

Să vedem întâi ce este rugăciunea. Se pare că în lumea islamică rugăciunea ia două forme: există un fel de rugăciune banală, zilnică, spontană, și există, de asemenea, o rugăciune ritualizată, care se situează într-un context specific al vieții de zi cu zi.

Eva de Vitray-Meyerovitch: Într-adevăr, și am putea chiar face o a doua distincție, spunând că există trei tipuri de rugăciune în Islam. În primul rând, există această invocație asupra tuturor actelor vieții de zi cu zi, care le sfințește, le sacralizeazǎ. Tot ceea ce facem, de la tăierea pâinii la începerea mesei, până la salutul cuiva, se face întotdeauna în numele lui Dumnezeu. Acest lucru poate deveni evident o rutină, dar adesea în viața unui musulman devotat, bărbat sau femeie, este o sacralizare constantă a vieții de zi cu zi.

Și apoi, desigur, ca în orice cultură religioasă, există rugăciuni spontane: rugăciuni de cerere, de adorație, care depind exclusiv de cel care se roagă și care nu au o formă prescrisă. Pentru a le descrie, există un cuvânt foarte frumos în mistica islamicǎ, care ar putea fi tradus, cât mai bine posibil, prin „sete”. Islamul, ca orice religie, este nostalgic; este un sentiment de exil care se exprimă. S-a spus mult despre cuvintele Profetului, conform cărora „Islamul s-a născut în exil”, și s-a făcut un comentariu mai ezoteric, mai mistic, spunând că sufletul este cel care se simte expatriat...

Deci aceasta este o primă formă de rugăciune. Cealaltă rugăciune este unul dintre pilonii Islamului, una dintre obligațiile Islamului, o responsabilitate. Prin urmare, nu este o rugăciune spontană, ci o obligație care respectă reguli stricte și care a guvernat întreaga lume a Islamului timp de treisprezece secole, de la Dakar la Beijing...

Elementul comunitar al rugăciunii este foarte important. Întrucât islamul este o religie fără Biserică, fără cler, fără concilii și foarte puțin dogmatică, deoarece se caracterizează prin universalism, exista un anumit risc ca această religie să devină un teism vag, cu o religiozitate oarecum neclară, dacă nu ar exista rituri prescrise care să cimenteze această comunitate. Cred că este o forță foarte mare faptul că 600 sau 700 de milioane de oameni astăzi - și este la fel de treisprezece secole - se roagă în aceeași limbă, folosind același Text și cu fața în aceeași direcție. Există o orientare geografică și spirituală care leagă această comunitate: dacă cineva practică, trebuie să se roage la ore prescrise, care corespund unui ritm cosmic: la răsărit, la apus, noaptea... și, de asemenea, în timpul zilei. Persoana care se roagă este aici preotul său, el este cel care oficiază. Această slujbă poate avea o durată destul de variabilă.

Prima condiție este să te rogi într-o anumitǎ perioadǎ de timp - nu la un minut precis, ci totuși la anumite ore – și apoi există o pregătire: trebuie mai întâi să te sacralizezi în spațiu, întorcându-te spre Mecca, spre qibla. În moschee, această direcție este indicată de o nișă goală, deoarece duce la o Transcendență - nu există o reprezentare iconografică în Islam. De asemenea, te sacralizezi în spațiu cu covorașul de rugăciune, care nu este obligatoriu, dar care este în general folosit. Există apoi o sfințire trupească prin abluțiuni: nu este pur și simplu o chestiune de curățenie, este o sacralizare, deoarece odată ce abluțiunile sunt făcute, te afli într-o stare în care nu mai trebuie să te gândești la nimic. Se accesează astfel o puritate spirituală, care este o sacralizare a intenției. Nu există rugăciune validă fără prezența inimii, fără intenție. Într-adevăr, începem cu: „În numele lui Dumnezeu, Cel Prea Milos, Cel Prea Milostiv, mă rog acum în zori, la amiază, seară etc.”

Această rugăciune este împărțită într-o serie de mișcări, care au o intenție cosmică, o intenție de a conecta omul, care este doar o parte a universului, cu diferitele regne. Misticii au vorbit adesea despre asta, spunând că mai întâi cineva stă drept ca un copac, apoi se prosternează ca un animal, apoi îngenunchează ca un om, pentru că numai omul se poate închina într-un mod conștient.

Claude Mettra: Omul devine atunci, într-un fel, simbolul întregii creații?

Eva de Vitray-Meyerovitch: Exact. În acest sens, Coranul spune că Dumnezeu l-a învățat pe Adam numele lucrurilor - așa cum se întâmplă și în Biblie - adică puterea de a le conceptualiza. Huxley a spus odată că „omul este evoluție devenită conștientă de sine”: este o noțiune foarte islamică. Toate creaturile Îl venerează pe Dumnezeu: piatra prin greutatea sa, planta prin creșterea sa, animalul prin viața sa... Omul este singurul conștient, care știe că venerează.

Claude Mettra: Aș dori să vă pun o întrebare despre însăși natura acestei rugăciuni. Pentru că, dacă ne referim la lumea creștină care este a noastră, chiar dacă nu aparținem Bisericii Catolice sau Protestante, vedem că rugăciunea îndeplinește o triplă funcție în cultura noastră. Pe de o parte, este un omagiu adus lui Dumnezeu; pe de altă parte, este și o cerere de iertare adresată lui Dumnezeu pentru greșelile pe care le-am putut comite împotriva Lui; în al treilea rând, este adesea o cerere, precisă sau imprecisă, adresată Divinității. Comparativ cu această atitudine a lumii creștine, ce reprezintă rugăciunea în lumea islamică?

Eva de Vitray-Meyerovitch: Exact același lucru și nu poate fi altfel. Mai mult, fiecare dintre mișcările acestei rugăciuni - care se numesc rak'at: două în zori, trei spre sfârșitul după-amiezii, patru la amiază, după-amiaza și la începutul nopții - este introdusă de o rugăciune, Fâtiha, care este rugăciunea Domnească a Islamului (seamănă cu Pater creștin), este „Deschiderea” Cărții, a Coranului și se spune că rezumă întregul Coran. Rezumă însăși temelia întregului Islam.

Claude Mettra: Dacă rugăciunea apare ca un element esențial care cimentează comunitatea islamică, pelerinajul este poate chiar mai mult, îi unește pe oamenii solidari unii cu alții și cu întreaga creație. Această noțiune de pelerinaj are pentru noi un sens extrem de concret (există pelerinaje la sfinți, la Fecioară), în timp ce, fără îndoială, ideea de pelerinaj în lumea islamică are o rezonanță aparte, diferită de cea despre care suntem obișnuiți să vorbim aici.

Eva de Vitray-Meyerovitch: Cu siguranță. În Islam nu putem vorbi despre un pelerinaj, de exemplu, la altarul unui sfânt. Există vizite - care, de altfel, sunt destul de dezaprobate de către cei mai ortodocși musulmani - la mausoleele marilor sfinți ai Islamului, dar asta nu este deloc ceea ce numim pelerinaj.

Pelerinajul are o semnificație foarte specifică în Islam. Există două tipuri de pelerinaj: pelerinajul mare, care este adevăratul pelerinaj, se efectuează la o dată fixă și constituie o obligație în viața fiecărui musulman, cu condiția să aibă mijloacele necesare, să nu-și abandoneze familia în acest proces, să nu fie bolnav sau prea bătrân... Există unele toleranțe, dar fiecare bărbat sau femeie apt de muncă care își poate permite trebuie să facă pelerinajul cel puțin o dată în viață.

Claude Mettra: Care este sensul acestui pelerinaj?

Eva de Vitray-Meyerovitch: Pelerinajul este în primul rând o întoarcere în centru, opusul expatrierii. Există această idee că Mecca este „Mama Orașelor”, „buricul pământului”. Este un centru geografic, dar mai presus de toate un loc spre care converg rugăciunile a sute de milioane de oameni, de cinci ori pe zi, așa cum spuneam mai devreme. Întrucât, pentru ca rugăciunea să fie validă, trebuie să fie orientată în direcția Mecca, dacă nu cumva se greșește fǎrǎ ştiințǎ, dar atunci sunt scuzați. Așadar, de exemplu, călătorii, precum prietenii mei din Egipt, Siria sau de oriunde, când vin la Paris, au în general o mică busolă cu ei pentru a căuta care perete al camerei lor de hotel corespunde direcției rugăciunii. Când ajungi la Mecca, nu mai există nicio direcție, ești în centru. Este chiar locul din care radiază toate căile care duc spre toate regiunile lumii. Prin urmare, este un centru spiritual foarte important. Este, de asemenea, un centru geografic - poate a fost chiar mai mult în trecut, dar încă este într-un mod foarte important - un loc de întâlnire pentru toate naționalitățile, toate castele…

Pelerinajul mic, pe de altă parte, poate fi efectuat în orice perioadă a anului. Constă în a merge la Mecca și apoi, dacă se dorește, la mormântul Profetului din Medina; nu este obligatoriu.

Pelerinajul mare (obligatoriu în viața fiecărui musulman și efectuat la o dată fixă) a reunit două milioane de pelerini anul acesta. Când am mers eu în 1971, erau un milion și jumătate! Dă impresia unei mulțimi cu adevărat halucinante; este extraordinar...

Mai existǎ acolo un fel de sacralizare, dar mai mare decât cea pentru rugăciunea rituală: trupească, spirituală... Este starea de ihram, cea de purificare totală, cu purtarea de haine albe și interzicerea, pe tot parcursul pelerinajului, de a fuma, de a avea relații sexuale etc. Există multe interdicții. Trebuie să menținem această stare de curățenie spiritualǎ pe tot parcursul pelerinajului și, de asemenea, o atitudine spirituală: să nu ne enervăm, să nu vorbim de rău pe nimeni, să respingem orice gând care este chiar puțin deplasat etc.

Deci mergem la o dată fixă. Oamenii obișnuiau să plece pe jos, pe cămile. Am văzut o femeie care purta un copil și care refuza să urce în mașina noastră, spunându-ne: „Dați-mi niște apă, dacă vreți. Vin din Iordania pe jos și nu vreau să pierd meritul acestei călătorii.” Așa că traversase singură deșertul și era foarte cald, chiar dacă era februarie...

În zilele noastre, oamenii tind să plece cu barca sau cu avionul. Când ajungem, suntem, în general, deja într-o stare de ihram: ne-am făcut deja declarația de intenție, ne-am îmbăiat, ne-am rugat și ne-am îmbrăcat în hainele de pelerinaj. De îndată ce vedem Mecca, începem să spunem o rugăciune specifică pelerinajului: „Labaika, labaika...”, adică: „Iată-ne, iată-ne, Martorii Tăi...”

Vârful Pelerinajului este la Arafat. Este un loc extraordinar unde munții, de obicei maronii, devin complet albi atunci când unul sau două milioane de pelerini îi acoperă ca zăpada. Și când rugăciunea se termină, își recapătă culoarea maro; este un spectacol foarte uimitor. Ceea ce este cel mai emoționant este că, în timpul acestei rugăciuni la Arafat, unde, se spune, coboară binecuvântarea și iertarea lui Dumnezeu, se fac rugăciuni pentru toți oamenii, pentru toți cei dragi lor, vii și mai ales morți, iar numele lor sunt recitate cu voce tare. Se produce un fel de tunet care răsună pe acest munte. Imaginați-vă, unul sau două milioane de pelerini rugându-se cu voce tare în același timp...

Ceea ce este, de asemenea, foarte emoționant, este să vezi toți acești oameni sosind pe jos - adesea foarte săraci, uneori desculți. Există un fel de fraternitate absolut extraordinară, iar întreaga țară este scăldată într-o atmosferă de o fervoare uimitoare. De exemplu, când răsună chemarea la rugăciune, toți negustorii din Arabia Saudită nici măcar nu își încuie ușile pentru că știu că nu li se va fura niciodată nimic: pur și simplu pun un scaun în fața ușii de pe trotuar, pentru a indica faptul că este închisă, și aleargă să se roage.

Petrecem noaptea la Mecca, o noapte întunecată, orientală, apoi dintr-o dată cerul se înroșește, iar chemarea la rugăciune se aude din minaret în minaret. Apoi, unul sau două milioane de pelerini răspund „Amin!” în același timp...

Pelerinajul se încheie de obicei (nu este absolut obligatoriu) cu o vizită la Medina, care a fost practic „orașul” Profetului. O parte din moscheea din Medina a fost inițial casa Profetului, iar grădina era cea a fiicei sale, Fatima. Este un loc extraordinar de liniștit, plin de porumbei: te afli într-un fel de vârtej de pene... În Arabia Saudită nu se mănâncă niciodată porumbei, pentru că e posibil sa fi aterizat în grădina Fatimei. Pakistanezii mi-au spus că nici în Pakistan nu mănâncă porumbei, fiindcǎ e posibil sa fie puii porumbeilor din grădina Fatimei...

Sursa: https://consciencesoufie.com/la-priere-et-le-pelerinage-entretien-avec-eva-de-vitray-meyerovitch/

Vasile Lovinescu - Interpretarea ezotericǎ a unor basme şi balade populare romaneşti

Si despre prietenul lui, Vasile Ghe. Popa

Pe 14 iulie s-au implinit 41 de ani de la retragerea din lume a lui Vasile Lovinescu, prilej cu care am parcurs un drum pana la Falticeni pentru a-l vizita la cimitirul parohial Gradini, acolo unde este ingropata familia Lovinescu, si la Galeria Oamenilor de Seama, muzeu memorial gazduit in casa donata de Vasile si Horia Lovinescu, calatorie pe care prietena mea a descris-o aici: https://shakuka.blogspot.com/2025/07/pe-urmele-lui-vasile-lovinescu-la.html

Cateva imagini de acolo:

Recitind "Interpretarea ezoterica a unor basme si balade populare romanesti", tin sa-l amintesc aici si pe folcloristul, preotul si profesorul Vasile Gh. Popa, prieten apropiat al lui Vasile Lovinescu cu care intretinea conversatii pe teme folclorice, teologice si existentiale, despre care acesta din urma afirma urmatoarele in introducerea de la "Povestea Viei", basm euharistic cules de Vasile Popa de la Mos Sandu Rǎu: 

"In cǎlǎtoria sa extramundanǎ, Dante întâlnește umbra șovăielnică a prietenului și concetățeanului sau Brunetto Latino, retor de faima, strigător al unui Tezaur de înțelepciune, celebru in epoca. Tresare și întreabă: „Siete voi quivi, ser Brunetto?” (Aici sunteți, ser Brunetto). In tovărășia lui Brunetto Latino învățase florentinul felul in care „l’uomo s’eterna”, cum o spune Dante cu câteva versuri mai jos. 

O fervoare analogă a fost atinsă când înverșunata adversitate a crepusculului ciclic ne-a răpit pe profesorul Vasile Popa. Aripa morții și a mitului i-au mângâiat ultimele popasuri ale vieții. Începuse să-și asimileze doctrina și tehnica de interpretare a imensului material folcloric pe care îl adunase; vrăjmășia timpurilor a sfărâmat puntea de clestar care leagă țărmul nostru cu tara de dincolo de negura, punte inefabilă aruncată peste un abis pe care o umanitate nebună nu-l mai poate simte. Se apropiase Vasile Popa, fără sa o vadă încă, de Mare Tenebrarum? Ii auzise numai murmurul și neliniștea, cum Dante, in primii pași din Purgatoriu, asculta vrăjit, din depărtare: „Il tremollar de la marina”?

A fost prietenul meu temerar? Manipularea cheilor necesita, ca și mânuirea otrăvurilor rare, masca și țevi de sticla. De unde sa le aibă? Cheile basmelor deschid poarta morții, pentru ca deschid pe aceea a regenerării. Citimea de forță a reacției concordante este incalculabilă cu măsurile noastre. Atat știm: ca se întoarce, in mod necesar, asupra temerarului care a dezlǎnțuit-o. 

Eram prieteni și in sensul uman al cuvântului, pe motive ce nu se pot explica, dar incontestabile, „parca que c’etait moi, parca que c’etait lui”(pentru ca eram eu și era el), cum spunea Montaigne."

Vasile Gh. Popa a fost un preot, folclorist si profesor talentat, predand la faimosul liceu Gane din Falticeni, avand o relatie speciala cu elevul lui, Nicolae Labis, despre care vorbeste in volumul aparut postum "Nicolae Labis, folclorist". 

Fiind suspectat de fortele de securitate ca ar fi luat atitudine impotriva regimului comunist, acesta este condamnat si inchis in Penitenciarul din Aiud unde a dialogat cu Petre Tutea, Constantin Gane, Radu Gyr, Vasile Voiculescu... Cu Vasile Voiculescu a fost coleg de celula, iar Nicolae Bacalbasa, in "Precuvantare", scria: "Va asista neputincios la scene în care gardianul dădea cu cizmele în toracele plăpândului medic-poet (om de peste 70 de ani), ce nu se putea ridica de pe podea din cauza inaniției“. 

În perioada detenției Vasile Gh. Popa a scris o poezie intitulată „Frământări“ care în ochii gardienilor și torționarilor părea a fi o odă închinată epocii comuniste. Versurile transpiră însă, prin leitmotivul „mă bate“, tratamentul dur la care autorul era supus. Reproducem câteva versuri din poezia respectivă: 

Mă bate un gând, măi oameni, mă bate

Să nu fiu răchita cu ramuri plecate,

Cu chipul de umbre pe ape prelins 

Plângând pe trecutul de-a pururi stins. 

Și gândul mă bate, mă bate într-una: 

- Ia-ți lira, poete, și mângâie-i struna…

Pentru mai multe informatii despre viata lui, recomand articolul PREOTUL PROFESOR VASILE GH. POPA SAU ROBIA CONDEIULUI de Pr. Eugen Dragoi:

https://www.gup.ugal.ro/ugaljournals/index.php/teologie/article/download/4306/3789/

Dumnezeu sa ii odihneasca in pace pe acesti doi prieteni remarcabili! 

Fragmente din "Interpretarea ezoterica a unor basme si balade populare romanesti": 

„Când este prezent in lumea noastră, deci iminent, mitul se învăluie într-o indefinitate de coji (cojas) ocrotitoare a miezului central. Fiecare coaja exprima Adevarul adaptat la un anumit nivel de realitate și este un zid apărător pentru adevărurile mai adânci. Cel mai exterior dintre învelișuri este sensul literal și in el își rup dinții imensă majoritate a cercetătorilor.

Cât despre calitatea demonstrativă a mitului, reamintim ce am spus: cu cât creste distanță dintre polul esențial și polul substanțial al mitului, dintre radacinle lui ascunse și haina triviala, cu atât este mai adânc talcul lui și capacitatea de a fi reprezentativ.

Trebuie sa creezi un gol pe pământ pentru ca un har din cer să-i ia locul.

Unde se manifesta o mare lumina, se desfășoară firesc și o mare umbra.

Poarta Raiului, Janua Coeli, prin faptul ca ii este inerentă dubla putere de a primi și de a respinge, asuma un dublu chip, unul de mizericordie, altul de rigoare. Mai precis, sub acest din urma chip apare celui care încearcă sa treacă prin ea, pana când dovedește ca are calificările necesare pentru a o străbate; atunci devine poarta de mizericordie.

In loc sa vadă moartea ca pe o necesitate augusta, condiționând trecerea într-o alta forma de viața, Ivan o considera stupid ca pe un dușman personal al lui și aici este reprezentativ al lumii moderne, in încercările de a o atenua, considerând-o numai sub un unghi in întregime negativ, de a o minimaliza sau chiar a o înlătura. Ivan și lumea lui, in lupta lor contra morții, obțin suprapopularea globului rezultat, adică, in realitate, tot o victorie a morții, căci echilibrul cosmic, o data violat, cumpăna naturii se restabilește prin apariția unor flageluri necunoscute, prin catastrofe nemaicunoscute pana acum. Aceasta, in perspectiva macrocosmica, In unghiul microcosmic, se poate spune ca o prelungire a vieții transforma surplusul furat in viața vegetativa, spectrala. 

Aceste feluri de a distribui moartea constituie ecouri ale unor tradiții care spun ca la sfârșitul lumii oamenii vor muri mai mult pe categorii decât pe numărul anilor; moartea arborilor este sancțiunea despăgubirilor, prapadul poluării și al detergenților, stârpind viața animală și vegetala, haina imaculata a Naturii virgine.

Dar sa ne reamintim ce spuneai cei vechi: partea scandaloasa, partea absurda a unui mit, e pecetea tainei lui, e adevarul lui ultim, indicibil înnodat in antinomii. Nodul gardian nu poate fi dezlegat, ci tăiat printr-un fulger intelectual. 

Dar adevaratului mit nu e nici psihologic, nici sentimental; e un scurt-circuit fulgurant incomprehensibil care coboară din lumea matricelor făcând cenușă lumea noastră, in rarele clipe când e tangent cu ea, pentru ca suprima Spațiul, Mișcarea, Forma.

Nu avem decât o alternativa: Amnesis (Uitarea) și Anamnesis (Amintirea). Amintirea obârșiei noastre transcendente care, singurǎ, poate sustrage tribulațiilor sufletul exilat. 

„Tot ce-i in ea (in lumea pământeană) va dispărea și nu va mai rămâne decât Fata Lui, plină de Majestate și de Mărinimie” spune Coranul și, la sfârșitul unui ciclu pământesc, Masca lui Dumnezeu este Adam Kadmon, Adam Androgin. In araba Adam și Eva (Adam wa Wawa) are aceeași valoare numerale ca și Allah, numărul 66. 

Acolo unde se deschide o poarta a cerului se casca și o gura a iadului. 

Reamintim ca Gheorghe a ales, la somația Domnului, Arborele Frumuseții in locul Arborelui Bogăției. Or, frumusețea este inefabilă, intangibilă. De aceea Dumnezeu poruncește cu strășnicie ca nimeni sa nu se atingă de pom, „nimeni din familia ta și urmașii tăi”. 

Arborele Frumuseții este prin definiție Arborele Unității și chiar a ceea ce este deasupra ei; bogăția este, prin definiție, multiplicitate, reductibila firesc la dualitate, care își are rădăcină in Arborele dual al Cunoștinței Binelui și Răului, deosebit de Arborele Vieții care, singur, se afla in centrul Raiului.

„Dar de săraci, tot săraci eram…” ceea ce, pe lângă sensul material, trebuie înțeles și in sensul Evangheliei in care se spune ca mântuirea și cunoașterea nu sunt accesibile decât celor săraci cu duhul, adică acelora care și-au unificat astfel spiritul ca sa poată oglindi Unitatea, care nu se poate reflecta într-un iaz zbuciumat de mii de valuri. 

Melancolie, presimțirea intensă, vitala a lumii de dincolo, realizând și depărtarea ce ne desparte de ea.

Așadar putem străbate toate zările și depărtările lumii, in lung și in lat, de Arborele Lumii nu dam, pentru simplul motiv ca el se afla in noi, „aqrabu min chablilward”, cum spune Coranul, „mai apropiat decat vena jugulara”. Căutarea prin rătăcire nu duce la el, pentru ca tribulatia nu-l poate scoate din tribulatie. Este semnificativa indicația ca Axul Lumii trebuie căutat in maracinisul nostru, in părțile cele mai părăsite, mai încâlcite din ființă noastră, mai părăginite, cum le arată casa și ograda lui Dumitru. Fiind ascuns, nu devine vizibil decât atunci când îl pipăi pentru prima oara, când „luminile s-au deplasat” in tine, cum spun cabalistei, și-l vezi cu vârful in jos și cu rădăcinile in Tǎrie, așa cum se oglindește in lumea noastră.

In mod obișnuit, codrii sunt de arama, de argint și de aur. Arborele Lumii, fiind central și partitiv, conține toate speciile in el. Pornind, de data aceasta, la un pelerinaj spre slavi, adică pe verticala, se apropie de Punct, cu care trebuia sa se identifice. De aici micșorarea lui progresiva, care marca trecerea de la cantitate la calitatea pură. 

Dumitru ajunsese cât vârful unui ac, adică la Punct, la Ființă Pura. I-a fost frica de Vid și de aceea a refuzat Identitatea, Neființa.

Nu trebuie insa sa uitam ca din antichitate s-a observat ca elementul incomprehensibil, absurd, chiar scandalos, din mit ii cuprinde semnificația cea mai adâncă, taina lui: e punctul negru din fundul ochiului, deci terminusul nervului optic, fără de care nu exista vizibilitate. Împăratul Iulian scria ca ceea ce in mituri se prezintă neverosimil reprezintă tocmai ceea ce deschide porțile adevărului. De fapt, cu cât e mai paradoxala și mai extraordinara enigma, cu atât pare sa ne prevină sa nu ne încredem vorbei simple, ci sa ne întoarcem spre adevarul ce-l ascundem. 

E departe ca limanul oricărei aspirații spre infinit; este aproape pentru ca aspirația pleacă din sâmburele, Luz-ul ființei noastre, „mai aproape decât vena jugulara”, cum spune Coranul. De aceea este „nici departe, nici aproape”, in punctul in care antinomiile se topesc într-un echilibru armonic. Același lucru se poate spune despre Soare, Luna, Stele, Galaxii. A caută sa le ajungi din urma cu telescopul, cu oglinda de cinci metru diametru, de la Observatorul Palomar, este tot atât de aberant ca a le cauta sa le prinzi ca pe niște gaze, in causul palmei. 

Acel misterios „nici departe, nici aproape” se afla in Buricul Pământului, deci in centrul lumii, la Omfalos, la care ajungi, spun sufitii, la „fi-l bari wa la fi-l bahri”, nici pe uscat, nici pe apa, ci pe cărarea subțire, ca un fir de păianjen, care șerpuiește intre ele.

Albinele sunt entități eminamente solare, distilând mierea, soare lichid.”