Vasile Lovinescu - Interpretarea ezotericǎ a unor basme şi balade populare romaneşti

Si despre prietenul lui, Vasile Ghe. Popa

Pe 14 iulie s-au implinit 41 de ani de la retragerea din lume a lui Vasile Lovinescu, prilej cu care am parcurs un drum pana la Falticeni pentru a-l vizita la cimitirul parohial Gradini, acolo unde este ingropata familia Lovinescu, si la Galeria Oamenilor de Seama, muzeu memorial gazduit in casa donata de Vasile si Horia Lovinescu, calatorie pe care prietena mea a descris-o aici: https://shakuka.blogspot.com/2025/07/pe-urmele-lui-vasile-lovinescu-la.html

Cateva imagini de acolo:

Recitind "Interpretarea ezoterica a unor basme si balade populare romanesti", tin sa-l amintesc aici si pe folcloristul, preotul si profesorul Vasile Gh. Popa, prieten apropiat al lui Vasile Lovinescu cu care intretinea conversatii pe teme folclorice, teologice si existentiale, despre care acesta din urma afirma urmatoarele in introducerea de la "Povestea Viei", basm euharistic cules de Vasile Popa de la Mos Sandu Rǎu: 

"In cǎlǎtoria sa extramundanǎ, Dante întâlnește umbra șovăielnică a prietenului și concetățeanului sau Brunetto Latino, retor de faima, strigător al unui Tezaur de înțelepciune, celebru in epoca. Tresare și întreabă: „Siete voi quivi, ser Brunetto?” (Aici sunteți, ser Brunetto). In tovărășia lui Brunetto Latino învățase florentinul felul in care „l’uomo s’eterna”, cum o spune Dante cu câteva versuri mai jos. 

O fervoare analogă a fost atinsă când înverșunata adversitate a crepusculului ciclic ne-a răpit pe profesorul Vasile Popa. Aripa morții și a mitului i-au mângâiat ultimele popasuri ale vieții. Începuse să-și asimileze doctrina și tehnica de interpretare a imensului material folcloric pe care îl adunase; vrăjmășia timpurilor a sfărâmat puntea de clestar care leagă țărmul nostru cu tara de dincolo de negura, punte inefabilă aruncată peste un abis pe care o umanitate nebună nu-l mai poate simte. Se apropiase Vasile Popa, fără sa o vadă încă, de Mare Tenebrarum? Ii auzise numai murmurul și neliniștea, cum Dante, in primii pași din Purgatoriu, asculta vrăjit, din depărtare: „Il tremollar de la marina”?

A fost prietenul meu temerar? Manipularea cheilor necesita, ca și mânuirea otrăvurilor rare, masca și țevi de sticla. De unde sa le aibă? Cheile basmelor deschid poarta morții, pentru ca deschid pe aceea a regenerării. Citimea de forță a reacției concordante este incalculabilă cu măsurile noastre. Atat știm: ca se întoarce, in mod necesar, asupra temerarului care a dezlǎnțuit-o. 

Eram prieteni și in sensul uman al cuvântului, pe motive ce nu se pot explica, dar incontestabile, „parca que c’etait moi, parca que c’etait lui”(pentru ca eram eu și era el), cum spunea Montaigne."

Vasile Gh. Popa a fost un preot, folclorist si profesor talentat, predand la faimosul liceu Gane din Falticeni, avand o relatie speciala cu elevul lui, Nicolae Labis, despre care vorbeste in volumul aparut postum "Nicolae Labis, folclorist". 

Fiind suspectat de fortele de securitate ca ar fi luat atitudine impotriva regimului comunist, acesta este condamnat si inchis in Penitenciarul din Aiud unde a dialogat cu Petre Tutea, Constantin Gane, Radu Gyr, Vasile Voiculescu... Cu Vasile Voiculescu a fost coleg de celula, iar Nicolae Bacalbasa, in "Precuvantare", scria: "Va asista neputincios la scene în care gardianul dădea cu cizmele în toracele plăpândului medic-poet (om de peste 70 de ani), ce nu se putea ridica de pe podea din cauza inaniției“. 

În perioada detenției Vasile Gh. Popa a scris o poezie intitulată „Frământări“ care în ochii gardienilor și torționarilor părea a fi o odă închinată epocii comuniste. Versurile transpiră însă, prin leitmotivul „mă bate“, tratamentul dur la care autorul era supus. Reproducem câteva versuri din poezia respectivă: 

Mă bate un gând, măi oameni, mă bate

Să nu fiu răchita cu ramuri plecate,

Cu chipul de umbre pe ape prelins 

Plângând pe trecutul de-a pururi stins. 

Și gândul mă bate, mă bate într-una: 

- Ia-ți lira, poete, și mângâie-i struna…

Pentru mai multe informatii despre viata lui, recomand articolul PREOTUL PROFESOR VASILE GH. POPA SAU ROBIA CONDEIULUI de Pr. Eugen Dragoi:

https://www.gup.ugal.ro/ugaljournals/index.php/teologie/article/download/4306/3789/

Dumnezeu sa ii odihneasca in pace pe acesti doi prieteni remarcabili! 

Fragmente din "Interpretarea ezoterica a unor basme si balade populare romanesti": 

„Când este prezent in lumea noastră, deci iminent, mitul se învăluie într-o indefinitate de coji (cojas) ocrotitoare a miezului central. Fiecare coaja exprima Adevarul adaptat la un anumit nivel de realitate și este un zid apărător pentru adevărurile mai adânci. Cel mai exterior dintre învelișuri este sensul literal și in el își rup dinții imensă majoritate a cercetătorilor.

Cât despre calitatea demonstrativă a mitului, reamintim ce am spus: cu cât creste distanță dintre polul esențial și polul substanțial al mitului, dintre radacinle lui ascunse și haina triviala, cu atât este mai adânc talcul lui și capacitatea de a fi reprezentativ.

Trebuie sa creezi un gol pe pământ pentru ca un har din cer să-i ia locul.

Unde se manifesta o mare lumina, se desfășoară firesc și o mare umbra.

Poarta Raiului, Janua Coeli, prin faptul ca ii este inerentă dubla putere de a primi și de a respinge, asuma un dublu chip, unul de mizericordie, altul de rigoare. Mai precis, sub acest din urma chip apare celui care încearcă sa treacă prin ea, pana când dovedește ca are calificările necesare pentru a o străbate; atunci devine poarta de mizericordie.

In loc sa vadă moartea ca pe o necesitate augusta, condiționând trecerea într-o alta forma de viața, Ivan o considera stupid ca pe un dușman personal al lui și aici este reprezentativ al lumii moderne, in încercările de a o atenua, considerând-o numai sub un unghi in întregime negativ, de a o minimaliza sau chiar a o înlătura. Ivan și lumea lui, in lupta lor contra morții, obțin suprapopularea globului rezultat, adică, in realitate, tot o victorie a morții, căci echilibrul cosmic, o data violat, cumpăna naturii se restabilește prin apariția unor flageluri necunoscute, prin catastrofe nemaicunoscute pana acum. Aceasta, in perspectiva macrocosmica, In unghiul microcosmic, se poate spune ca o prelungire a vieții transforma surplusul furat in viața vegetativa, spectrala. 

Aceste feluri de a distribui moartea constituie ecouri ale unor tradiții care spun ca la sfârșitul lumii oamenii vor muri mai mult pe categorii decât pe numărul anilor; moartea arborilor este sancțiunea despăgubirilor, prapadul poluării și al detergenților, stârpind viața animală și vegetala, haina imaculata a Naturii virgine.

Dar sa ne reamintim ce spuneai cei vechi: partea scandaloasa, partea absurda a unui mit, e pecetea tainei lui, e adevarul lui ultim, indicibil înnodat in antinomii. Nodul gardian nu poate fi dezlegat, ci tăiat printr-un fulger intelectual. 

Dar adevaratului mit nu e nici psihologic, nici sentimental; e un scurt-circuit fulgurant incomprehensibil care coboară din lumea matricelor făcând cenușă lumea noastră, in rarele clipe când e tangent cu ea, pentru ca suprima Spațiul, Mișcarea, Forma.

Nu avem decât o alternativa: Amnesis (Uitarea) și Anamnesis (Amintirea). Amintirea obârșiei noastre transcendente care, singurǎ, poate sustrage tribulațiilor sufletul exilat. 

„Tot ce-i in ea (in lumea pământeană) va dispărea și nu va mai rămâne decât Fata Lui, plină de Majestate și de Mărinimie” spune Coranul și, la sfârșitul unui ciclu pământesc, Masca lui Dumnezeu este Adam Kadmon, Adam Androgin. In araba Adam și Eva (Adam wa Wawa) are aceeași valoare numerale ca și Allah, numărul 66. 

Acolo unde se deschide o poarta a cerului se casca și o gura a iadului. 

Reamintim ca Gheorghe a ales, la somația Domnului, Arborele Frumuseții in locul Arborelui Bogăției. Or, frumusețea este inefabilă, intangibilă. De aceea Dumnezeu poruncește cu strășnicie ca nimeni sa nu se atingă de pom, „nimeni din familia ta și urmașii tăi”. 

Arborele Frumuseții este prin definiție Arborele Unității și chiar a ceea ce este deasupra ei; bogăția este, prin definiție, multiplicitate, reductibila firesc la dualitate, care își are rădăcină in Arborele dual al Cunoștinței Binelui și Răului, deosebit de Arborele Vieții care, singur, se afla in centrul Raiului.

„Dar de săraci, tot săraci eram…” ceea ce, pe lângă sensul material, trebuie înțeles și in sensul Evangheliei in care se spune ca mântuirea și cunoașterea nu sunt accesibile decât celor săraci cu duhul, adică acelora care și-au unificat astfel spiritul ca sa poată oglindi Unitatea, care nu se poate reflecta într-un iaz zbuciumat de mii de valuri. 

Melancolie, presimțirea intensă, vitala a lumii de dincolo, realizând și depărtarea ce ne desparte de ea.

Așadar putem străbate toate zările și depărtările lumii, in lung și in lat, de Arborele Lumii nu dam, pentru simplul motiv ca el se afla in noi, „aqrabu min chablilward”, cum spune Coranul, „mai apropiat decat vena jugulara”. Căutarea prin rătăcire nu duce la el, pentru ca tribulatia nu-l poate scoate din tribulatie. Este semnificativa indicația ca Axul Lumii trebuie căutat in maracinisul nostru, in părțile cele mai părăsite, mai încâlcite din ființă noastră, mai părăginite, cum le arată casa și ograda lui Dumitru. Fiind ascuns, nu devine vizibil decât atunci când îl pipăi pentru prima oara, când „luminile s-au deplasat” in tine, cum spun cabalistei, și-l vezi cu vârful in jos și cu rădăcinile in Tǎrie, așa cum se oglindește in lumea noastră.

In mod obișnuit, codrii sunt de arama, de argint și de aur. Arborele Lumii, fiind central și partitiv, conține toate speciile in el. Pornind, de data aceasta, la un pelerinaj spre slavi, adică pe verticala, se apropie de Punct, cu care trebuia sa se identifice. De aici micșorarea lui progresiva, care marca trecerea de la cantitate la calitatea pură. 

Dumitru ajunsese cât vârful unui ac, adică la Punct, la Ființă Pura. I-a fost frica de Vid și de aceea a refuzat Identitatea, Neființa.

Nu trebuie insa sa uitam ca din antichitate s-a observat ca elementul incomprehensibil, absurd, chiar scandalos, din mit ii cuprinde semnificația cea mai adâncă, taina lui: e punctul negru din fundul ochiului, deci terminusul nervului optic, fără de care nu exista vizibilitate. Împăratul Iulian scria ca ceea ce in mituri se prezintă neverosimil reprezintă tocmai ceea ce deschide porțile adevărului. De fapt, cu cât e mai paradoxala și mai extraordinara enigma, cu atât pare sa ne prevină sa nu ne încredem vorbei simple, ci sa ne întoarcem spre adevarul ce-l ascundem. 

E departe ca limanul oricărei aspirații spre infinit; este aproape pentru ca aspirația pleacă din sâmburele, Luz-ul ființei noastre, „mai aproape decât vena jugulara”, cum spune Coranul. De aceea este „nici departe, nici aproape”, in punctul in care antinomiile se topesc într-un echilibru armonic. Același lucru se poate spune despre Soare, Luna, Stele, Galaxii. A caută sa le ajungi din urma cu telescopul, cu oglinda de cinci metru diametru, de la Observatorul Palomar, este tot atât de aberant ca a le cauta sa le prinzi ca pe niște gaze, in causul palmei. 

Acel misterios „nici departe, nici aproape” se afla in Buricul Pământului, deci in centrul lumii, la Omfalos, la care ajungi, spun sufitii, la „fi-l bari wa la fi-l bahri”, nici pe uscat, nici pe apa, ci pe cărarea subțire, ca un fir de păianjen, care șerpuiește intre ele.

Albinele sunt entități eminamente solare, distilând mierea, soare lichid.”