Ovidiu Drimba - Cultura si civilizatia indiana

Proaspăt intoarsa din India, am recitit capitolul "Cultura si civilizatia indiana" din "Istoria culturii si civilizației" de Ovidiu Drimba. 
Redau notițe din carte :

- Autohtonii isi numeau tara Jambudvipa - “insula fructului jambu” (un fruct local mic si negru, asemanator ca aspect măslinei uscate). Denumirea actuala vine de la fluviul Sindhu, devenit in persana Hindhu, iar in greaca veche Indos. 

- Civilizatia Indus a fost descoperita in urma cu cateva decenii, una dintre cele mai spectaculoase ale Antichitatii. Asezarile proto-urbane descoperite erau grupate in jurul a doua mari centre urbane: Mohenjo-Daro in sud si Harappa in nord, in Penjab. Aveau niste dimensiuni urbanistice cu care doar Ur se putea compara in perioada aceea, si prezintă cel dintai model de planificare urbanistica din istorie cunoscut pana azi. Erau proiectate conform unor riguroase principii edilitare, cu strazi principale drepte, din care porneau strazi laterale drepte, cu case impunătoare, toate fiind trasate numai pe direcția nord-sud si est-vest, deci respectau, probabil, niste criterii de ordin astrologic. 
Urme ale influentei culturii Indus persista in cultura indiana ulterioara in cultul Zeitei-Mame, in cel al fecunditatii si in venerarea vacii. “Dar cea mai importanta influenta a acestei civilizatii trebuie cautata in temperamentul pacific al poporului indian”. (H. Kabir)

- Sunt cunoscuți sub numele de “arieni vedici” creatorii stravechilor texte ale Vedelor. 
In perioada neo-vedica s-a raspandit in India folosirea scrierii, s-au constituit cu delimitari precise castele cu sistemul lor rigid, s-a consolidat deasupra tuturor casta brahmanilor, s-au elaborat ultimele imnuri vedice si comentariile lor teologice, brahmanele. 
Perioada vedica s-a incheiat odata cu apariția budhismului si jainismului, cele doua mari religii care se opuneau brahmanismului. 

- Centrul politic al Indiei s-a mutat in zona Gangelui. In regatul Magadha noul oras Pataliputra va ramane timp de mai bine de 6 secole capitala imperiilor indiene ce vor urma. Dupa o scurta era de ocupatie a Pendjabului de catre Alexandru Macedon, a urmat stralucita epoca a primului Imperiu indian, Maurya. 

- Urmeaza Imperiul Kusan, prabusit sub atacurile persilor sassanizi, apoi Imperiul Gupta, denumit adeseori “secolul lui Pericle” al istoriei Indiei. Acestei perioade ii apartine Kalidasa, cel mai mare poet al Indiei din toate timpurile. In secolul 1 e.n. a trait si marele dramaturg Shudraka, si tot acum a fost scrisa si capodopera literaturii erotice “Kamasutra”, important document de moravuri. 

- Urmeaza o perioada confuza de invazii (in anul 712 arabii ocupa Pendjabul), iar dupa invaziile mongole in regiunile nordice (Gengis Khan in 1221, Tamerlan in 1398), in India au aparut mai multe regate musulmane, dintre care cel mai important a fost sultanatul Bahmani in tinutul Dekkan. 

- Apoi a urmat, pentru o lunga perioada de timp, dinastia Moghul care a disparut cand India a devenit dominion britanic. 

- Instituția sociala caracteristica a Indiei ariene este casta. 
Casta este o grupare inchisa, formata din persoane care au aceeași origine, aceleași ocupații, exercitând un anumit tip de profesiuni si având drepturi si indatoriti bine precizate, tradiții si o ideologie bine determinata - moșteniri pe care le respecta cu cea mai mare strictețe. 
- Potrivit unei concepții religioase, omul este de la naștere destinat - in functie de actele meritorii sau nedemne savarsite in decursul existentelor sale anterioare - sa apartina uneia sau alteia dintre caste, fara a putea trece dintr-una intr-alta. 
- In fruntea acestei ierarhii se afla casta brahmanilor, a preotilor. Brahmanul (“cel ce poseda puterea sacra”) era detinatorul de drept si de fapt al traditiei. Se dedica vietii religioase si intelectuale, indeplinea sacrificiile rituale, transmitea si comenta invataturile Vedei. Cuvantul “brahman” inseamna totodata si preot, si principiul absolut, principiul divin. Esenta castei brahmanilor se identifica cu sacrul; brahmanul era nu numai un “maestru” (un guru), ci chiar un zeu printre oameni. 
- A doua casă era cea a războinicilor, a nobililor care dețineau funcții de conducere. Sarcina lor era să studieze Vedele, să apere poporul, să lupte și să comande. Din această casă făceau parte și regii.
- După cele două case conducătoare urma cea a oamenilor liberi (vaisya), căreia îi aparțineau micii proprietari, negustorii și membrii altor profesiuni și ocupații.
- Ultima cata era cea a servitorilor (sudra), căreia la început i-au aparținut autohtonii cuceriți de invadatori. Aveau, întrucâtva, o situație de iobăgie, depinzând de stăpânii lor. 
În afara castelor se aflau „cei pe care nu trebuie să-i atingi” (Paria, un cuvânt străin ce nu apare în vocabularul sanscrit). Acestora le reveneau ocupațiile cele mai disprețuite: de vânători, pescari, măcelari, călăi. Ei nu trebuiau să se arate celor din alte caste, pentru ca vederea lor să nu-i spurce pe aceștia, iar când cineva din celelalte caste îi privea, trebuia să îndeplinească un act ritual de purificare.

- Schimburile comerciale erau încă din epoca vedică atât de intense, încât textele îi condamnă aspru pentru lăcomia lor pe negustorii care realizaseră averi considerabile. La acea dată nu existau piețe, drumurile care legau satele între ele erau aproape impracticabile, iar schimburile se efectuau la punctele de încrucișare a principalelor drumuri.
- Organizarea unei caravane pe vremea aceea era o operație lungă, complicată și plină de riscuri. Prin deșert drumul se făcea numai noaptea, iar soarta caravanei era în mâinile unui localnic plătit, „pilotul nisipurilor”, care se orienta după stele. 

- Grija cu totul deosebită a indienilor pentru igiena și curățenia corporală a devenit proverbială. Baia și peria de dinți sunt considerate invenții indiene. Indienii aparținând primelor trei caste se spălau zilnic, își schimbau zilnic lenjeria și se spălau pe mâini și pe picioare înaintea fiecărei mese.

- Uneori prins în nara stângă, un buton de metal arăta că femeia respectivă era căsătorită, iar un mic semn de culoare roșie, neagră sau albastră, făcut în mijlocul frunții, indica apartenența la o anumită castă sau religie.

- Prânzul se desfășura, cel puțin în urmă cu 20 de secole, după un anumit ritual. Mai întâi, ca un semn de respect, copiii spălau picioarele părinților. Apoi, soția îl servea pe soț, aducându-i un vas cu apă de spălat pe mâini, pe urmă felurile de mâncare, fiecare pe o frunză de bananier. Acesta mânca servindu-se numai de degetele mâinii drepte și pe urmă se spăla pe dinți, după care începea să mănânce și soția, iar la urmă copiii. Aceștia mâncau după ce mama termina masa.

- “Legea” exprimă un ideal religios aplicat și la relațiile sociale. Legea de bună conduită în India apare ca un amestec de reguli, de dispoziții legale și de obiceiuri rurale. Erau redactate în formă de proză aforistică (sutras) în care se intercalau sentințe morale și versuri. Dintre aceste culegeri de norme religioase, morale, civile și juridice, cea mai cunoscută este Codul sau Legile lui Manu. 

- Printre divinitățile primilor arieni veniți în India, cele mai vechi sunt personificări ale forțelor naturii: cerul (Dyaus-pitar), focul (Agni), noaptea (Varuna), furtuna (Indra), soarele (sub denumiri diferite: Surya, Mithra, Vișnu), apoi vântul (Vayu), ploaia (Parjanya), aurora (Ușas) etc.

- In ceea ce privește creația primului om - fiul cuplului primordial Cerul și Pamântul, acesta este, potrivit tradițiilor vedice, Manu (Manava - “fiul lui Manu”, “omul”). Manu este și cel dintâi rege al neamurilor ariene; el a statornicit și obiceiurile, și toate rânduielile oamenilor, prin urmare și practicile sacrificiilor și ofrandelor. 

- În concepția brahmanică, fiecare individ participă la Brahma (“Calea Zeilor”), principiul creator care domină totul și fondul primordial al oricărei realități. Ca atare, fiecare om posedă Absolutul și este identic cu acesta, toate sufletele având aceeași esență care se confundă cu sufletul lumii, idee exprimată prin propozitia “tat tvan asi” (= Absolutul - “acesta ești tu”).

- Centrul practicilor religioase devine sacrificiul. “Sufletul oricărei ființe și al oricărui zeu este sacrificiul”, decretează un text brahmanic. 

- Din tradiția brahmanilor arieni s-a născut o formă nouă de religie: hinduismul. Recunoscând autoritatea Vedelor, are la bază credința că tot ce există se manifestă realitatea unică și infinită a divinului. Însă elementul nou și cel mai important al noii religii este ideea că, pe lângă calea cunoașterii și calea acțiunii, omului este deschisă și o altă cale de salvare, de eliberare de iluzia lumii. Aceasta este calea iubirii, cale accesibilă oricui. Orice om poate avea o relație directă cu divinitatea prin opțiunea sa personală. Opera care marchează apariția acestui hinduism popular, religie ce oferă omului un nou tip de relație cu divinitatea, este Bhagavad Gita. 

- India este țara filosofiei. În nicio altă parte a lumii antice nu s-a dedicat atâta timp meditației și nicăieri, în afară de Grecia, nu au apărut atâtea sisteme filozofice. Dar finalitatea aproape a tuturor acestor sisteme este mai întâi teologică. India n-a recunoscut niciodată o distincție clară și categorică între sacru și profan; adesea, viața însăși era văzută ca un rit religios. În filosofia indiană, logica, epistemologia și metafizica devin chiar de la început și teologie.

- Adevărul este că nu există decât o singură realitate, o singură Ființă, pe care o vedem numai prin schimbările de suprafață ale formei. Brahman este cauza și efectul, esența însăși a întregii lumi. La înțelegerea lumii nu ajută deloc rațiunea și logica, ci numai intuiția imediată. Această capacitate de a pătrunde spontan, printr-un fel de viziune mistică, adevărul ultim (adică unitatea dintre sufletul individual și sufletul Universului) duce la eliberarea de samsara - ceea ce ar constitui însuși idealul suprem al omului. 

- Pentru indian arta a fost dăruită oamenilor de divinitate spre a înveștmânta Adevărul, pentru ca în felul acesta oamenii să fie mai ușor atrași de Adevăr și să-l iubească. 
Pentru artistul indian, ca și pentru cel chinez, obiectul material pe care il reproduce, obiectul vizibil, servește doar pentru a îi comunica privitorului adevărul invizibil, adevărul spiritului. - Arta indiană este o artă simbolică și o artă de sugestie. Este, fundamental, o artă sacră, dar în ordinea sacrului, ea nu este o artă idolatră. O imagine a unei zeități nu este un idol sau un fetiș. Nu reprezintă ceva care urmează să fie confundat cu însăși divinitatea, ci imaginea rămâne doar un instrument, un suport material, vizibil, un ajutor oferit omului spre a se putea apropia de zeul pe care îl reprezintă imaginea. Este o cale spre a ajunge mai ușor la divinitate. 
- Artistul crează “alături de natură imitându-i numai elanul organic, setea de viață și de creștere. 
- Artistul indian nu ține să creeze opere originale; individualismul artistului european, originalitatea, inovația sunt ambiții practic necunoscute aici. Artistul indian caută să respecte o anumită tradiție în care se simte profund integrat. Nu face o artă realistă, ci o artă simbolică și o artă de sugestie. 
- Artistul indian are “oroare de vid”, umple fiecare suprafață, adaugă la infinit elemente decorative, aglomerează tot mai mult, aglomerează într-una, pentru ca din această aglomerare să rezulte, ca o expresie emblematică a forțelor primitive ale naturii, impresia de viață tumultoasă și debordantă, supra abundentă și senzuală, dinamică și vibrantă. 

-Marile epopei: Mahabharata si Ramayana
Mahabharata constituie și principala sursă de informație pentru cunoașterea ideilor religioase brahmanice. Aici este inserată și Bhagavad-Gita - cel mai mare poem filosofic al tuturor timpurilor.