Despre pilda talantilor

Fragment Florin Mihaescu - "Simbol si parabola in Evanghelii"

Cred ca multi dintre noi avem spirit justitiar si ne revolta inechitatea lumeasca care, in plan divin, e mereu dreptate. Adica totul se intampla dupa voia lui Dumnezeu si niciodata nu ni se da mai mult decat putem duce; fiecaruia dupa putinta... si la suferinta, dar si la daruri. Apoi tine doar de noi sa ne inmultim talantii sau sa ne facem o cale de mantuire din suferinta, depasind-o. 

Nu's capabila eu sa vorbesc despre asa teme mari, eu insami luptandu-ma cu ele, asa ca las aici un scurt fragment despre acest subiect din Florin Mihaescu - "Simbol si parabola in Evanghelii". 

"La o prima vedere, aceasta pilda este un simbol al creativitatii umane care pare sa laude pe omul activ si sa blameze pe cel pasiv. Dar intr-un alt plan, activismul material este proiectat in domeniul spiritual in care fiecare om trebuie sa-si lucreze darul si sa-l sporeasca nu atat prin fapte, cat prin straduinta in duh. Numai asa spusele care incheie parabola capata sens si nu sunt nedrepte, ci consfintesc dimpotriva excelenta actului spiritual. "Va spun ca celui ce are i se va mai da, iar de la cel ce n-are se va lua chiar si ce are." (Lc. 19.26). Darul trebuie asadar nu numai pastrat, ci si sporit. Robul rau nu face acest lucru nu atat din pasivitate, ci pentru ca nu crede in stapanul sau, acuzandu-l de duritate. "... M-am temut de tine, fiindca esti un om aspru; iei ce n-ai pus si seceri ce n-ai semanat." (Lc. 19.21). In realitate stapanul e generos, dar exigent, iar robul cel rau rastalmaceste lucrurile - Extinzand aria, parabola poate semnifica insasi legea creatiei pe care omul o poate ajuta prin lucrarea lui, spre deosebire de celelalte fapturi. Si o poate desavarsi, prin credinta care face sa sporeasca insutit darul care i-a fost dat. Acest dat, fie si cat bobul de mustar, transferat in plan spiritual, se amplifica nemarginit. 

Problema darului trebuie legata asadar si de problema datoriei. Omul primeste darul in mod gratuit, nu prin meritul sau, ci din generozitatea stapanului. Acestei generozitati el are datoria sa-i raspunda cu darul sau, cu prinosul staruintei, cu jertfa efortului sau. Faptul se impune cu atat mai mult cu cat ceea ce are nu este al lui, fiind doar imprumutat. Datoria lui e cu atat mai mare. Ceea ce primim trebuie sporit si trecut mai departe, pentru a raspunde generozitatii stapanului. In felul acesta darul nu se pierde si omul participa la creatie, devine co-laborator (impreuna-lucrator) al lui Dumnezeu. 

O alta problema pe care o ridica aceasta parabola este si aceea a inegalitatii darului primit, caci stapanul imparte un numar diferit de talanti slujitorilor sai. Creatia insasi nu poate fi nivelatoare, caci altfel n-ar mai putea exista ierarhie. Stapanul totusi nu este nedrept cu creaturile sale. "Unuia i-a dat cinci talanti, altuia doi si altuia unul; fiecaruia dupa puterea lui; si a plecat" (Mt. 25.15). Iata ca exista o corespondenta intre darul primit, puterea omului si datoria care se cere. A primi peste puteri inseamna risipa. A primi just inseamna dreptate. 

S-ar putea pune desigur intrebarea de ce slujitorii nu au aceeasi putere. Dar creatia nu poate fi nivelatoare pentru ca ar fi condamnata la disparitie. Fara diferenta de nivel n-ar mai exista ierarhie, fara ierarhie nu mai exista ordine. N-ar exista cosmos, ci haos. Justetea creatiei inseamna armonie, deci echilibrarea inegalitatilor intre ele, iar in cazul omului si prin lucrarea liberei sale vointe. 

Poate ca putinul primit l-a indemnat pe al treilea slujitor sa-si ingroape talantul. El n-a inteles insa ca mai putinul poate fi prefacut in mai mult prin ravna si straduinta. El n-a inteles mai ales ca in planul spiritului un dar cat de mic poate duce la o rodire imensa. Omul acuza uneori viata sau chiar pe Creator pentru putina inzestrare care i-a fost data. Dar daca totul este trecut in duh, bobul de mustar poate deveni un arbore minunat." 

Dupa 11 ani...

Constat ca au trecut 11 ani de cand scriam ultimul articol pe acest blog - nimic deosebit, nimic original, eu doar imparteam, impartaseam din ceea ce ma cauta pe mine. In acesti 11 ani nimic remarcabil n-am reusit sa creez, sa construiesc, sa finalizez, nicio fapta nu m-a scos prea mult din anonimat, insa nevoia de impartasire, de raspandire, as putea zice, nu mi-a lipsit niciodata. Daca pe vremuri puteam sta la povesti cu oamenii apropiati, acum ne despart insesi povestile acestea, iar ceea ce mai ramane intre noi sunt niste link-uri cu recomandari, scurte impresii, multe poze si mai putina prezenta reala. 

Fiecare se retrage in bucatica lui, ca intr-un fel de jurnal care sa transmita ceva despre el; eu am zis sa mai dau din cand in cand putina viata acestei casute cu povesti adunate. Sa stau la povesti eu cu mine, dar si cu intreaga lume virtuala care ar putea sa fie martor tacut si in trecere. 

Acum 11 ani poposeam pentru prima data in Turcia, mai precis in Istanbul, cu atat de mult drag, cu emotie, dor, parca presimtind cumva legatura ce avea sa se creeze intre noi, una de prietenie, uneori chiar materna, alteori de dragoste pasionala, in functie de starea mea, a ei (a Turciei, adica), dar si de locurile vizitate. Nu m-am plictisit deloc de ea, ma pot duce in acelasi loc de foarte multe ori, de fiecare data reuseste sa ma surprinda. 

Anul acesta am fost din nou in Istanbul, pe care l-am vazut pentru prima data inzapezit, friguros, usor trist (caci melancolic era deja), saracit, dar la fel de frumos. Nu stiu sa povestesc despre obiective turistice, sunt ultimele care imi raman in minte, nici condei n-am incat sa pot descrie mirosul castanelor coapte, al marii, al moscheilor, inclusiv al transpiratiei care poarta in ea tot melanjul de condimente, sau gustul kebabului sau al sandwhich-ului cu peste, nici ezanul nu il pot reda, nici vocile puternice, energice, curioase ale turcilor din jur, nici cerul, nici marea si nici pamantul nu le pot desena. 

Un loc il pot recomanda: mormintele. Cand am ajuns acum 11 ani pentru prima data in preajma mormintelor sultanilor am simtit cum incepe sa curga pace. Acelasi lucru l-am simtit la fiecare revizitare, mintea imi tace, ochii mi se umezesc, iar rugile isi fac loc sa iasa. Probabil nu intamplator imi plac cimitirele, poate ca intr-o zi voi povesti si despre plimbarea mea prin cimitirul din Konya.

Insa pana atunci arunc putina imagine din Istanbul din 2022. 

Cei care ne parasesc...

de Tariq Ramadan

Nu intotdeauna pentru ca ii ia moartea, nu intotdeauna pentru ca fug spre orizonturi indepartate. Intr-o zi, in ocolul unei priviri, al unui semn, unei absente, v-au abandonat universul, uneori si sufletul.

Cei care ne parasesc, cei pe care noi i-am parasit

Unii pleaca pentru ca nu-i mai leaga nimic. Ceva s-a rupt, sau s-a pierdut, sau s-a vestejit. Uneori ceva s-a revelat. Orizonturile se intuneca. Porti se inchid, inimi se fereaca in voia ranilor adunate, de lacrimi ascunse, de demnitate pierduta. O pagina se intoarce in durere si singuratate. Ca si cum cartea ar fi terminata; nu mai e nimic de adaugat.

Cei care ne parasesc, cei care s-au uitat pe sine

Altii pleaca imediat dupa un naufragiu. O rana, o moarte, o sinucidere si iata-i dusi: va deplangeau bucuriile, dar va ignora lacrimile. Va iubeau cu dragostea pe care o purtau, se vedeau in voi privind. Dar nu v-au vazut. Era mai bine sa se duca, de fapt, dar fara lacrimile voastre. Confundau dragostea si oglinzile. Ar fi fost mai bine, in realitate.

Cei care ne parasesc, pentru a-i iubi inca

Pe drum, o intalnire. Destin, hazard, noroc sau nefericire? Prietenie, dragoste, calauza, iluzie? Un ocean de intrebari in preajma celor care ne parasesc si pe care nu i-am intalnit niciodata. Sa realizam, in faldul pronuntat al expresiei, la umbra unui cuvant, ca inima noastra nu mai aude ceea ce inima lor ne spune. Este adevarat, este adevarat, stiti voi, aceasta indiferenta cutremuratoare.

Cei care ne parasesc, cei pe care noi i-am parasit

"Viata pe acest pamant nu-i decat joc si aparenta". Vremea trece, se duc si fiintele, si lacrimile, si durerile, si bucuria, si viata. "Raspunde Chemarii aceluia care Il cheama cand Il cheama". Puteti sa plecati, sa va duceti. Puteti sa parasiti si sa sperati, oriunde, sub alte latitudini, la orizontul altor intalniri, altor sperante. Puteti.

Cei care ne parasesc

Va parasisem, stiti. In urma cu multa vreme. Ochii mi se inchisesera, inima mi se stinsese. L-am strigat pe Unicul, I-am vorbit. I-am cerut puterea de a continua. M-a invatat ca puterea consta tocmai in a te opri. Am auzit, continui sa cred ca am si inteles. De atunci, traiesc in umbra acestei Eternitati.

Suntem parasiti

Sa invatam sa-i parasim pe cei care ne parasesc. Sa invatam sa-i iubim, chiar si cand ne-au intors spatele. Sa invatam timpul si moartea sentimentelor si a fiintelor. Sa ne invatam inima puterea de a se goli ramanand plina. Sa invatam sa plangem zambind; sa ne ducem iubind, sa tacem vorbindu-I.

(sursa aici)

Wali Band - Ya Allah

Rumi

“La generozitate si ajutor fii precum o apa curgatoare,
La dragoste si marinimie fii precum soarele,
In acoperirea greselilor altora fii precum noaptea,
La furie si frustrare fii precum mortul,
La modestie si simplitate fii precum pamantul,
La toleranta fii precum marea,
Fii ceea ce pari, sau pari ceea ce esti!"

"Vino iarasi!
Vino iarasi, oricum ai fi,
Chiar daca esti fara credinta,
Un adorator al focului sau un pagan;
Nu conteaza ca ti-ai incalcat juramintele de o suta de ori.
Usa noastra nu-i una a deznadejdii,
Doar vino asa cum esti!"

(Rumi - "Mathnavi")

Fericirile

Testoasele pot zbura (Lakposhtha hâm parvaz mikonand /Turtles Can Fly)



Film iranian realizat de iranianul de origine kurda Bahman Ghobadi in 2004, fiind primul film turnat in Irak dupa caderea lui Saddam Hussein.
Actiunea filmului este plasata in zona de refugiati kurzi, la granita dintre Irak si Turcia, si prezinta povestea unor copii raniti in suflet si in trup. Majoritatea copiilor care joaca in film sunt actori neprofesionisti, infirmi, cu chipuri aspre si triste, gasiti pe strazi.
Tanarul in varsta de 13 ani, Kak Satellite (interpretat de Soran Ebrahim), instaleaza antene parabolice in sate si traduce localnicilor stirile de la posturile americane, desi engleza lui e limitata ("Ce spune Bush?" este intrebat. "Bush zice ca maine va ploua"). Seful tuturor copiilor, este dinamic, manipulator, impartind responsabilitati si organizand grupurile de copii pentru cules de mine neexplodate.
Manifesta o iubire sincera si inocenta pentru tanara orfana Agrin (Avaz Latif), o copila tacuta, cu fata trista si ochi stinsi, ce se plimba pierduta prin sat impreuna cu fratele ei handicapat, fara maini, dar cu darul profetiei, si purtand impasibila in spate un copilas orb, un bastard, cum ea il numeste, rezultatul unui viol al soldatilor irakieni care i-au omorat parintii. Fara instincte materne, ea va incerca de nenumarate ori, cu inversunare, sa-si paraseasca copilul, desi este protejat cu multa dragoste de fratele ei. Ca mai apoi sa se arunce in gol, de pe o stanca, lasand in urma papucii purtati in gura de fratele acesteia.
Este un film dur, emotionant, puternic, dedicat tuturor copiilor victime ale razboaielor. Regizorul a declarat ca "acest film este expresia unei suferinte personale", el insusi fiind martor la moartea unchiului si a verilor sai, victime ale razboiului.