DRUMURI, RĂSPÂNTII, TREPTE
(Dialog despre ucenicie 2 )
Florin Mihăescu
E.: Cred că prima condiţie, pe care mă străduiesc s-o împlinesc, este desprinderea de lumea modernă. Modul de viaţă în această societate a maşinilor este cu totul antitradiţional, este contrar unei vieţi spirituale.
E.: Sigur că e foarte greu, dar nu imposibil. Important este, în primul rând, să fii lucid de acest lucru, să-ţi dai seama că lumea profană în care trăim este o lume fără sens, pe cale de dezumanizare, o lume materialistă în care tentaţia şi banul, erotismul şi violenţa sunt singurele preocupări. Pentru un om cu suflet, ca să nu mai vorbesc de un om al spiritului, e deajuns ca să-şi dea seama de acest lucru să aibă conştiinţa acestei degradări a lumii moderne pentru ca să se desprindă de ea.
EV.: Sigur că ai dreptate, dar trăieşti totuşi în această lume, nu eşti un eremit, un izolat, şi atunci, crezi că te poţi desprinde numai fiind lucid de situaţia aceasta?
E.: În bună măsură cred că da, nu însă fără sacrificii. Pentru că sacrificiul trebuie să stea la baza oricărei realizări spirituale. Nu poţi accede pe un plan superior, fără să sacrifici planul inferior. Orice trans-formare este în felul ei un sacrificiu.
EV.: Cu asta sunt de acord. Dar trebuie să dai Cezarului ce-i al Cezarului.
E.: Vezi, aici nu sunt eu de acord. A da Cezarului ce-i al Cezarului nu mai este aplicabil în condiţiile lumii moderne. Lucrul acesta era posibil atunci când Cezarul era el însuşi supus unei autorităţi spirituale, deci într-o societate tradiţională. Astăzi, când totul este profan, orice concesie făcută puterii temporale este o renunţare spirituală.
EV.: Atunci nu văd cum poţi trăi în această lume, cum poţi activa ca să trăieşti.
E.: Există o posibilitate. Ştii bine că pentru un spiritual principala preocupare trebuie să fie cunoaşterea, meditaţia, şi nu acţiunea. Dar în măsura în care trebuie să acţionezi trebuie să face acest lucru dezinteresat, ca aplicaţie, şi consacrându-l divinului. Acest lucru era perfect posibil pentru un meşteşugar tradiţional, dar nu e imposibil nici unui tehnician, deşi recunosc că e mult mai greu. În plus, un meşteşug putea fi suport de meditaţie, deci de realizare spirituală, pe când meseriile de astăzi sunt, multe din ele, de-a dreptul satanice.
EV.: Înţeleg de aici că nu pot practica orice meserie
E.: Evident. O meserie trebuie să se înscrie în necesitatea de viaţă, dar trebuie să-ţi lase libertatea spirituală.
EV.: Dar nu crezi că orice meserie poate fi pozitivată atunci când transformi actul tău într-o faptă bună?
E.: Nu sunt împotriva faptei bune în măsura în care este semnul dezinteresului material şi al generozităţii, dar cred că fapta bună singură nu poate răscumpăra aderenţa la modul de viaţă al societăţii contemporane.
EV.: Dar vezi că orice act, orice muncă te pune azi în relaţie cu oamenii de care nu te poţi desprinde. Poate că nici nu trebuie să te desprinzi, ci mai degrabă să încerci să te apropii de ei, să-i înţelegi, să-i iubeşti.
E.: Te referi, desigur, la baza vieţii creştine: iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu nu sunt împotriva acestei atitudini, dar cred că practica ei cu precădere duce la o risipire a omului, şi nu la o concentrare a lui. Cineva pornit pe o cale spirituală, fără să-şi dispreţuiască semenii, trebuie să se desprindă de ei. Este necesară o anumită însingurare fără de care nu poate exista viaţa interioră, şi deci nici meditaţie.
EV.: Mi se pare curios să recomanzi însingurarea, când unul din reproşurile pe care le aduci lumii moderne este tocmai însingurarea omului.
E.: A, eşti total greşită.
EV.: Da, da, îmi dau seama că sunt două lucruri cu totul diferite. M-am grăbit să-ţi răspund poate din spirit de contradicţie.
E.: Sau poate dintr-o ......... spontaneitate temperamentală. A nu se confunda cu spontaneitatea intelectuală. În realitate, sunt sigur că înţelegi foarte bine că singurătatea unui spiritual este tocmai semnul unei prezenţe de altă natură, dovada unei posibilităţi de comunicare, dacă nu chiar de comuniune cu spiritul.
EV.: Şi crezi că este de ajuns să te izolezi de oameni ca să te desprinzi de lumea modernă?
E.: Sigur nu. Dar de alte aspecte ale acestei lumi cred că te desprinzi fără să vrei, atât cât mă cunosc şi te cunosc, şi atât cât cunosc eu moravurile şi caracterul acestei lumi. Există, de exemplu, un aspect de erotism şi de violenţă, care este caracteristic epocilor târzii şi sfârşitului de ciclu, care cred că repugnă oricărui om normal, cu atât mai mult unui spiritual, şi care într-un fel te şi ajută să te detaşezi.
EV.. Cred că acest lucru e într-adevăr simptomatic pentru lumea modernă şi corespunde predominanţei Prostituatei şi Fiarei profetizate de Apocalipsa.
E.: Perfect adevărat. Aşa cum e altă trăsătură a lumii noastre, în special a aşa-zişilor intelectuali, mă refer la scientismul şi raţionalismul îngust, a dus la o robotizare a mentalului şi la o completă aservire materialismului. Mi se pare că tot ce-am spus până acum despre lumea modernă este foarte bine sintetizat în opoziţia dintre verbele a fi şi a avea, remarcată de altfel de numeroşi oameni de cultură ca G. Marcel sau E. Fromm în cărţi de mare răsunet.
EV.: Curios mi se pare că, deşi criza lumii acesteia este semnalată şi analizată de numeroşi scriitori, totuşi procesul de decadenţă continuă şi se accentuează.
E.: Asta pentru că nu se sesizează adevărata cauză a acestei decadenţe: depărtarea de lumea spirituală, şi pentru că este în mersul lucrurilor ca această decadenţă să se accentueze până la catastrofa finală, care va face posibilă regenerarea ciclului. Cunoşti opera capitală a lui René Guénon – Le Regne de la Quantité et les Signes des Temps.
EV.: Da, o operă aproape profetică. Şi sunt toate semnele că disoluţia este în plină desfăşurare, apropiindu-se de punctul ei abisal.
E.: Ştiind toate acestea, putem, deci, privi cu luciditate şi detaşare lumea modernă. Nu vreau să insist asupra altor aspecte şi mai oribile, pentru că nu ne ating, sau cad de pe sufletele noastre cum cad cojile după o boală grea. Se produce, la cei ce se menţin sulla cima dela mente, cum am mai spus, o adevărată separaţie a superiorului de inferior, ca a metalului de zgură, ca a vinului de drojdie, ca a mercurului de minereu. Este, în fond, o adevărată operă „la negru” alchimică, această desprindere de lumea modernă. O primă şi substanțială purificare.
*
* *
EV.: Totuşi, etapa de care ai vorbit pare mai mult o etapă negativă, care pregăteşte terenul, dar nu creează nimic pozitiv. Este o retragere care lasă un gol care se cere umplut cu ceva. Altfel, viaţa devine pasivă şi deprimantă.
E.: Evident, pe acest fond purificat de atingerea lumii profane trebuie reînsămânţaţi germenii sacrului, germenii unei vieţi tradiţionale. Trebuie, cu alte cuvinte, schimbată complet perspectiva existenţei, trebuie realizată o adevărată transmutare a tuturor coordonatelor vieţii şi în primul rând trebuie modificat punctul de vedere individualist, antropocentric, cu unul universal, cosmocentric.
EV.: bine, dar asta pare contrar ştiinţei, deci unei realităţi în care trăim.
E.: Nicidecum. Sistemul heliocentric, ca şi cel geocentric dealtfel, nu exclude cosmocentrismul, ci îl presupune. Suntem o insulă în univers cu care comunicăm în fiecare moment şi cu care trebuie să fiu în armonie. În locul orgolioasei, titanicei lupte cu natura trebuie să revenim la o comunicare, dacă nu la o comuniune cu ea.
EV.: Dar mai vezi posibilă o reorientare în acest sens a lumii moderne?
E.: Nu, nu mai cred într-o asemenea posibilitate pentru această lume, dar pentru mine ca persoană lucrul mi se pare realizabil. Cu atât mai mult cu cât mi-am trăit copilăria la ţară într-o perioadă când încă mai dăinuia ceva din atmosfera tradiţională.
EV.: Cred însă că viaţa urbană e incompatibilă cu o astfel de trăire.
E.: Chiar incompatibilă nu, dar foarte dificilă. Prima condiţie e să rămâi în contact cu viaţa naturii, dacă nu direct cel puţin printr-un substitut: o grădină, un colţ viu într-un apartament sau chiar un buchet de flori, de preferinţă aranjat simbolic (ca în ikebana japoneză). Trebuie să trăieşti într-un alt spţiu decât cel profan. Locuinţa trebuie să devină un mic centru al fiinţei tale, consacrat prin prezenţa unui loc de meditaţie, al unei icoane, înlocuind vechiul altar.
EV.: Crezi că toţi cei care locuiesc în vile situate în parcuri, se situează într-un spaţiu cosmicizat?
E.: Depinde de spiritul în care fac acest lucru. Natura privită doar ca peisaj frumos sau ca destindere nu devine mai puţin profană decât un apartament într-un bloc. Dar dacă o priveşti cu un ochi contemplativ, dacă participi la viaţa ei, dacă lucrezi într-o grădină (chiar dacă îngrijeşti o mică seră), are loc o deschidere a individualităţii tale spre cosmos.
EV.: Nu crezi că e ceva romantic în această întoarcere la natură şi deci ceva sentimental?
E.: Nu în felul în care o înţeleg eu. Pentru mine există un mod de a te identifica cu cea mai insignifiantă făptură, acordându-i un sens, simţindu-te aproape de ea, aşa cum Sf. Francisc se simţea frate cu soarele, cu arborii, cu pietrele chiar. Aproapele meu nu este numai omul, ci şi pisica, poate chiar mai curând pisica.
EV.: Deci casa, cu toate obiectele şi făpturile ei, trebuie privită astăzi ca o adevărată arcă în miniatură, care te salvează în fiecare moment de potopul din jur.
E.: Perfect adevărat. Privită aşa, casa este o arcă şi un templu, în care fiecare gând al tău răsună până în stele. Din acest punct de vedere cea mai centrată locuinţă, un adevărat locaş spiritual al Fiinţei este chilia, o adevărată insulă de spiritualitate în marea pasiunilor.
EV.: Cu alte cuvinte, spaţiul redus la expresia lui cea mai simplă: 4 pereţi, şi al 5-lea perete nevăzut: altarul.
E.: Desigur. Iată deci prima condiţie de a te simţi în armonie cu cosmosul, a doua fiind integrarea într-un ritm cosmic. Ceasurile măsoară un timp profan, timpul cosmic îl măsoară zilele şi nopţile, lunile, anotimpurile. Tendinţa lumii moderne e să uniformizeze timpul, să fugă de elemente, golindu-se într-un spaţiu climatizat, uniform, deci lipsit de calitate. Trebuie să ne reintegrăm în riturile cosmice, să trăim orele zilei, anotimpurile, să murim în fiecare seară şi să renaştem în fiecare dimineaţă, să murim în fiecare iarnă şi să renaştem în fiecare primăvară. O altă semnificaţie a timpului calitativ pe care noi am pierdut-o este aceea a sărbătorilor, marile sărbători inserează viaţa individuală în aceea a universului. Sărbătorile transformă timpul liniar într-un timp ciclic, ceea ce sustrage existenţa devenirii. E un mod de a transforma timpul, sau mai bine zis aspectul ireversibil al timpului. E un mod de a atenua violenţa devenirii.
EV.: Dar nu crezi că eficacitatea acestui mod de a te lupta cu timpul este oarecum iluzorie? În fond timpul, aşa cum spune un teolog, este intervalul care te separă de Dumnezeu şi acest interval nu poate fi anulat decât prin iubire.
E.: Sigur că acest interval nu poate fi anulat decât printr-un salt. Dar pentru acest salt trebuie să te pregăteşti, aş zice cu un termen inadecvat dar sugestiv, trebuie să te antrenezi. Şi un prim pas este tocmai această transformare a timpului liniar în timp ciclic, despre care am vorbit. Pasul următor ar fi sesizarea instantaneităţii în ceea ce ne înconjoară, şi fixarea ei. Începând cu privirea şi continuând cu gândul, trebuie să fixăm „fugitivul” – în sens alchimic. Poate că arta, mai ales arta sacră, ne dă această posibilitate, printr-un efect de concentrare şi de esenţializare a realului, făcut sensibil intuiţiei noastre, ceea ce crează din când în când un moment extatic, adevărată sesizare instantanee a unei idei, a unei esenţe.
EV.: Cu condiţia ca să dureze, deşi pare paradoxal ceea ce spun.
E.: Şi paradoxal este pentru o înţelegere raţională. Dar instantaneitatea este tocmai anularea raţionamentului, care este continuitate, deci curgere. Durata clipei pare un non-sens, dar este în realitate ceea ce a numit René Guénon: „spaţializarea timpului”, o asimţire a eternităţii.
EV.: În fond, este clipa din basm în care munţii se opresc din bătaia lor şi Făt-Frumos poate lua apa vie care este dătătoare de eternitate.
E.: Mai bine zis perpetuitate, pentru că adevărata eternitate nu se obţine decât prin identificarea cu Divinul. Doar aceasta reprezintă anularea timpului şi a tuturor condiţionărilor. Dar eu nu vreau să-ţi vorbesc despre realizarea supremă, ci doar despre nişte modalităţi de a depăşi condiţiile vieţii profane, reintegrându-ne într-o viaţă tradiţională, care să ne uşureze accesul spre calea ultimă. Dar cu ceea ce am numit cosmicizarea spaţiului şi a timpului n-am făcut decât un prim pas în acţiunea de revivificare a centrului spiritual al fiinţei noastre, condiţie prealabilă a oricărei realizări.
*
* *
EV.: Şi care ar fi, după tine, pasul următor?
E.: Pasul următor, marele pas este remitizarea existenţei, sub dublul aspect de făptură şi de fire. În fond, aspectul lor mitic n-a încetat nicio clipă, fiind coextensiv creaţiei, dar noi nu-l mai vedem, nu-l mai trăim. Manifestarea în totalitatea ei este o ierarhie de etape, de planuri, ca tot atâtea reflexe ale aspectelor divine, ale Ideilor divine, ale arhetipurilor, iar miturile nu sunt decât retrăirea pe fiecare plan, după modalităţile proprii fiecărei etape, a Ideilor divine. Întreaga existenţă este deci mitică, deoarece tot ce există şi făptuieşte pe un plan semnifică şi pe celelalte planuri, până în eoni. Este o ţesătură cosmică a văzutului şi nevăzutului care ne devine accesibilă prin intermediul simbolului, acest limbaj al mitului. Remitizarea făpturii şi făptuirii noastre înseamnă propriu-zis trăirea continuă a epifaniilor divine, simţirea fiecărui moment şi a fiecărui lucru sau vieţuitoare care ne înconjoară ca pe o arătare a lui Dumnezeu, ca pe un semn al Lui făcut nouă şi ca pe o posibilitate, deci, de a-I vorbi şi noi Lui.
EV.: În fond, ceea ce spui tu este acelaşi lucru cu o revenire la înţelegerea creaţiei ca o manifestare a revelaţiei divine, a sacrului.
E.: Desigur, dar cu această extindere a înţelegerii noastre până la cel mai mărunt aspect al firii luat ca simbol al celui mai înalt atribut divin. În acest fel, o gânganie, o floare, o adiere de vânt poate să fie un canal al comunicării noastre cu divinul, cu condiţia să interiorizăm într-atât prin meditaţie şi contemplare această gânganie, floare sau adiere de vânt încât că comunicăm, să comuniem cu ele. Trebuie să ne dezbărăm de obiceiul de a ne asculta numai pe noi ca indivizi. Trebuie să ascultăm universul pentru a intra în rezonanţă cu el şi cu nevăzutul. Împingând căutarea noastră spre limite, descoperim misterul din care zeii ne fac semn. Superata terra, sidera donat.
EV.: Ceea ce-mi spui este foarte frumos şi adevărat. Dar mă tem că este numai o viziune a lumii pe care o suspectez de ineficacitate. E mai mult o viziune artistică, decât una rituală.
E.: Poate că e o viziune artistică în măsura în care întreaga manifestare este capodopera marelui arhitect al universului, dar asta nu înseamnă că nu este adevărată şi chiar eficace. Ea constituie ambianţa care ne uşurează lucrarea noastră spirituală. Pentru că, într-adevăr, dincolo de această reintegrare a noastră în sacralitatea mitică a cosmosului, dincolo de înţelegerea şi retrăirea existenţei noastre ca simbol al unor epifanii, ceea ce ne poate înscrie pe calea spre spiritualizare este numai ritualizarea vieţii.
EV.: Ce înţelegi tu prin ritualizare? Participarea la actele de cult?
E.: Nu numai atât, ci transformarea fiecărui act de viaţă, a fiecărei fapte a noastre într-un act ritual.
EV.: Dar mai vezi posibil acest lucru în lumea modernă unde aproape tot ceea ce facem este antitradiţional? Să gândeşti tradiţional mi se pare încă posibil, dar să acţionezi ritual mi se pare o utopie. Poate doar un sihastru pierdut în cine ştie ce munte ar mai putea vieţui astfel.
E.: Până la un punct, fiecare din noi am mai putea trăi ritual chiar aici în mijlocul viesparului profan, practicând o anumită sihăstrie interioară, o anumită retragere cum am spus. În ceea ce priveşte actele noastre ele pot fi ritualizate cu trei condiţii: să fie izvorâte din strictă necesitate, să fie gratuite şi să fie consacrate. Ţăranul nostru nu începea nici cel mai mărunt lucru fără să-şi facă cruce şi nici nu-l sfârşea altfel.
EV.: Dar crezi că atâta este suficient?
E.: Sigur că nu este suficient, dar e necesar. Ceea ce însă mi se pare mie cel mai necesar în această încercare de ritualizare a existenţei noastre, este transformarea ei în joc. În acest fel o purificăm în aspectul ei activist, interesat, de caracterul său de avoir , şi-i conferim preponderent un caracter de être. Dar cel mai important lucru este să o recunoaștem ca joc, caracterul de gratuitate, deci de detaşare, deci de iluzie. În acest mod participăm la existenţă şi suntem detaşaţi de ea.
EV.: Ceea ce spui tu pare puţin copilăresc.
E.: Dar chiar easte copilăresc în cel mai serios mod de a vorbi. Trăind viaţa în spiritul unui copil o ritualizăm. Un joc nu este ceva întâmplător, dezordonat, ci e un adevărat ritual cosmic. Dacă am putea trăi astfel existenţa noastră integrând gândul şi emoţia şi fapta într-o unitate şi interiorizând-o cu toată făptura noastră, ne-am apropia de un mod de viaţă ritual.
EV.: Bine, e adevărat că şi Iisus spune: Adevăr grăiesc vouă, că dacă nu veţi fi ca aceşti copii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor, dar cred că se referă la nevinovăţia lor.
E.: Eu cred că se referă la mai mult, ca şi în pasajul cu păsările cerului şi crinii câmpului. Cred că se referă la această trăire în armonie cu firea, fără ataşament de obiecte, în ritmuri cosmice, deci după rosturi divine, într-un joc fără început şi fără sfârşit, la care participăm şi de care ne detaşăm în acelaşi timp, cu un sentiment al iluziei cosmice, al morţii şi al renaşterii care ne pune ontic în stare de deschidere spirituală indicibilă, care ne deschide calea spre o comuniune directă cu divinul prin meditaţie.
EV.: Sau prin rugă.
E.: Ceea ce este acelaşi lucru, poate cu o nuanţă mai intelectuală – am spus intelectuală şi nu cerebrală sau mentală – meditaţia este o rugă care nu solicită nimic, ci doar invocă. Meditaţia este o ascensiune pe axul lumii spre Înalt, luând ca suport un gând, o clipă, o făptură, un urcuş lent sau uneori, rareori, o ţâşnire. Remitizarea existenţei, resacralizarea ei nu sunt decât o pregătire pentru această ultimă lucrare, a meditaţiei. Suntem în preajma grădinii paradisului din care putem ridica privirea în sus. Am atins un centru, abia acum începe calea spre înălţimi. „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...”
EV.: Ceea ce spui tu sună ca un basm. A fost odată... dar nu va mai fi niciodată. Mai vezi posibilă o lume paradisiacă, acum, când lumea e pe marginea prăpastiei?
E.: Inferior da. Şi cu unele suporturi exterioare, aşa cum ţi-am spus, care să susţină meditaţia. Unul dintre aceste suporturi este lectura, bineînţeles, lectura spirituală. Intrăm astfel, dacă vrei, într-o a treia fază a operei spirituale, cea intelectuală, aceea a fixării a tot ce este agitat în noi şi în primul rând a mentalului. Nu îndrăznesc să spun că e o operă „la roşu” în sens alchimic decât prin analogie, nu ca echivalent de realizare. Acestei prime trepte a celei de a treia faze medievalii îi spuneau lectio.
EV.: Şi ce aştepţi de la această lectio? Doar o adunare de gânduri, de comentarii pe marginea unor texte scripturare?
E.: Nu. În primul rând o adunare a gândurilor mele, o comentare a lor în jurul sacrului, deci o centrare a lor, o împiedicare a mentalului să rătăcească la întâmplare, fărâmiţându-se în reflecţii profane, sterile, centrifuge. Se crează astfel o ambianţă interioară propice detaşării gândului de cotidian şi zborului spre înălţimi. Simţi în urma unei astfel de lecturi cum apar în conştiinţă ca nişte germeni de lumină, gânduri din care cresc adevărate cugetări spirituale şi care trag după ele întreaga făptură. Se crează uneori un adevărat entuziasm spiritual, în sensul originar al cuvântului, care poate fi luat ca suport pentru treapta a doua a acestei faze, pentru meditaţie.
EV.: Dar crezi că astfel te-ai detaşat de mental?
E.: Poate că nu, dar l-am purificat şi l-am canalizat spre înălţimi, pregătindu-l pentru rugă sau meditaţie.
EV.: Bine, însă în felul acestqa tu legi ruga de o activitate cerebrală, când ruga trebuie să fie o antrenare a întregii făpturi spre Dumnezeu, făcută oricând şi oriunde.
E.: E adevărat că eu dau rugii mai întâi un caracter intelectual, nu cerebral, aşa cum ţi-am spus, pentru că mi se pare că odată pornită spre înălţimi conştiinţa antrenează pe urmele ei toată făptura.
EV.: Da, dar cred că de cele mai multe ori gândul se duce şi sufletul rămâne, lipsită astfel de căldură ruga va fi şi lipsită de fervoare, deci lipsită de adeziune la cele spirituale.
E.: Tu vorbeşti ca şi regele din Hamlet , care se roagă doar cu cuvinte, nu şi cu conştiinţa. Dar aşa cum am spus, pentru mine ruga este mai mult o încercare de comunicare cu planurile spirituale superioare, o deschidere spre aceste planuri, o aspiraţie, în aşteptarea de a fi aspirat. În acest sens ruga mea nu este o cerere ci o invocare, cu intenţia de a ajunge până la incantaţie, deci până la o adevărată conjurare a harului.
EV.: Bine, Eudoxiu, dar tu nu crezi că ruga poate să îmbrace multe aspecte, de la cerere până la mulţumire, de la bucurie până la slăvire? Nu crezi că ruga trebuie să plece din iubirea noastră pentru Dumnezeu, în dorinţa de a fi cât mai aproape de persoana Lui?
E.: În fond noi credem acelaşi lucru, dar îl exprimăm altfel. Tu eşti mai aproape de limbajul religios, eu de cel al gnozei spirituale. Pentru tine ruga este iubire, fervoare, pentru mine e mai curând aderare prin entuziasm intelectual.
EV.: Dar tu nu îţi dai seama că poţi confunda starea ta cu o simplă admiraţie estetică sau ........
E.: Aşa cum tu poţi să o iei drept o sensibilizare emoţională sau o mulţumire etică. Cred însă că am luat-o pe un drum greşit, acela al controversei discursive. În realitate amândoi vrem să ne apropiem prin rugă de o stare spirituală şi nu prea ştim cum să ne rugăm. Ceea ce mi se pare însă important este ca ruga, oricare ar fi ea şi oricum ar fi făcută, metodele pot diferi de la ins la ins, să te transporte pe un alt plan, unde să te simţi mai aproape de spiritul universal. Ruga trebuie să fie ca o ascensiune care să aibă drept ţel muntele Sinai sau muntele Horeb, deşi slabele noastre puteri şi ignoranţa noastră nu ne vor duce probabil niciodată acolo. Dar trebuie s-o facem ca şi când acest lucru l-am dori din tot sufletul nostru. Altfel spus, ruga ar trebuie să fie o urcare înlăuntrul nostru până descoperim miezul de lumină, luz-ul, Sinea şi să menţinem această stare prin incantaţie până se coboară Sinele în ea ca în rugul arzător. Dar cu aceasta cred că am depăşit treapta propriu-zis a meditaţiei, trecând în contemplaţie, în acea vedere a divinului, acea theoria plotiniană, căci e dată doar marilor spirituali, marilor hesihaşti.
EV.: Da, te-ai avântat cam sus pentru slabele noastre puteri. Eu cer mai puţin de la o rugăciune şi simt că ruga mea e ascultată atunci când simt aproape de mine sau în sufletul meu ceva ca o prezenţă sau poate ca un semn....
E.: Şi mie mi se întâmplă, în rare clipe de har, să simt că ceva transcende în mine. Se lasă un fel de linişte senină peste toată făptura mea, mă simt desprins de contingent, poate chiar de loc şi timp, sau mă simt într-un alt loc şi în alt timp, în care totul parcă pluteşte în lumină. Poate că acestea sunt acele momente de care vorbeam în care sesizezi în instantaneitate esenţa lucrurilor şi simţi cum comunici cu ea. Sunt momente poate nu de extaz, ci de enstază cum spunea Eliade despre hesichia. Dar sunt atât de rare aceste clipe şi atât de întâmplătoare încât nu le pot atribui puterii mele de rugă sau de meditaţie, ci mai curând îndurării harului sau îngerului meu, care suflă unde şi când vrea şi uneori poate şi peste mine. Nu cred că aceste stări sunt cu adevărat de contemplaţie, ci mai degrabă de contemplativitate. Sunt stări când făptura îşi atinge marginile şi străvede parcă prin grila universului prezenţa zeilor, cum ar spune Jünger.
EV.: După care recazi în timp rămânând cu nostalgia paradisului.
E.: Într-adevăr. Uneori asemenea momente le am şi într-un dialog cu Dionisie, sau chiar ca acum în dialogul acesta cu tine când am simţit, parcă, cum mă atinge aripa armoniei universale.
EV.: Curios, că şi eu am avut o clipă aceeaşi senzaţie.
E.: Atunci poate că nu a fost doar o iluzie. Ar trebui, cred, să oprim aici acest dialog, deşi simt că aş mai vrea să spun ceva.
EV.: Păi, atunci, continuă – poate aşa vom prelungi această clipă, căci de oprit... ar fi poate prea mult că dorim aşa ceva.
E.: Da, aşa cum ţi-am mai spus, mi se pare uneori că ating starea aceasta de contemplativitate atunci când scriu. Uneori, simt nevoia să o fac. Mă traversează o idee, un gând, ca un germene căzut din senin care vrea să rodească. De multe ori mă scol cu o asemenea idee, cu un asemenea impuls. Alteori, chiar un vis constituie acest impuls. E ca şi cum s-ar anula limitele între starea de veghe şi cea de vis. Poate că aceasta se numeşte inspiraţie.
EV.: Atunci când scrii, ce ţi se pare important: actul în sine sau ceea ce scrii?
E.: Mi se pare important actul în sine indiferent de rezultatul lui, de valoarea a ceea ce se scrie. Mai întâi pentru că acest act mă izolează, mă separă de ambianţă, mă detaşează, mă însingurează şi mă interiorizează. În această stare simt cum rodesc germenii-idei. Apoi în timp ce scriu, ca o consecinţă a concentrării şi a meditaţiei, simt ca un flux cum izvorâsc gândurile unul din altul, cum se ramifică, cum se îmbogăţesc, rămânând axate pe o idee centrală, de la care au pornit şi spre care mă urc în acelaşi timp. Apar conexiuni noi, la care nu m-am gândit niciodată, spiritul meu nu este numai ordonator de gânduri, ci şi generator de noi aspecte, de noi realităţi, parcă. Tot ce era confuz în mine se purifică, se limpezeşte, se alege dintr-o reţea informă şi capătă o configuraţie, ia un chip, se întruchipează. În ultimă analiză, tot acest travaliu de sublimare a unor stări mai mult sau mai puţin nedefinite, obscure, mai mult sau mai puţin agitate şi trecătoare, ia un drum clar, se aşază, se fixează într-o formă care capătă ceva neschimbabil. E ca o cristalizare a unei soluţii, ca fixarea unui zbor, ceea ce mă face să stabilesc o anumită analogie cu simbolismul alchimic, cu realizarea marei opere, evident păstrând proporţiile respective.
EV.: Şi odată terminat scrisul, opera, nu simţi nevoia să o comunici?
E.: Nu. Nu neapărat. Nu scriu în intenţia să comunic, şi cu atât mai puţin să public. Scriu pentru că simt în acest timp că port un dialog cu altcineva, poate cu mine însumi, poate cu sinea mea.
EV.: Poate numai cu daimonul tău.
E.: Evident, nu pot să spun cât de departe merge acest dialog, această comunicare. Uneori îl simt ca pe o intrare într-un alt domeniu, într-un alt tărâm, pe un alt plan. Alteori am chiar sentimentul unei comunicări. Scrisul este pentru mine ca o meditaţie prelungită la capătul căreia mă simt stăpânit uneori de acel entuziasm de care vorbeam mai înainte, de acea stare de contemplativitate. Poate că pentru Sfinţii Părinţi scrisul era o formă de rugăciune, poate chiar o tehnică de iniţiere. Nu atât o formă de creaţie, cât o formă de meditaţie şi de cunoaştere de sine, a Sinelui.
EV.: De multe ori însă scrisul este chinuitor. Nu simţi atunci că nimic nu comunică nimănui?
E.: O, ba da. Dar uneori obstacolele nu fac decât să forţeze saltul, să ducă la descoperirea unui drum necunoscut. Alteori rămâi opac şi nicio rază de lumină nu pătrunde şi nu radiază din tine. Atunci totul e zadarnic. Nu eşti vizitat de niciun har. Suflul suflă unde şi când vrea. Asta mă face să cred că scrisul este o in-spiraţie, în sensul etimologic al cuvântului.
EV.: Dar nu crezi că scrisul este şi o dorinţă orgolioasă de a crea, de a te simţi un creator sau cel puţin un demiurg?
E.: În ceea ce mă priveşte nu, pentru că aşa cum ţi-am spus, nu scriu ca să public sau ca să las ceva după mine. Pentru mine scrisul nu este o formă – iluzorie de altfel – de supravieţuire. Este mai curând o cale de cunoaştere ca misterul.
EV.: Dacă este aşa înseamnă că ţie îţi ajunge dialogul cu tine însuţi şi dialogul nostru devine inutil.
E.: Nu, pentru că orice dialog este în fond o încercare de comuniune sau în orice caz o ciocnire de două pietre din care pot apărea scântei şi care se pot şlefui una pe alta, în sens alchimic, până la strălucire.
EV.: Poate de aceea în înserarea care s-a lăsat văd o lucire în ochii tăi care sporeşte misterul acestei clipe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu