DRUMURI, RĂSPÂNTII, TREPTE

(Dialog despre ucenicie 2 )

Florin Mihăescu

E.: Cred că prima condiţie, pe care mă străduiesc s-o împlinesc, este desprinderea de lumea modernă. Modul de viaţă în această societate a maşinilor este cu totul antitradiţional, este contrar unei vieţi spirituale.

EV.: Dar poţi oare să te desprinzi de această viaţă când trăieşti şi lucrezi în ea, când ai legături de familie şi relaţii umane, când locuieşti într-un mare oraş şi nu te poţi lipsi de instrumente şi maşinării de tot felul?

E.: Sigur că e foarte greu, dar nu imposibil. Important este, în primul rând, să fii lucid de acest lucru, să-ţi dai seama că lumea profană în care trăim este o lume fără sens, pe cale de dezumanizare, o lume materialistă în care tentaţia şi banul, erotismul şi violenţa sunt singurele preocupări. Pentru un om cu suflet, ca să nu mai vorbesc de un om al spiritului, e deajuns ca să-şi dea seama de acest lucru să aibă conştiinţa acestei degradări a lumii moderne pentru ca să se desprindă de ea.

EV.: Sigur că ai dreptate, dar trăieşti totuşi în această lume, nu eşti un eremit, un izolat, şi atunci, crezi că te poţi desprinde numai fiind lucid de situaţia aceasta?

E.: În bună măsură cred că da, nu însă fără sacrificii. Pentru că sacrificiul trebuie să stea la baza oricărei realizări spirituale. Nu poţi accede pe un plan superior, fără să sacrifici planul inferior. Orice trans-formare este în felul ei un sacrificiu.

EV.: Cu asta sunt de acord. Dar trebuie să dai Cezarului ce-i al Cezarului.

E.: Vezi, aici nu sunt eu de acord. A da Cezarului ce-i al Cezarului nu mai este aplicabil în condiţiile lumii moderne. Lucrul acesta era posibil atunci când Cezarul era el însuşi supus unei autorităţi spirituale, deci într-o societate tradiţională. Astăzi, când totul este profan, orice concesie făcută puterii temporale este o renunţare spirituală.

EV.: Atunci nu văd cum poţi trăi în această lume, cum poţi activa ca să trăieşti.

E.: Există o posibilitate. Ştii bine că pentru un spiritual principala preocupare trebuie să fie cunoaşterea, meditaţia, şi nu acţiunea. Dar în măsura în care trebuie să acţionezi trebuie să face acest lucru dezinteresat, ca aplicaţie, şi consacrându-l divinului. Acest lucru era perfect posibil pentru un meşteşugar tradiţional, dar nu e imposibil nici unui tehnician, deşi recunosc că e mult mai greu. În plus, un meşteşug putea fi suport de meditaţie, deci de realizare spirituală, pe când meseriile de astăzi sunt, multe din ele, de-a dreptul satanice.

EV.: Înţeleg de aici că nu pot practica orice meserie

E.: Evident. O meserie trebuie să se înscrie în necesitatea de viaţă, dar trebuie să-ţi lase libertatea spirituală.

EV.: Dar nu crezi că orice meserie poate fi pozitivată atunci când transformi actul tău într-o faptă bună?

E.: Nu sunt împotriva faptei bune în măsura în care este semnul dezinteresului material şi al generozităţii, dar cred că fapta bună singură nu poate răscumpăra aderenţa la modul de viaţă al societăţii contemporane.

EV.: Dar vezi că orice act, orice muncă te pune azi în relaţie cu oamenii de care nu te poţi desprinde. Poate că nici nu trebuie să te desprinzi, ci mai degrabă să încerci să te apropii de ei, să-i înţelegi, să-i iubeşti.

E.: Te referi, desigur, la baza vieţii creştine: iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu nu sunt împotriva acestei atitudini, dar cred că practica ei cu precădere duce la o risipire a omului, şi nu la o concentrare a lui. Cineva pornit pe o cale spirituală, fără să-şi dispreţuiască semenii, trebuie să se desprindă de ei. Este necesară o anumită însingurare fără de care nu poate exista viaţa interioră, şi deci nici meditaţie.

EV.: Mi se pare curios să recomanzi însingurarea, când unul din reproşurile pe care le aduci lumii moderne este tocmai însingurarea omului.

E.: A, eşti total greşită.

EV.: Da, da, îmi dau seama că sunt două lucruri cu totul diferite. M-am grăbit să-ţi răspund poate din spirit de contradicţie.

E.: Sau poate dintr-o ......... spontaneitate temperamentală. A nu se confunda cu spontaneitatea intelectuală. În realitate, sunt sigur că înţelegi foarte bine că singurătatea unui spiritual este tocmai semnul unei prezenţe de altă natură, dovada unei posibilităţi de comunicare, dacă nu chiar de comuniune cu spiritul.

EV.: Şi crezi că este de ajuns să te izolezi de oameni ca să te desprinzi de lumea modernă?

E.: Sigur nu. Dar de alte aspecte ale acestei lumi cred că te desprinzi fără să vrei, atât cât mă cunosc şi te cunosc, şi atât cât cunosc eu moravurile şi caracterul acestei lumi. Există, de exemplu, un aspect de erotism şi de violenţă, care este caracteristic epocilor târzii şi sfârşitului de ciclu, care cred că repugnă oricărui om normal, cu atât mai mult unui spiritual, şi care într-un fel te şi ajută să te detaşezi.

EV.. Cred că acest lucru e într-adevăr simptomatic pentru lumea modernă şi corespunde predominanţei Prostituatei şi Fiarei profetizate de Apocalipsa.

E.: Perfect adevărat. Aşa cum e altă trăsătură a lumii noastre, în special a aşa-zişilor intelectuali, mă refer la scientismul şi raţionalismul îngust, a dus la o robotizare a mentalului şi la o completă aservire materialismului. Mi se pare că tot ce-am spus până acum despre lumea modernă este foarte bine sintetizat în opoziţia dintre verbele a fi şi a avea, remarcată de altfel de numeroşi oameni de cultură ca G. Marcel sau E. Fromm în cărţi de mare răsunet.

EV.: Curios mi se pare că, deşi criza lumii acesteia este semnalată şi analizată de numeroşi scriitori, totuşi procesul de decadenţă continuă şi se accentuează.

E.: Asta pentru că nu se sesizează adevărata cauză a acestei decadenţe: depărtarea de lumea spirituală, şi pentru că este în mersul lucrurilor ca această decadenţă să se accentueze până la catastrofa finală, care va face posibilă regenerarea ciclului. Cunoşti opera capitală a lui René Guénon – Le Regne de la Quantité et les Signes des Temps.

EV.: Da, o operă aproape profetică. Şi sunt toate semnele că disoluţia este în plină desfăşurare, apropiindu-se de punctul ei abisal.

E.: Ştiind toate acestea, putem, deci, privi cu luciditate şi detaşare lumea modernă. Nu vreau să insist asupra altor aspecte şi mai oribile, pentru că nu ne ating, sau cad de pe sufletele noastre cum cad cojile după o boală grea. Se produce, la cei ce se menţin sulla cima dela mente, cum am mai spus, o adevărată separaţie a superiorului de inferior, ca a metalului de zgură, ca a vinului de drojdie, ca a mercurului de minereu. Este, în fond, o adevărată operă „la negru” alchimică, această desprindere de lumea modernă. O primă şi substanțială purificare.

*

* *

EV.: Totuşi, etapa de care ai vorbit pare mai mult o etapă negativă, care pregăteşte terenul, dar nu creează nimic pozitiv. Este o retragere care lasă un gol care se cere umplut cu ceva. Altfel, viaţa devine pasivă şi deprimantă.

E.: Evident, pe acest fond purificat de atingerea lumii profane trebuie reînsămânţaţi germenii sacrului, germenii unei vieţi tradiţionale. Trebuie, cu alte cuvinte, schimbată complet perspectiva existenţei, trebuie realizată o adevărată transmutare a tuturor coordonatelor vieţii şi în primul rând trebuie modificat punctul de vedere individualist, antropocentric, cu unul universal, cosmocentric.

EV.: bine, dar asta pare contrar ştiinţei, deci unei realităţi în care trăim.

E.: Nicidecum. Sistemul heliocentric, ca şi cel geocentric dealtfel, nu exclude cosmocentrismul, ci îl presupune. Suntem o insulă în univers cu care comunicăm în fiecare moment şi cu care trebuie să fiu în armonie. În locul orgolioasei, titanicei lupte cu natura trebuie să revenim la o comunicare, dacă nu la o comuniune cu ea.

EV.: Dar mai vezi posibilă o reorientare în acest sens a lumii moderne?

E.: Nu, nu mai cred într-o asemenea posibilitate pentru această lume, dar pentru mine ca persoană lucrul mi se pare realizabil. Cu atât mai mult cu cât mi-am trăit copilăria la ţară într-o perioadă când încă mai dăinuia ceva din atmosfera tradiţională.

EV.: Cred însă că viaţa urbană e incompatibilă cu o astfel de trăire.

E.: Chiar incompatibilă nu, dar foarte dificilă. Prima condiţie e să rămâi în contact cu viaţa naturii, dacă nu direct cel puţin printr-un substitut: o grădină, un colţ viu într-un apartament sau chiar un buchet de flori, de preferinţă aranjat simbolic (ca în ikebana japoneză). Trebuie să trăieşti într-un alt spţiu decât cel profan. Locuinţa trebuie să devină un mic centru al fiinţei tale, consacrat prin prezenţa unui loc de meditaţie, al unei icoane, înlocuind vechiul altar.

EV.: Crezi că toţi cei care locuiesc în vile situate în parcuri, se situează într-un spaţiu cosmicizat?

E.: Depinde de spiritul în care fac acest lucru. Natura privită doar ca peisaj frumos sau ca destindere nu devine mai puţin profană decât un apartament într-un bloc. Dar dacă o priveşti cu un ochi contemplativ, dacă participi la viaţa ei, dacă lucrezi într-o grădină (chiar dacă îngrijeşti o mică seră), are loc o deschidere a individualităţii tale spre cosmos.

EV.: Nu crezi că e ceva romantic în această întoarcere la natură şi deci ceva sentimental?

E.: Nu în felul în care o înţeleg eu. Pentru mine există un mod de a te identifica cu cea mai insignifiantă făptură, acordându-i un sens, simţindu-te aproape de ea, aşa cum Sf. Francisc se simţea frate cu soarele, cu arborii, cu pietrele chiar. Aproapele meu nu este numai omul, ci şi pisica, poate chiar mai curând pisica.

EV.: Deci casa, cu toate obiectele şi făpturile ei, trebuie privită astăzi ca o adevărată arcă în miniatură, care te salvează în fiecare moment de potopul din jur.

E.: Perfect adevărat. Privită aşa, casa este o arcă şi un templu, în care fiecare gând al tău răsună până în stele. Din acest punct de vedere cea mai centrată locuinţă, un adevărat locaş spiritual al Fiinţei este chilia, o adevărată insulă de spiritualitate în marea pasiunilor.

EV.: Cu alte cuvinte, spaţiul redus la expresia lui cea mai simplă: 4 pereţi, şi al 5-lea perete nevăzut: altarul.

E.: Desigur. Iată deci prima condiţie de a te simţi în armonie cu cosmosul, a doua fiind integrarea într-un ritm cosmic. Ceasurile măsoară un timp profan, timpul cosmic îl măsoară zilele şi nopţile, lunile, anotimpurile. Tendinţa lumii moderne e să uniformizeze timpul, să fugă de elemente, golindu-se într-un spaţiu climatizat, uniform, deci lipsit de calitate. Trebuie să ne reintegrăm în riturile cosmice, să trăim orele zilei, anotimpurile, să murim în fiecare seară şi să renaştem în fiecare dimineaţă, să murim în fiecare iarnă şi să renaştem în fiecare primăvară. O altă semnificaţie a timpului calitativ pe care noi am pierdut-o este aceea a sărbătorilor, marile sărbători inserează viaţa individuală în aceea a universului. Sărbătorile transformă timpul liniar într-un timp ciclic, ceea ce sustrage existenţa devenirii. E un mod de a transforma timpul, sau mai bine zis aspectul ireversibil al timpului. E un mod de a atenua violenţa devenirii.

EV.: Dar nu crezi că eficacitatea acestui mod de a te lupta cu timpul este oarecum iluzorie? În fond timpul, aşa cum spune un teolog, este intervalul care te separă de Dumnezeu şi acest interval nu poate fi anulat decât prin iubire.

E.: Sigur că acest interval nu poate fi anulat decât printr-un salt. Dar pentru acest salt trebuie să te pregăteşti, aş zice cu un termen inadecvat dar sugestiv, trebuie să te antrenezi. Şi un prim pas este tocmai această transformare a timpului liniar în timp ciclic, despre care am vorbit. Pasul următor ar fi sesizarea instantaneităţii în ceea ce ne înconjoară, şi fixarea ei. Începând cu privirea şi continuând cu gândul, trebuie să fixăm „fugitivul” – în sens alchimic. Poate că arta, mai ales arta sacră, ne dă această posibilitate, printr-un efect de concentrare şi de esenţializare a realului, făcut sensibil intuiţiei noastre, ceea ce crează din când în când un moment extatic, adevărată sesizare instantanee a unei idei, a unei esenţe.

EV.: Cu condiţia ca să dureze, deşi pare paradoxal ceea ce spun.

E.: Şi paradoxal este pentru o înţelegere raţională. Dar instantaneitatea este tocmai anularea raţionamentului, care este continuitate, deci curgere. Durata clipei pare un non-sens, dar este în realitate ceea ce a numit René Guénon: „spaţializarea timpului”, o asimţire a eternităţii.

EV.: În fond, este clipa din basm în care munţii se opresc din bătaia lor şi Făt-Frumos poate lua apa vie care este dătătoare de eternitate.

E.: Mai bine zis perpetuitate, pentru că adevărata eternitate nu se obţine decât prin identificarea cu Divinul. Doar aceasta reprezintă anularea timpului şi a tuturor condiţionărilor. Dar eu nu vreau să-ţi vorbesc despre realizarea supremă, ci doar despre nişte modalităţi de a depăşi condiţiile vieţii profane, reintegrându-ne într-o viaţă tradiţională, care să ne uşureze accesul spre calea ultimă. Dar cu ceea ce am numit cosmicizarea spaţiului şi a timpului n-am făcut decât un prim pas în acţiunea de revivificare a centrului spiritual al fiinţei noastre, condiţie prealabilă a oricărei realizări.

*

* *

EV.: Şi care ar fi, după tine, pasul următor?

E.: Pasul următor, marele pas este remitizarea existenţei, sub dublul aspect de făptură şi de fire. În fond, aspectul lor mitic n-a încetat nicio clipă, fiind coextensiv creaţiei, dar noi nu-l mai vedem, nu-l mai trăim. Manifestarea în totalitatea ei este o ierarhie de etape, de planuri, ca tot atâtea reflexe ale aspectelor divine, ale Ideilor divine, ale arhetipurilor, iar miturile nu sunt decât retrăirea pe fiecare plan, după modalităţile proprii fiecărei etape, a Ideilor divine. Întreaga existenţă este deci mitică, deoarece tot ce există şi făptuieşte pe un plan semnifică şi pe celelalte planuri, până în eoni. Este o ţesătură cosmică a văzutului şi nevăzutului care ne devine accesibilă prin intermediul simbolului, acest limbaj al mitului. Remitizarea făpturii şi făptuirii noastre înseamnă propriu-zis trăirea continuă a epifaniilor divine, simţirea fiecărui moment şi a fiecărui lucru sau vieţuitoare care ne înconjoară ca pe o arătare a lui Dumnezeu, ca pe un semn al Lui făcut nouă şi ca pe o posibilitate, deci, de a-I vorbi şi noi Lui.

EV.: În fond, ceea ce spui tu este acelaşi lucru cu o revenire la înţelegerea creaţiei ca o manifestare a revelaţiei divine, a sacrului.

E.: Desigur, dar cu această extindere a înţelegerii noastre până la cel mai mărunt aspect al firii luat ca simbol al celui mai înalt atribut divin. În acest fel, o gânganie, o floare, o adiere de vânt poate să fie un canal al comunicării noastre cu divinul, cu condiţia să interiorizăm într-atât prin meditaţie şi contemplare această gânganie, floare sau adiere de vânt încât că comunicăm, să comuniem cu ele. Trebuie să ne dezbărăm de obiceiul de a ne asculta numai pe noi ca indivizi. Trebuie să ascultăm universul pentru a intra în rezonanţă cu el şi cu nevăzutul. Împingând căutarea noastră spre limite, descoperim misterul din care zeii ne fac semn. Superata terra, sidera donat.

EV.: Ceea ce-mi spui este foarte frumos şi adevărat. Dar mă tem că este numai o viziune a lumii pe care o suspectez de ineficacitate. E mai mult o viziune artistică, decât una rituală.

E.: Poate că e o viziune artistică în măsura în care întreaga manifestare este capodopera marelui arhitect al universului, dar asta nu înseamnă că nu este adevărată şi chiar eficace. Ea constituie ambianţa care ne uşurează lucrarea noastră spirituală. Pentru că, într-adevăr, dincolo de această reintegrare a noastră în sacralitatea mitică a cosmosului, dincolo de înţelegerea şi retrăirea existenţei noastre ca simbol al unor epifanii, ceea ce ne poate înscrie pe calea spre spiritualizare este numai ritualizarea vieţii.

EV.: Ce înţelegi tu prin ritualizare? Participarea la actele de cult?

E.: Nu numai atât, ci transformarea fiecărui act de viaţă, a fiecărei fapte a noastre într-un act ritual.

EV.: Dar mai vezi posibil acest lucru în lumea modernă unde aproape tot ceea ce facem este antitradiţional? Să gândeşti tradiţional mi se pare încă posibil, dar să acţionezi ritual mi se pare o utopie. Poate doar un sihastru pierdut în cine ştie ce munte ar mai putea vieţui astfel.

E.: Până la un punct, fiecare din noi am mai putea trăi ritual chiar aici în mijlocul viesparului profan, practicând o anumită sihăstrie interioară, o anumită retragere cum am spus. În ceea ce priveşte actele noastre ele pot fi ritualizate cu trei condiţii: să fie izvorâte din strictă necesitate, să fie gratuite şi să fie consacrate. Ţăranul nostru nu începea nici cel mai mărunt lucru fără să-şi facă cruce şi nici nu-l sfârşea altfel.

EV.: Dar crezi că atâta este suficient?

E.: Sigur că nu este suficient, dar e necesar. Ceea ce însă mi se pare mie cel mai necesar în această încercare de ritualizare a existenţei noastre, este transformarea ei în joc. În acest fel o purificăm în aspectul ei activist, interesat, de caracterul său de avoir , şi-i conferim preponderent un caracter de être. Dar cel mai important lucru este să o recunoaștem ca joc, caracterul de gratuitate, deci de detaşare, deci de iluzie. În acest mod participăm la existenţă şi suntem detaşaţi de ea.

EV.: Ceea ce spui tu pare puţin copilăresc.

E.: Dar chiar easte copilăresc în cel mai serios mod de a vorbi. Trăind viaţa în spiritul unui copil o ritualizăm. Un joc nu este ceva întâmplător, dezordonat, ci e un adevărat ritual cosmic. Dacă am putea trăi astfel existenţa noastră integrând gândul şi emoţia şi fapta într-o unitate şi interiorizând-o cu toată făptura noastră, ne-am apropia de un mod de viaţă ritual.

EV.: Bine, e adevărat că şi Iisus spune: Adevăr grăiesc vouă, că dacă nu veţi fi ca aceşti copii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor, dar cred că se referă la nevinovăţia lor.

E.: Eu cred că se referă la mai mult, ca şi în pasajul cu păsările cerului şi crinii câmpului. Cred că se referă la această trăire în armonie cu firea, fără ataşament de obiecte, în ritmuri cosmice, deci după rosturi divine, într-un joc fără început şi fără sfârşit, la care participăm şi de care ne detaşăm în acelaşi timp, cu un sentiment al iluziei cosmice, al morţii şi al renaşterii care ne pune ontic în stare de deschidere spirituală indicibilă, care ne deschide calea spre o comuniune directă cu divinul prin meditaţie.

EV.: Sau prin rugă.

E.: Ceea ce este acelaşi lucru, poate cu o nuanţă mai intelectuală – am spus intelectuală şi nu cerebrală sau mentală – meditaţia este o rugă care nu solicită nimic, ci doar invocă. Meditaţia este o ascensiune pe axul lumii spre Înalt, luând ca suport un gând, o clipă, o făptură, un urcuş lent sau uneori, rareori, o ţâşnire. Remitizarea existenţei, resacralizarea ei nu sunt decât o pregătire pentru această ultimă lucrare, a meditaţiei. Suntem în preajma grădinii paradisului din care putem ridica privirea în sus. Am atins un centru, abia acum începe calea spre înălţimi. „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...”

EV.: Ceea ce spui tu sună ca un basm. A fost odată... dar nu va mai fi niciodată. Mai vezi posibilă o lume paradisiacă, acum, când lumea e pe marginea prăpastiei?

E.: Inferior da. Şi cu unele suporturi exterioare, aşa cum ţi-am spus, care să susţină meditaţia. Unul dintre aceste suporturi este lectura, bineînţeles, lectura spirituală. Intrăm astfel, dacă vrei, într-o a treia fază a operei spirituale, cea intelectuală, aceea a fixării a tot ce este agitat în noi şi în primul rând a mentalului. Nu îndrăznesc să spun că e o operă „la roşu” în sens alchimic decât prin analogie, nu ca echivalent de realizare. Acestei prime trepte a celei de a treia faze medievalii îi spuneau lectio.

EV.: Şi ce aştepţi de la această lectio? Doar o adunare de gânduri, de comentarii pe marginea unor texte scripturare?

E.: Nu. În primul rând o adunare a gândurilor mele, o comentare a lor în jurul sacrului, deci o centrare a lor, o împiedicare a mentalului să rătăcească la întâmplare, fărâmiţându-se în reflecţii profane, sterile, centrifuge. Se crează astfel o ambianţă interioară propice detaşării gândului de cotidian şi zborului spre înălţimi. Simţi în urma unei astfel de lecturi cum apar în conştiinţă ca nişte germeni de lumină, gânduri din care cresc adevărate cugetări spirituale şi care trag după ele întreaga făptură. Se crează uneori un adevărat entuziasm spiritual, în sensul originar al cuvântului, care poate fi luat ca suport pentru treapta a doua a acestei faze, pentru meditaţie.

EV.: Dar crezi că astfel te-ai detaşat de mental?

E.: Poate că nu, dar l-am purificat şi l-am canalizat spre înălţimi, pregătindu-l pentru rugă sau meditaţie.

EV.: Bine, însă în felul acestqa tu legi ruga de o activitate cerebrală, când ruga trebuie să fie o antrenare a întregii făpturi spre Dumnezeu, făcută oricând şi oriunde.

E.: E adevărat că eu dau rugii mai întâi un caracter intelectual, nu cerebral, aşa cum ţi-am spus, pentru că mi se pare că odată pornită spre înălţimi conştiinţa antrenează pe urmele ei toată făptura.

EV.: Da, dar cred că de cele mai multe ori gândul se duce şi sufletul rămâne, lipsită astfel de căldură ruga va fi şi lipsită de fervoare, deci lipsită de adeziune la cele spirituale.

E.: Tu vorbeşti ca şi regele din Hamlet , care se roagă doar cu cuvinte, nu şi cu conştiinţa. Dar aşa cum am spus, pentru mine ruga este mai mult o încercare de comunicare cu planurile spirituale superioare, o deschidere spre aceste planuri, o aspiraţie, în aşteptarea de a fi aspirat. În acest sens ruga mea nu este o cerere ci o invocare, cu intenţia de a ajunge până la incantaţie, deci până la o adevărată conjurare a harului.

EV.: Bine, Eudoxiu, dar tu nu crezi că ruga poate să îmbrace multe aspecte, de la cerere până la mulţumire, de la bucurie până la slăvire? Nu crezi că ruga trebuie să plece din iubirea noastră pentru Dumnezeu, în dorinţa de a fi cât mai aproape de persoana Lui?

E.: În fond noi credem acelaşi lucru, dar îl exprimăm altfel. Tu eşti mai aproape de limbajul religios, eu de cel al gnozei spirituale. Pentru tine ruga este iubire, fervoare, pentru mine e mai curând aderare prin entuziasm intelectual.

EV.: Dar tu nu îţi dai seama că poţi confunda starea ta cu o simplă admiraţie estetică sau ........

E.: Aşa cum tu poţi să o iei drept o sensibilizare emoţională sau o mulţumire etică. Cred însă că am luat-o pe un drum greşit, acela al controversei discursive. În realitate amândoi vrem să ne apropiem prin rugă de o stare spirituală şi nu prea ştim cum să ne rugăm. Ceea ce mi se pare însă important este ca ruga, oricare ar fi ea şi oricum ar fi făcută, metodele pot diferi de la ins la ins, să te transporte pe un alt plan, unde să te simţi mai aproape de spiritul universal. Ruga trebuie să fie ca o ascensiune care să aibă drept ţel muntele Sinai sau muntele Horeb, deşi slabele noastre puteri şi ignoranţa noastră nu ne vor duce probabil niciodată acolo. Dar trebuie s-o facem ca şi când acest lucru l-am dori din tot sufletul nostru. Altfel spus, ruga ar trebuie să fie o urcare înlăuntrul nostru până descoperim miezul de lumină, luz-ul, Sinea şi să menţinem această stare prin incantaţie până se coboară Sinele în ea ca în rugul arzător. Dar cu aceasta cred că am depăşit treapta propriu-zis a meditaţiei, trecând în contemplaţie, în acea vedere a divinului, acea theoria plotiniană, căci e dată doar marilor spirituali, marilor hesihaşti.

EV.: Da, te-ai avântat cam sus pentru slabele noastre puteri. Eu cer mai puţin de la o rugăciune şi simt că ruga mea e ascultată atunci când simt aproape de mine sau în sufletul meu ceva ca o prezenţă sau poate ca un semn....

E.: Şi mie mi se întâmplă, în rare clipe de har, să simt că ceva transcende în mine. Se lasă un fel de linişte senină peste toată făptura mea, mă simt desprins de contingent, poate chiar de loc şi timp, sau mă simt într-un alt loc şi în alt timp, în care totul parcă pluteşte în lumină. Poate că acestea sunt acele momente de care vorbeam în care sesizezi în instantaneitate esenţa lucrurilor şi simţi cum comunici cu ea. Sunt momente poate nu de extaz, ci de enstază cum spunea Eliade despre hesichia. Dar sunt atât de rare aceste clipe şi atât de întâmplătoare încât nu le pot atribui puterii mele de rugă sau de meditaţie, ci mai curând îndurării harului sau îngerului meu, care suflă unde şi când vrea şi uneori poate şi peste mine. Nu cred că aceste stări sunt cu adevărat de contemplaţie, ci mai degrabă de contemplativitate. Sunt stări când făptura îşi atinge marginile şi străvede parcă prin grila universului prezenţa zeilor, cum ar spune Jünger.

EV.: După care recazi în timp rămânând cu nostalgia paradisului.

E.: Într-adevăr. Uneori asemenea momente le am şi într-un dialog cu Dionisie, sau chiar ca acum în dialogul acesta cu tine când am simţit, parcă, cum mă atinge aripa armoniei universale.

EV.: Curios, că şi eu am avut o clipă aceeaşi senzaţie.

E.: Atunci poate că nu a fost doar o iluzie. Ar trebui, cred, să oprim aici acest dialog, deşi simt că aş mai vrea să spun ceva.

EV.: Păi, atunci, continuă – poate aşa vom prelungi această clipă, căci de oprit... ar fi poate prea mult că dorim aşa ceva.

E.: Da, aşa cum ţi-am mai spus, mi se pare uneori că ating starea aceasta de contemplativitate atunci când scriu. Uneori, simt nevoia să o fac. Mă traversează o idee, un gând, ca un germene căzut din senin care vrea să rodească. De multe ori mă scol cu o asemenea idee, cu un asemenea impuls. Alteori, chiar un vis constituie acest impuls. E ca şi cum s-ar anula limitele între starea de veghe şi cea de vis. Poate că aceasta se numeşte inspiraţie.

EV.: Atunci când scrii, ce ţi se pare important: actul în sine sau ceea ce scrii?

E.: Mi se pare important actul în sine indiferent de rezultatul lui, de valoarea a ceea ce se scrie. Mai întâi pentru că acest act mă izolează, mă separă de ambianţă, mă detaşează, mă însingurează şi mă interiorizează. În această stare simt cum rodesc germenii-idei. Apoi în timp ce scriu, ca o consecinţă a concentrării şi a meditaţiei, simt ca un flux cum izvorâsc gândurile unul din altul, cum se ramifică, cum se îmbogăţesc, rămânând axate pe o idee centrală, de la care au pornit şi spre care mă urc în acelaşi timp. Apar conexiuni noi, la care nu m-am gândit niciodată, spiritul meu nu este numai ordonator de gânduri, ci şi generator de noi aspecte, de noi realităţi, parcă. Tot ce era confuz în mine se purifică, se limpezeşte, se alege dintr-o reţea informă şi capătă o configuraţie, ia un chip, se întruchipează. În ultimă analiză, tot acest travaliu de sublimare a unor stări mai mult sau mai puţin nedefinite, obscure, mai mult sau mai puţin agitate şi trecătoare, ia un drum clar, se aşază, se fixează într-o formă care capătă ceva neschimbabil. E ca o cristalizare a unei soluţii, ca fixarea unui zbor, ceea ce mă face să stabilesc o anumită analogie cu simbolismul alchimic, cu realizarea marei opere, evident păstrând proporţiile respective.

EV.: Şi odată terminat scrisul, opera, nu simţi nevoia să o comunici?

E.: Nu. Nu neapărat. Nu scriu în intenţia să comunic, şi cu atât mai puţin să public. Scriu pentru că simt în acest timp că port un dialog cu altcineva, poate cu mine însumi, poate cu sinea mea.

EV.: Poate numai cu daimonul tău.

E.: Evident, nu pot să spun cât de departe merge acest dialog, această comunicare. Uneori îl simt ca pe o intrare într-un alt domeniu, într-un alt tărâm, pe un alt plan. Alteori am chiar sentimentul unei comunicări. Scrisul este pentru mine ca o meditaţie prelungită la capătul căreia mă simt stăpânit uneori de acel entuziasm de care vorbeam mai înainte, de acea stare de contemplativitate. Poate că pentru Sfinţii Părinţi scrisul era o formă de rugăciune, poate chiar o tehnică de iniţiere. Nu atât o formă de creaţie, cât o formă de meditaţie şi de cunoaştere de sine, a Sinelui.

EV.: De multe ori însă scrisul este chinuitor. Nu simţi atunci că nimic nu comunică nimănui?

E.: O, ba da. Dar uneori obstacolele nu fac decât să forţeze saltul, să ducă la descoperirea unui drum necunoscut. Alteori rămâi opac şi nicio rază de lumină nu pătrunde şi nu radiază din tine. Atunci totul e zadarnic. Nu eşti vizitat de niciun har. Suflul suflă unde şi când vrea. Asta mă face să cred că scrisul este o in-spiraţie, în sensul etimologic al cuvântului.

EV.: Dar nu crezi că scrisul este şi o dorinţă orgolioasă de a crea, de a te simţi un creator sau cel puţin un demiurg?

E.: În ceea ce mă priveşte nu, pentru că aşa cum ţi-am spus, nu scriu ca să public sau ca să las ceva după mine. Pentru mine scrisul nu este o formă – iluzorie de altfel – de supravieţuire. Este mai curând o cale de cunoaştere ca misterul.

EV.: Dacă este aşa înseamnă că ţie îţi ajunge dialogul cu tine însuţi şi dialogul nostru devine inutil.

E.: Nu, pentru că orice dialog este în fond o încercare de comuniune sau în orice caz o ciocnire de două pietre din care pot apărea scântei şi care se pot şlefui una pe alta, în sens alchimic, până la strălucire.

EV.: Poate de aceea în înserarea care s-a lăsat văd o lucire în ochii tăi care sporeşte misterul acestei clipe.

E.: Amin.

Sursa: https://www.facebook.com/share/p/nnWSSQfS5VWDYbBC/

 DRUMURI, RĂSPÂNTII, TREPTE

(Dialog despre ucenicie )

Florin Mihăescu

EUDOXIU: Nu ne-am mai văzut de mult în această casă şi în această cameră pe care timpul a lăsat mai puține urme decât pe feţele noastre.

EVDOCHIA: E bine dacă nu a lăsat urme şi pe faţa noastră interioară.

E.: Da, asta e mai greu de observat. Le creux de la masque, reversul măştii, este invizibil chiar şi pentru noi înșine, şi suntem tentaţi să credem că rămâne neafectat de vicisitudinile vremii. Într-un fel, acest lucru cred că e adevărat. Fiecare din noi are o mască interioară care reprezintă permanenţa noastră, şi din care numai anumite trăsături apar în exterior, şi deci sunt afectate de timp. Prima este masca noastră arhetipală, ultima este masca noastră teatrală, cu care ne jucăm rolul în teatrul lumii.

EV.: Asta ar însemna că ceva rămâne neschimbat în noi din copilărie până la bătrâneţe.

E.: Şi chiar mai mult. Acest adânc al măştii vine dinainte de noi, ni-l pun pe făptură ursitoarele, ne mulăm în el ca o pastă şi durează după ce făptura se descompune, rămânând mulajul, masca invizibilă telle qu’en elle même l’éternité la change.

EV.: Poate de aici vine şi obiceiul măştii moartuare.

E.: Poate că da, dar să lăsăm măştile, cu care nu terminăm aşa uşor, şi să revenim la noi cei vii, cei trecători, cei schimbători.

EV.: Totuşi, văd că te uiţi mai mult în cameră decât la mine.

E.: Mă uit pentru că unele schimbări ale noastre le observi mai bine în lucrurile din cameră, care este centrul existenţei noastre şi într-un fel este chiar un mic centru al lumii. În societăţile tradiţionale camera era un cosmos în miniatură, centrat pe altar, şi consacrat zeului – larii şi penaţii din civilizaţia romană-.

EV.: Şi, spre exemplu, ce constaţi în camera mea din care să poţi deduce ce sunt eu sau ce am devenit?

E.: În primul rând că nu sunt într-un „budoar” ci mai mult într-o bibliotecă, deci în camera unei intelectuale.

EV.: Nu ştiu dacă să iau asta ca un compliment sau ca un blam dat feminităţii mele.

E.: Tu ştii că eu apreciez femeile intelectuale. De altfel semnele feminităţii nu lipsesc din această cameră, dar sunt discrete, ceea ce face mai insinuantă, mai misterioasă feminitatea. Un bucheţel de ghiocei timpurii încercând să „spargă gheaţa”, să provoace o mică primăvară, chiar dacă afară e încă iarnă, iată un semn de feminitate.

EV.: Nu foarte evident. Am văzut de multe ori şi în camera ta.

E.: Da, dar acolo florile nu erau puse de mine ci tot de o femeie, maică-mea sau altcineva. Numai o femeie îşi aduce flori, un bărbat nu. Deşi mă întreb de ce?

EV.: Poate pentru că femeia simte nevoia unei prezenţe în jurul ei, a unei prezenţe vii. Şi a frumuseții. Este un mod al ei de a-şi cosmiciza interiorul, trăindu-l fără să-l gândească chiar.

E.: Da, ai dreptate. Condiţia ca spaţiul din jurul tău să se transforme în cosmos nu este atât ideea că e centrul vieţii tale, ci mai curând aceea că nimic din ceea ce te înconjoară nu-ţi este indiferent, că fiecare obiect îţi vorbeşte şi că într-un fel te identifici cu fiecare obiect.

EV.: Aşa este. Simţi că te identifici chiar şi cu acest creion, că nu este numai un lucru ci, în felul lui, o fiinţă?

E.: Da, acesta este un mod de a simţi obiectul, de a-l cunoaşte intuitiv, dar cred că nu este de ajuns pentru a avea sentimentul cosmicului. Cred că trebuie ca obiectul respectiv să aibă o semnificaţie, şi nu numai una practică sau sentimentală, ci una simbolică. Obiectul trebuie să fie purtătorul unei idei, şi în acest fel el poate deveni suport de meditaţie, nu doar de reflexivitate, ci de meditaţie spirituală.

EV.: Adică poţi ca plecând de la el să urci până-n cer, ca unii eroi din basme, urcând pe arborele lumii.

E.: Poţi, într-adevăr, stând în fotoliul acesta şi privind creionul acesta să te trezeşti în eoni. Cu condiţia să-ţi centrezi toată fiinţa pe el, să-l esenţializezi şi să sustragi momentul timpului, instantaneizându-l. Asta ține, poate, de ceea ce numeşte Dionisie, maestrul nostru, „metafizica gestului”.

EV.: Numai că el este mai radical în meditaţia lui. Pentru el nu este decât o metodă de ieşire din condiţia individuală: centrarea pe absolut, pe vid.

E.: Da, ştiu. Metoda lui este zenistă. Eu sunt un spirit mai cosmologic, simt nevoia unei meditaţii în trepte, a unei realizări spirituale în scară, dealtfel legitimă şi tradiţională, dar poate mai plină de primejdii, întrucât la fiecare pas poţi să te împiedici de obstacole, de tentaţiile pe care ţi le întinde lumea şi mai ales lumea modernă.

EV.: Asta ţine probabil de firea ta mai cerebrală, de formaţia ta ştiinţifică, de nevoia ta de sistematizare. Ştiu, pe biroul tău scrie „nul n’entre ici s’il n’est géomètre”. Eu, din păcate, n-am niciun fel de sistem. Eu sunt o intuitivă, o spontană cum îmi spuneai odată.

E.: Nici eu nu am un sistem, în sensul în care concep raţionaliştii acest lucru. Înţelegerea între noi se stabileşte pe deasupra sistemelor, pe un plan spiritual care poate fi în acelaşi timp şi apolinic şi dionisiac, ca să vorbesc în terminologia nitzscheană. Deşi, după părerea mea, opoziţia, sau mai degrabă complementarismul, ar trebui să se stabilească între saturnian şi dionisiac, apolinicul fiind cea de a treia stare, de contemplaţie.

EV.: Pentru că am ajuns în acest punct de răscruce al discuţiei noastre, aş vrea să te întreb, sincer şi direct, în ce punct al drumului te găseşti acum?

E.: Vezi, această întrebare i-am pus-o şi eu lui Dionisie acum câtva timp. Şi mi-a răspuns că şi el la rândul lui i-a pus întrebarea maestrului său spiritual care i-a spus: pe un drum spiritual nu te întrebi niciodată unde ai ajuns; ar însemna să-l limitezi pe Dumnezeu.

EV.: Da, poate că întrebarea mea nu a fost bine pusă. Mai degrabă ar fi trebuit să întreb care este drumul pe care mergi, sau mai precis, pentru că ştiu că mergi pe un drum spiritual, cum simţi această spiritualitate?

E.: Nu-i uşor de răspuns, dar cred că încă în primii ani ai adolescenţei, din acea vârstă tulbure când apar primele licăriri de conştiinţă lucidă, am simţit nevoia căutării unui absolut. Această nevoie, această căutare, nu m-a părăsit niciodată, chiar dacă până la mijlocul drumului (nel mezzo del camin, cum spune Dante) am căutat pe căi ocolite.

EV.: Nu înţeleg cum pe căi ocolite. N-ai fost de la început un om religios?

E.: Da şi nu. Sub influenţa mediului – familie, şcoală – am fost practicant în copilărie, dar mai târziu în tinereţe am rămas doar cu o vagă religiozitate tentată de un scepticism filosofico-ştiinţific. A fost primul eşec, primul impas, acela al căutării pe căile raţionalismului.

EV.: Şi dacă ai constatat acest eşec, de ce nu te-ai întors la calea religioasă?

E.: Poate pentru că mi se părea prea umană şi eu vedeam absolutul mult mai sus, mult mai transcendent. Sau poate pentru că îmi rămăseseră alte căi necercetate, ca de exemplu aceea a iubirii.

EV.: Ai crezut într-o posibilitate de atingere a absolutului prin iubire?

E.: Desigur. De ce ţi se pare curios. Doar ştim acum că în toate tradiţiile există o astfel de cale.

EV.: Da, dar ea se relizează nu prin iubire-pasiune, ci prin iubirea Divinului, chiar dacă se exprimă printr-un simbolism senzual, ca în Cântarea Cântărilor, de exemplu. Această iubire este o comuniune, o identificare.

E.: Religios vorbind, ai dreptate. Dar există o cale în iniţiere care prin comuniunea cu fiinţa iubită poate duce la realizarea unui paradis terestru, a androginului primordial, a omului perfect. Eu visam o astfel de uniune, în absolut.

EV.: Şi ce te-a împiedicat să o realizezi?

E.: Poate lipsa mea de fervoare, poate moartea.

EV.: Ca în tristan şi Isolda?

E.: Mai degrabă ca în basmul românesc „Tinereţe fără bătrâneţe...”.nu uneşte decât acea moarte care e trăită, dacă pot să spun aşa, ca o reînviere. Pentru mine moartea a însemnat despărţire, deci eşec.

EV.: Şi n-ai mai reluat această experienţă?

E.: Am mai încercat, dar mi-am dat seama că e zadarnic. Pentru mine iubirea devenise de neatins, devenise un Eros des Fernes, un Eros al depărtării.

EV.: Şi atunci?

E.: Şi atunci mi-a rămas o consolare: arta. Poate n-a fost numai o consolare în sens pasiv, pentru că frumosul mi-a apărut încă din anii tinereţii ca o valoare între valori, ca o potenţare maximă a cunoaşterii sensibile, ca o sinteză a marilor drame umane, aceea a meditaţiei şi acţiunii, a singurătăţii şi lumii, a cunoaşterii şi iubirii, ca o exaltare a existenţei până la Ideea de Frumos. În fond, o dramă faustică, rezolvată shakespearian.

EV.: Poate ar fi fost mai bine să o iei ca o acţiune a harului prin Mângâietorul, care ştii că e un nume al Sf.Duh.

E.: Poate că acum 20 de ani nu ştiam acest lucru. Poate că astăzi ştiu că Frumosul este unul din marile nume divine, dar în drumurile ei, arta se opreşte mult mai jos, ceea ce este tot un eşec. Frumosul, chiar realizat în arta sacră, rămâne în cel mai bun caz inefabil, ca în arta orientală, deci de neatins. Ca să nu mai vorbesc de aspectul „fermecător” al frumosului, care învăluie absolutul, în loc să-l dezvăluie de aspectul lui de iluzie, de maya.

EV.: Am impresia că ai epuiza cu aceasta căile spre absolut şi nu mi-ai spus încă ce te face să crezi că acum mergi pe un adevărat drum spiritual.

E.: Ştii că nu sunt atât de uşor de pătruns căile Domnului. Dar iată că mie, ca şi ţie de altfel, cred că ni s-a deschis o cale adevărată. Nu printr-o iluminare, ca aceea a lui Pavel pe drumul Damascului, ci mai degarbă printr-o întâlnire, ca aceea a Samaritencii la puţul lui Iacob. Pentru că viaţa noastră e făcută din întâlniri mai mult decât din fapte: întâlnirea cu un om, cu o carte, cu un gând. O astfel de întâlnire a fost pentru mine, ca şi pentru tine, întâlnirea cu Dionisie, marele nostru prieten şi prin el cu doctrina tradiţională, dezvăluită de opera lui Guénon. De aici încolo n-am mai căutat calea, pentru că am găsit-o. Ceea ce n-am găsit este poate cheia care să ne deschidă porţile acestei căi. Calea o văd, dar nu ştiu dacă înaintez pe ea sau doar visez că înaintez.

EV.: Dar de unde ştii că aceasta-i calea, că n-ai să constaţi la un moment dat că iarăşi eşti într-o fundătură.

E.: Vezi, ceea ce altădată era o tentaţie a absolutului, este de astă dată o aspiraţie a absolutului. Simt în mine o nevoie de a merge pe această cale, o tendinţă sattwică spre înălţimi, care nu mă părăseşte niciodată.

EV.: Dar o simţi vreodată ca o prezenţă, sau e doar ceva vag?

E.: Nu ştiu dacă e o prezenţă. Poate că mai clar ar fi să spun că eu aspir permanent spre înălţimi, dar nu sunt în aceeaşi măsură aspirat de ele.

EV.: Atunci, prin ce se face, totuşi, simţită această prezenţă? Ai avut vreodată bucuria acestei prezenţe, o bucurie care să depăşească orice altă bucurie omenească?

E.: Bucuria aceasta de care vorbeşti poate că n-am sinţit-o aşa cum am impresia că o simţi sau o cauţi tu. La mine bucuria nu se manifestă prin frenezie, prin exaltare, cred că la mine se manifestă printr-o stare de linişte, de extraordinară linişte, de detaşare, de uitare de mine, poate chiar de ieşire din timp.

EV.: Dar, mai concret, ai o clipă măcar, în fiecare zi, în care să simţi acest lucru, această stare?

EV.: Deci într-un fel ştii pe ce drum mergi, ştii ce ai de făcut şi dacă crezi şi în ajutorul harului poţi să înaintezi senin spre o realizare spirituală.

E.: O, ce simplu pare! Între a şti şi a putea, insă, este de multe ori o prăpastie. Cum spun alchimiştii: dacă nu ai „arta regală” nu realizezi nimic, oricât ai şti. În aceeaşi situaţie sunt şi eu. Cunosc doctrina, cred în ea, cunosc şi drumul, dar îl cunosc aşa cum cunoaşte un geograf muntele pe hartă. Altfel trebuie să-l cunoască alpinistul.

EV.: Vrei să spui că nu e suficientă cunoaşterea, ci e necesară şi o metodă practică de realizare spirituală. Dar pentru asta îl avem pe prietenul nostru sau îţi poţi găsi un sfătuitor, un duhovnic, de exemplu.

E.: Ca să vezi cât de dificil e să-ţi găseşti un sfătuitor cum spui tu, vreau să-ţi reamintesc unele lucruri. Nimeni nu-ţi poate da mai mult decât ştie el-însuşi, decât a realizat el-însuşi. Prietenul nostru ne-a dat foarte mult, enorm chiar, fără el nu am fi fost ceea ce suntem. Dar el însuşi este preocupat de propria sa realizare, el însuşi resimte lipsa unui maestru spiritual.

EV.: Dar el a avut unul şi îl are în continuare.

E.: Sigur, însă nu e aici. Şi prin corespondenţă nu se poate practica o metodă spirituală, aşa cum un medic nu te poate vindeca doar prescriindu-ţi reţete de la distanţă. E nevoie de o acţiune de prezenţă, cu atât mai mult cu cât un adevărat maestru spiritual este purtătorul nu numai al unor cunoştinţe spirituale şi al unei experienţe, ci şi al unei influenţe spirituale, al unui har.

EV.: Deci prietenul nostru fiind aici, această acţiune de prezenţă poate fi eficace.

E.: Da, şi a şi fost. Pentru că el ne-a dat ceea ce putea să ne dea. Şi mai poate să ne dea, desigur, unele informaţii, unele cunoştinţe, poate să întreţină în noi interesul pentru studiu, individual sau în cadrul cercului nostru, dar prea mult nu mai putem aştepta de la el. Ca metodă de lucru spiritual mai ales el nu poate să ne spună decât să medităm concentrându-ne pe absolut. Dar asta, practic. Nu spune prea mult pentru că, practic, noi avem nevoie de un ritual şi un ritual el nu poate să ne dea.

EV.: Dar de ce crezi că nu poate? El însuşi practică un ritual. Cred că noi nu i-am cerut destul de insistent acest lucru, noi înşine n-am bătut destul de tare la uşa lui.

E.: Poate să fie şi asta, insuficienţa noastră. Dar cred că motivul este altul. Ritualul pe care-l practică el este în primul rând al căii iniţiatice pe care merge el. Ar trebuie să mergem pe aceeaşi cale cu el pentru ca să-l putem practica. Dar chiar dacă el ar putea să ne iniţieze pe această cale, şi poate, eu cel puţin, nu mă simt capabil să primesc o iniţiere pe un alt drum decât cel al tradiţiei mele religioase, al ortodoxiei. Este o întreagă ereditate şi ambianţă spirituală de care mă simt legat şi este prea târziu să o mai schimb.

EV.: Dar şi prietenul nostru a schimbat-o.

E.: Da, dar a făcut-o când era tânăr, şi apoi s-ar putea ca tocmai această schimbare de tradiţie să-i fi limitat la un moment dat posibilităţile de realizare.

EV.: Cum? Nu înţeleg.

E.: Tu nu crezi că a primi o iniţiere într-o tradiţie şi a trăi într-o ţară cu altă tradiţie, separat de fraţii tăi spirituali, şi în plus într-un mediu social complet impermeabil, dacă nu de-a dreptul ostil, este un handicap care reprezintă o frână, un obstacol pentru înaintarea pe calea respectivă?

EV.: Da, s-ar putea să ai dreptate. Dar de ce nu cauţi o iniţiere în tradiţia noastră?

E.: Mai întâi pentru că eu cred că o astfel de iniţiere este practic imposibilă. Chiar dacă ar mai exista maeştri spirituali, aceştia sunt aproape sigur monahi şi iniţierea hesihastă este în principal legată de viaţa monahală. Chiar dacă au existat iniţiaţi în lumea din afara mânăstirilor, aceştia au fost rari şi cred că nu au atins grade prea ridicate. Şi apoi, nu ştiu de ce, dar atâta cât ştiu eu despre această iniţiere, care este foarte aspră, cred că nu sunt în stare s-o urmez.

EV.: Dacă e aşa, deşi cred că până nu porneşti pe un drum nu ştii de ce eşti în stare, înseamnă că nu îţi mai rămâne nimic decât să te limitezi la un drum exoteric pe care să-l practici în cadrul tradiției tale, deci al ortodoxiei.

E.: Este ceea ce şi fac, într-o oarecare măsură.

EV.: De ce „într-o oarecare măsură”? Dacă ai pornit pe un drum, atunci trebuie să porneşti cu toată fiinţa ta.

E.: Perfect adevărat, tocmai de aceea am exprimat o oarecare rezervă. Întâi pentru că numai un drum exoteric nu mă satisface. După cunoașterea doctrinelor tradiționale şi a căilor de realizare esoterică, inițiatică, spun şi eu – cu toată smerenia – ca acel sufit, că paradisul mi se pare o închisoare. Apoi pentru că drumul creştin este mai curând unul al faptei decât unul al meditaţiei, şi eu prin structura mea sunt un meditativ.

EV.: Dar există şi un drum iniţiatic al faptei, după câte ştim.

E.: Da, karma-yoga, însă e cu totul altceva. E vorba despre iniţiere pe bază de meserii, de meşteşuguri tradiţionale, bazate pe simbolismul fiecărui meşteşug, ceea ce astăzi, în epoca obiectelor construite în serie de maşini, nu mai poate fi conceput. Dar mai e şi altceva. În creştinism fapta înseamnă fapta bună, care-şi are rolul ei în economia mântuirii, dar nu poate fi un drum iniţiatic. Coloratura prea etică şi prea activistă a faptei bune nu o face un bun suport pentru meditaţie. Şi apoi eu prin firea mea nu sunt nici un generos, nici un activ. Drumul acţiunii l-am părăsit demult ca drum de căutare a spiritualităţii. Nici în profesie n-am mers pe un astfel de drum. Mi se pare periferic şi plin de obstacole prea lumeşti, care te abat de la calea majoră, aceea a meditaţiei. Ştii ce spun hinduşii: meditaţia este superioară acţiunii; dar dacă trebuie să acţionezi atunci trebuie să faci aşa fel ca lucrul tău să fie bine făcut, fără urmărirea unui scop material şi să fie consacrat. Ori această condiție n-o îndeplineau decât meşteşugurile tradiționale, practicate în corporaţii de constructori, de ţesători, de tipografi, etc. Fapta bună în sens creştin poate fi un auxiliar în calea exoterică a practicării virtuţilor, dar nu poate constitui o cale de realizare spirituală în sens iniţiatic.

EV.: Deci nu-ţi rămâne decât calea meditaţiei, a rugii, care, am impresia, corespunde şi firii şi posibilităţilor tale.

E.: Şi eu cred asta. Dar şi aici mă izbesc de acelaşi obstacol: lipsa unui ritual, lipsa unui maestru care să-mi transmită acest ritual şi să mă ajute să-l adaptez posibilităților mele. Aşa cum îţi spuneam, cred că prietenul nostru mi-a dat ce a putut sau ce i-am solicitat eu. Prezenţa lui îmi e încă necesară, e pentru mine un exemplu şi e autoritate la care pot să mă refer şi care îmi ţine trează o anumită nevoie de cunoaştere doctrinară, prin interpretările lui, prin scrisul lui. Dar în ceea ce priveşte metoda de meditaţie, sunt redus la propriile mele puteri şi la inspirație. Dar pot să greşesc. Ceea ce practic eu ca meditaţie este o metodă făcută din ceea ce am cules din diferite lecturi, ceea ce am experimentat şi ceea ce cred eu că mi se potriveşte. Dar guru interior nu s-a deşteptat. O călăuză nu am, în afară de aspiraţia mea. Şi repet: aspir spre absolut, dar nu mă simt aspirat de el. Ceea ce mi se pare a fi un impas.

EV.: Da, s-ar putea să ai dreptate. Şi totuşi, ce faci? Pentru că, într-un fel, statul pe loc este un regres.

E.: Ce pot să-ţi spun!? Mă limitez la practica religioasă – şi asta cu multe goluri – şi la păstrarea unei stări de luciditate, de veghe, activă într-o oarecare măsură prin lecturi şi prin meditaţie, atât cât ştiu să meditez, pentru că de multe ori ceea ce cred că este meditaţie este doar reflexivitate. Din păcate simt că nici lectura nu mai are acelaşi efect [ascendent] asupra mea ca altădată.

EV.: Poate că ăsta e un semn bun. E o desprindere de o activitate mentală, una dintre cele mai dificile.

E.: Da, dacă aş înlocui-o cu altceva. Dar cu ce? Pentru mine lectura, evident spirituală, era un suport de meditaţie.

EV.: Poate că o înlocuieşti cu incantaţia?

E.: Ar fi prea frumos. Incantaţia presupune o putere de concentrare excepţională, o suprimare a mentalului, altfel devine mecanică. Incantaţia înseamnă ritm primordial, un adevărat vertij cosmic axat pe vid. Tehnica incantatorie e mai grea decât oricare alta. Îţi aminteşti, cred, de „Povestirile unui pelerin rus”: „rugăciunea minţii” trebuie dusă atât de departe încât să coboare în inimă şi acolo să continue fără încetare. O incantaţie este murmurul tăcerii. Nu sunt eu în stare de aşa ceva.

EV.: Poate că, totuşi, câteva clipe....

E.: Câteva clipe înseamnă nimic faţă de clipă...

EV.: Şi atunci ce îţi rămâne?! Ceva trebuie făcut. De ce scrii. Îmi spuneai odată că scrisul te ajută să te concentrezi.

E.: E adevărat. Am descoperit cu ani în urmă că scrisul mă scoate din preocupările cotidiene şi mă poate absorbi până la detaşare. Scrisul are pentru mine o triplă funcţiune: îmi forţează centrarea pe un subiect, silindu-mă să mă concentrez; apoi mă eliberează de gânduri parazite, mă separă de reziduri; în sfârşit, mă ajută să opresc curgerea, centrându-mă pe o idee, fixând volatilul. În fond mă scoate din timp. Privit din perspectivă iniţiatică, scrisul ar putea reprezenta o metodă de realizare a „marii opere” alchimice, trecând prin cele trei stadii de concentrare, de separare şi de sublimare. Din păcate însă de cele mai multe ori scrisul nu e decât un act ca oricare altul, ceea ce îţi dă numai iluzia unei realizări spirituale. Numai scrisul ca rezultat al unei adevărate „inspiraţii”, ca suport al unei influențe spirituale, scurtcircuitând distanţa dintre eu şi sine, poate fi cu adevărat inițiatic... Şi cu asta cred că am epuizat toate căile care mi s-au deschis atzât de promiţător, dar care îmi par acum închise, ceea ce e totuna cu a spune că probabil nu sunt în stare de mai mult. Totul rămâne în stare de virtualitate. Nimic efectiv cu adevărat, afară de rarele clipe de linişte şi poate de inefabilă asimţire a parfumului stelelor...

EV.: Şi nu te poate ajuta nimeni să ieşi din acest impas? Cercul de prieteni?

E.: Aşa cum ţi-am spus, Dionisie rămâne părintele meu spiritual. Prezenţa lui este încă tonică, mă ține în stare de veghe. Dar ca metodă de lucru spiritual cred că nu-mi poate da nimic efectiv, cel mult unele indicaţii. Cât despre cerc, cred că nici măcar un cerc de studii tradiţionale nu se poate numi. Un timp m-a ajutat să cunosc mai bine doctrinele tradiționale, dar n-a reuşit să creeze între noi o comuniune, să devină o comunitate. Nici măcar nu ne-a ajutat să extindem studiile noastre tradiţionale, participând astfel la o operă de revivificare teoretică a tradiţiei. A devenit un grup cultural, ca oricare altul, care se va destrăma probabil când maestrul se va retrage pe meleagurile copilăriei. Îl simt şi pe el obosit. Aproape nu mai scrie. Pare descurajat, singura salvare aşteptând-o de la sfârşitul ciclului.

E.: Aşa s-ar părea. Dacă va veni la timp şi dacă vom fi în stare să-i suportăm privirea de foc. Altfel, obșteasca moarte ne va trece pragul spre alte stări, prin care vom transmigra indefinit până la marea disoluţie universală, pierzând astfel unica ocazie ce ni s-a oferit, în starea umană, de a ne îndumnezei.

EV.: Deci un pesimism sumbru, în faţa căruia te afli neputincios.

E.: Nu chiar aşa. Am vorbit mai înainte de o stare de veghe.

EV.: Bine dar asta e o stare stare pasivă care te poate duce mai curând la disoluție, la acea stare de „acedie”, mai rea decât moartea, pe care ortodoxia o refuză hotărât. Nu crezi că e preferabilă o cale exoterică, aceasta cel puţin îţi asigură mântuirea, deci o şansă de beatitudine în grădina paradisului, alături de sfinţi şi îngeri?

E.: Da, poate că da. În fond ar putea fi mai rău. Eu continui însă să aspir şi așteptând să fiu aspirat, în lipsa unei metode de realizare spirituală, încerc totuşi să fac ceva. Evident că nu refuz dogma şi ritualul religios, inclusiv calea virtuților ca practică de viaţă, ca mod de existenţă în lume.

EV.: Poate că nu numai atât. Există numeroase „scări” ale virtuților propuse de mari schimnici sau de Părinţii Bisericii, care sunt în realitate trepte spre mântuire, spre atingerea Paradisului.

E.: Ştiu. Ce altceva este Divina Comedie a lui Dante decât un astfel de parcurs spiritual în trepte. Numai că e foarte greu să mai descifrezi aspectele inițiatice ale acestor trepte, ca să nu mai vorbesc despre dificultățile de urcare a lor în ambianța lumii moderne. În plus, practica lor te poate duce, aşa cum spuneam, doar la o stare beatifică, pasivă, care nu evită suferințele transmigraţiei. Oricum, repet, practica religioasă este necesară, dar nu suficientă pentru o realizare spirituală supraindividuală. Şi nu impietează, în niciun fel, asupra doctrinelor metafizice sau asupra utilizării unor tehnici de meditaţie spirituală. În fond exotericul se interferează în esoteric, aşa că nu văd aici nicio incompatibilitate.

EV.: Deci eşti de acord că rugăciunea şi citirea Scripturii, împreună cu participarea la ritualul Bisericii Ortodoxe, în special la Liturghie şi la Sf. Taine, ca şi o existenţă axată pe practicarea virtuților nu te împiedică, ci dimpotrivă, te ajută în căutarea unei realizări spirituale. Rămâne să vedem ce ţi se pare că mai poţi face în plus care nu este prins în calea religioasă.

E.: Da, cam aceasta este situaţia. În fond ceea ce îmi lipseşte în acest moment şi ceea ce îmi dă senzaţia de impas este o ars essendi8 care în realitate trebuie să fie o ars moriendi9 , pentru cineva care crede că această viaţă ne este dată ca să pregătim veşnicia. Acesta fiind sensul existenţei, evident că pentru a-l realiza ne trebuie o ars moriendi . Paradoxal, poate, dar trebuie să trăieşti ca să înveţi să mori.

EV.: Sau mai degrabă cum să mori. Şi ce să faci pentru aceasta?

E.: În fiecare zi e mult spus. Dar mi se întâmplă de multe ori ca în grădină, înainte de răsăritul soarelui sau în amurg, sau vara în vacanţă la Ştefăneşti sau la Fălticeni, să am asemenea clipe de uitare de mine, când simt că plutesc. Din păcate aceste clipe sunt oarecum întâmplătoare, fiind condiţionate de multe lucruri din ambianţa externă sau internă, care se întâlnesc rar toate împreună.

EV.: Bine, dar aceste clipe ai putea să le provoci, prin rugă, prin meditaţie.

E.: Cu condiţia să ştii cum să te rogi, cum să meditezi. În ceea ce mă priveşte, cred că nu ştiu cum să meditez cu adevărat.

EV.: De ce? Dacă o faci cu credinţă şi cu dragoste ruga primeşte un răspuns. Simţi o prezenţă care te linişteşte sau te exaltă.

E.: Eu nu sunt sigur că pot să aplic această metodă. Pentru mine ruga sau meditaţia împlinită nu înseamnă atât o prezenţă, cât mai ales o absenţă, o linişte, un vid. Nu mai gândesc nimic, nu mai vreau nimic, sunt în afară de timp şi spaţiu. Trăiesc în instantaneitate. Pentru a atrage o astfel de stare trebuie să mă pot concentra asupra unui obiect, să-l esenţializez, apoi să-l pierd complet, pierzându-mă odată cu el. Sau identificându-mă cu el. O icoană pe care o privesc trebuie să devină o mască care mi se alipeşte pe figură şi apoi pe întreaga fiinţă, devenind una cu ea, cu ceea ce simbolizează ea şi chiar mai mult.

EV.: Consideri asta o salvare?

E.: Tradițional vorbind, un sfârșit de ciclu este o posibilitate pentru cei aleşi, pentru cei care veghează şi încearcă să se menţină sulla cima dela mente, cum spune Dante, este o posibilitate să se realizeze. Odată cu infernul se deschid şi guri de rai prin care poţi să faci saltul dincolo.

EV.: Deci nu ne rămâne decât apocalipsul?

Sursa: https://www.facebook.com/share/p/F5iqoN5LxvxLn5hP/