Interviu cu Eva de Vitray - despre rugǎciune şi pelerinaj în islam

Introducere

Capitolul Al-Fatiha - Deschizătoarea

1. În numele lui Dumnezeu cel Milos şi Milostiv.

2. Slavă lui Dumnezeu, Domnul lumilor,

3. Milosul, Milostivul,

4. Stăpânul Zilei Judecăţii!

5. Ţie ne închinăm, Ţie îţi cerem ajutorul.

6. Călăuzeşte-ne pe Calea cea Dreaptă,

7. calea celor binecuvântaţi de Tine, şi nu a celor care Te-au supărat, şi nici a celor rătăciţi.

Rugăciunea Profetului

„O, Dumnezeul meu, pune lumină în inima mea, lumină în mormântul meu, o lumină în auzul meu, o lumină în vederea mea, lumină în părul meu, o lumină în pielea mea, o lumină în trupul meu, o lumină în sângele meu, o lumină în oasele mele, o lumină în fața mea, o lumină în spatele meu, o lumină sub mine, o lumină deasupra mea, o lumină la dreapta mea și o lumină la stânga mea!

O, Dumnezeul meu, mărește-mi lumina, dă-mi lumină, fă-mă lumină, o, Lumină a luminii, prin Mila Ta, o, Cel Milostiv!” 

Claude Mettra: Toată viața religioasă se exprimă printr-un dialog cu Divinitatea. Găsim acest lucru în rugăciune, precum și într-o serie de rituri, iar în lumea islamică, îl găsim în special în pelerinaj. Aceste două forme ale vieții religioase sunt cele pe care am dori să le discutăm astăzi.

Să vedem întâi ce este rugăciunea. Se pare că în lumea islamică rugăciunea ia două forme: există un fel de rugăciune banală, zilnică, spontană, și există, de asemenea, o rugăciune ritualizată, care se situează într-un context specific al vieții de zi cu zi.

Eva de Vitray-Meyerovitch: Într-adevăr, și am putea chiar face o a doua distincție, spunând că există trei tipuri de rugăciune în Islam. În primul rând, există această invocație asupra tuturor actelor vieții de zi cu zi, care le sfințește, le sacralizeazǎ. Tot ceea ce facem, de la tăierea pâinii la începerea mesei, până la salutul cuiva, se face întotdeauna în numele lui Dumnezeu. Acest lucru poate deveni evident o rutină, dar adesea în viața unui musulman devotat, bărbat sau femeie, este o sacralizare constantă a vieții de zi cu zi.

Și apoi, desigur, ca în orice cultură religioasă, există rugăciuni spontane: rugăciuni de cerere, de adorație, care depind exclusiv de cel care se roagă și care nu au o formă prescrisă. Pentru a le descrie, există un cuvânt foarte frumos în mistica islamicǎ, care ar putea fi tradus, cât mai bine posibil, prin „sete”. Islamul, ca orice religie, este nostalgic; este un sentiment de exil care se exprimă. S-a spus mult despre cuvintele Profetului, conform cărora „Islamul s-a născut în exil”, și s-a făcut un comentariu mai ezoteric, mai mistic, spunând că sufletul este cel care se simte expatriat...

Deci aceasta este o primă formă de rugăciune. Cealaltă rugăciune este unul dintre pilonii Islamului, una dintre obligațiile Islamului, o responsabilitate. Prin urmare, nu este o rugăciune spontană, ci o obligație care respectă reguli stricte și care a guvernat întreaga lume a Islamului timp de treisprezece secole, de la Dakar la Beijing...

Elementul comunitar al rugăciunii este foarte important. Întrucât islamul este o religie fără Biserică, fără cler, fără concilii și foarte puțin dogmatică, deoarece se caracterizează prin universalism, exista un anumit risc ca această religie să devină un teism vag, cu o religiozitate oarecum neclară, dacă nu ar exista rituri prescrise care să cimenteze această comunitate. Cred că este o forță foarte mare faptul că 600 sau 700 de milioane de oameni astăzi - și este la fel de treisprezece secole - se roagă în aceeași limbă, folosind același Text și cu fața în aceeași direcție. Există o orientare geografică și spirituală care leagă această comunitate: dacă cineva practică, trebuie să se roage la ore prescrise, care corespund unui ritm cosmic: la răsărit, la apus, noaptea... și, de asemenea, în timpul zilei. Persoana care se roagă este aici preotul său, el este cel care oficiază. Această slujbă poate avea o durată destul de variabilă.

Prima condiție este să te rogi într-o anumitǎ perioadǎ de timp - nu la un minut precis, ci totuși la anumite ore – și apoi există o pregătire: trebuie mai întâi să te sacralizezi în spațiu, întorcându-te spre Mecca, spre qibla. În moschee, această direcție este indicată de o nișă goală, deoarece duce la o Transcendență - nu există o reprezentare iconografică în Islam. De asemenea, te sacralizezi în spațiu cu covorașul de rugăciune, care nu este obligatoriu, dar care este în general folosit. Există apoi o sfințire trupească prin abluțiuni: nu este pur și simplu o chestiune de curățenie, este o sacralizare, deoarece odată ce abluțiunile sunt făcute, te afli într-o stare în care nu mai trebuie să te gândești la nimic. Se accesează astfel o puritate spirituală, care este o sacralizare a intenției. Nu există rugăciune validă fără prezența inimii, fără intenție. Într-adevăr, începem cu: „În numele lui Dumnezeu, Cel Prea Milos, Cel Prea Milostiv, mă rog acum în zori, la amiază, seară etc.”

Această rugăciune este împărțită într-o serie de mișcări, care au o intenție cosmică, o intenție de a conecta omul, care este doar o parte a universului, cu diferitele regne. Misticii au vorbit adesea despre asta, spunând că mai întâi cineva stă drept ca un copac, apoi se prosternează ca un animal, apoi îngenunchează ca un om, pentru că numai omul se poate închina într-un mod conștient.

Claude Mettra: Omul devine atunci, într-un fel, simbolul întregii creații?

Eva de Vitray-Meyerovitch: Exact. În acest sens, Coranul spune că Dumnezeu l-a învățat pe Adam numele lucrurilor - așa cum se întâmplă și în Biblie - adică puterea de a le conceptualiza. Huxley a spus odată că „omul este evoluție devenită conștientă de sine”: este o noțiune foarte islamică. Toate creaturile Îl venerează pe Dumnezeu: piatra prin greutatea sa, planta prin creșterea sa, animalul prin viața sa... Omul este singurul conștient, care știe că venerează.

Claude Mettra: Aș dori să vă pun o întrebare despre însăși natura acestei rugăciuni. Pentru că, dacă ne referim la lumea creștină care este a noastră, chiar dacă nu aparținem Bisericii Catolice sau Protestante, vedem că rugăciunea îndeplinește o triplă funcție în cultura noastră. Pe de o parte, este un omagiu adus lui Dumnezeu; pe de altă parte, este și o cerere de iertare adresată lui Dumnezeu pentru greșelile pe care le-am putut comite împotriva Lui; în al treilea rând, este adesea o cerere, precisă sau imprecisă, adresată Divinității. Comparativ cu această atitudine a lumii creștine, ce reprezintă rugăciunea în lumea islamică?

Eva de Vitray-Meyerovitch: Exact același lucru și nu poate fi altfel. Mai mult, fiecare dintre mișcările acestei rugăciuni - care se numesc rak'at: două în zori, trei spre sfârșitul după-amiezii, patru la amiază, după-amiaza și la începutul nopții - este introdusă de o rugăciune, Fâtiha, care este rugăciunea Domnească a Islamului (seamănă cu Pater creștin), este „Deschiderea” Cărții, a Coranului și se spune că rezumă întregul Coran. Rezumă însăși temelia întregului Islam.

Claude Mettra: Dacă rugăciunea apare ca un element esențial care cimentează comunitatea islamică, pelerinajul este poate chiar mai mult, îi unește pe oamenii solidari unii cu alții și cu întreaga creație. Această noțiune de pelerinaj are pentru noi un sens extrem de concret (există pelerinaje la sfinți, la Fecioară), în timp ce, fără îndoială, ideea de pelerinaj în lumea islamică are o rezonanță aparte, diferită de cea despre care suntem obișnuiți să vorbim aici.

Eva de Vitray-Meyerovitch: Cu siguranță. În Islam nu putem vorbi despre un pelerinaj, de exemplu, la altarul unui sfânt. Există vizite - care, de altfel, sunt destul de dezaprobate de către cei mai ortodocși musulmani - la mausoleele marilor sfinți ai Islamului, dar asta nu este deloc ceea ce numim pelerinaj.

Pelerinajul are o semnificație foarte specifică în Islam. Există două tipuri de pelerinaj: pelerinajul mare, care este adevăratul pelerinaj, se efectuează la o dată fixă și constituie o obligație în viața fiecărui musulman, cu condiția să aibă mijloacele necesare, să nu-și abandoneze familia în acest proces, să nu fie bolnav sau prea bătrân... Există unele toleranțe, dar fiecare bărbat sau femeie apt de muncă care își poate permite trebuie să facă pelerinajul cel puțin o dată în viață.

Claude Mettra: Care este sensul acestui pelerinaj?

Eva de Vitray-Meyerovitch: Pelerinajul este în primul rând o întoarcere în centru, opusul expatrierii. Există această idee că Mecca este „Mama Orașelor”, „buricul pământului”. Este un centru geografic, dar mai presus de toate un loc spre care converg rugăciunile a sute de milioane de oameni, de cinci ori pe zi, așa cum spuneam mai devreme. Întrucât, pentru ca rugăciunea să fie validă, trebuie să fie orientată în direcția Mecca, dacă nu cumva se greșește fǎrǎ ştiințǎ, dar atunci sunt scuzați. Așadar, de exemplu, călătorii, precum prietenii mei din Egipt, Siria sau de oriunde, când vin la Paris, au în general o mică busolă cu ei pentru a căuta care perete al camerei lor de hotel corespunde direcției rugăciunii. Când ajungi la Mecca, nu mai există nicio direcție, ești în centru. Este chiar locul din care radiază toate căile care duc spre toate regiunile lumii. Prin urmare, este un centru spiritual foarte important. Este, de asemenea, un centru geografic - poate a fost chiar mai mult în trecut, dar încă este într-un mod foarte important - un loc de întâlnire pentru toate naționalitățile, toate castele…

Pelerinajul mic, pe de altă parte, poate fi efectuat în orice perioadă a anului. Constă în a merge la Mecca și apoi, dacă se dorește, la mormântul Profetului din Medina; nu este obligatoriu.

Pelerinajul mare (obligatoriu în viața fiecărui musulman și efectuat la o dată fixă) a reunit două milioane de pelerini anul acesta. Când am mers eu în 1971, erau un milion și jumătate! Dă impresia unei mulțimi cu adevărat halucinante; este extraordinar...

Mai existǎ acolo un fel de sacralizare, dar mai mare decât cea pentru rugăciunea rituală: trupească, spirituală... Este starea de ihram, cea de purificare totală, cu purtarea de haine albe și interzicerea, pe tot parcursul pelerinajului, de a fuma, de a avea relații sexuale etc. Există multe interdicții. Trebuie să menținem această stare de curățenie spiritualǎ pe tot parcursul pelerinajului și, de asemenea, o atitudine spirituală: să nu ne enervăm, să nu vorbim de rău pe nimeni, să respingem orice gând care este chiar puțin deplasat etc.

Deci mergem la o dată fixă. Oamenii obișnuiau să plece pe jos, pe cămile. Am văzut o femeie care purta un copil și care refuza să urce în mașina noastră, spunându-ne: „Dați-mi niște apă, dacă vreți. Vin din Iordania pe jos și nu vreau să pierd meritul acestei călătorii.” Așa că traversase singură deșertul și era foarte cald, chiar dacă era februarie...

În zilele noastre, oamenii tind să plece cu barca sau cu avionul. Când ajungem, suntem, în general, deja într-o stare de ihram: ne-am făcut deja declarația de intenție, ne-am îmbăiat, ne-am rugat și ne-am îmbrăcat în hainele de pelerinaj. De îndată ce vedem Mecca, începem să spunem o rugăciune specifică pelerinajului: „Labaika, labaika...”, adică: „Iată-ne, iată-ne, Martorii Tăi...”

Vârful Pelerinajului este la Arafat. Este un loc extraordinar unde munții, de obicei maronii, devin complet albi atunci când unul sau două milioane de pelerini îi acoperă ca zăpada. Și când rugăciunea se termină, își recapătă culoarea maro; este un spectacol foarte uimitor. Ceea ce este cel mai emoționant este că, în timpul acestei rugăciuni la Arafat, unde, se spune, coboară binecuvântarea și iertarea lui Dumnezeu, se fac rugăciuni pentru toți oamenii, pentru toți cei dragi lor, vii și mai ales morți, iar numele lor sunt recitate cu voce tare. Se produce un fel de tunet care răsună pe acest munte. Imaginați-vă, unul sau două milioane de pelerini rugându-se cu voce tare în același timp...

Ceea ce este, de asemenea, foarte emoționant, este să vezi toți acești oameni sosind pe jos - adesea foarte săraci, uneori desculți. Există un fel de fraternitate absolut extraordinară, iar întreaga țară este scăldată într-o atmosferă de o fervoare uimitoare. De exemplu, când răsună chemarea la rugăciune, toți negustorii din Arabia Saudită nici măcar nu își încuie ușile pentru că știu că nu li se va fura niciodată nimic: pur și simplu pun un scaun în fața ușii de pe trotuar, pentru a indica faptul că este închisă, și aleargă să se roage.

Petrecem noaptea la Mecca, o noapte întunecată, orientală, apoi dintr-o dată cerul se înroșește, iar chemarea la rugăciune se aude din minaret în minaret. Apoi, unul sau două milioane de pelerini răspund „Amin!” în același timp...

Pelerinajul se încheie de obicei (nu este absolut obligatoriu) cu o vizită la Medina, care a fost practic „orașul” Profetului. O parte din moscheea din Medina a fost inițial casa Profetului, iar grădina era cea a fiicei sale, Fatima. Este un loc extraordinar de liniștit, plin de porumbei: te afli într-un fel de vârtej de pene... În Arabia Saudită nu se mănâncă niciodată porumbei, pentru că e posibil sa fi aterizat în grădina Fatimei. Pakistanezii mi-au spus că nici în Pakistan nu mănâncă porumbei, fiindcǎ e posibil sa fie puii porumbeilor din grădina Fatimei...

Sursa: https://consciencesoufie.com/la-priere-et-le-pelerinage-entretien-avec-eva-de-vitray-meyerovitch/