Andrei Plesu - Parabolele lui Iisus. Adevarul ca o poveste

Dupa multi ani de saracie grea, care insa nu i-au zdruncinat increderea in Dumnezeu, rabinului Eisik din Cracovia i s-a poruncit in vis sa mearga sa caute o comoara la Praga, sub podul care duce la palatul regal. Dupa ce visul s-a repetat de trei ori, rabinul Eisik s-a hotarat si a plecat la Praga. 

Numai ca podul era pazit zi si noapte de gardieni, astfel incat rabinul nu indraznea sa se apuce de sapat. Venea insa in fiecare dimineata langa pod si ii dadea tarcoale pana seara. In cele din urma, seful pazei, intrigat de ceea ce vedea, l-a intrebat, politicos, ce cauta acolo: cauta ceva anume sau asteapta pe cineva? 

Atunci rabinul Eisik i-a povestit visul datorita caruia venise de atat de departe la Praga. Paznicul a izbucnit in ras: "Bietul de tine, cu pingelele tale tocite! Ai pornit la asemenea drumetie de dragul unui vis! Deh, asa e cand te increzi in vise! Si eu ar fi trebuit sa-mi iau picioarele la spinare, cand mi s-a poruncit odata, in vis, sa merg la Cracovia si, in odaia unui jidov pe care, chipurile, il chema Eisik, fiul lui Jekel, sa sap undeva dupa soba, ca sa gasesc o comoara. Eisik, fiul lui Jekel! Parca ma vad la locul cu pricina - unde probabil jumatate din locuitorii evrei se numesc Eisik si cealalta jumatate Jekel - scotocind prin toate casele!" Si paznicul a izbucnit din nou in ras. 

Rabinul Eisik s-a inclinat, s-a intors acasa, a dezgropat comoara si, cu o parte din ea, a construit o casa de rugaciune care se numeste Scoala "Reb Eisik Reb Jekel". 

"Luati aminte la aceasta poveste! - obisnuia sa spuna rabinul Bunam - si primiti invatatura ei: anume ca exista ceva care nu e de gasit nicaieri in lume, nici chiar langa cel Drept si Sfant (Zaddik), dar ca totusi exista un loc unde lucrul acela poate fi gasit".

"Invatatura" acestei pilde poate fi "tradusa", fireste, si intr-o varianta abstract-discursiva. Ea ar include urmatoarele teme:

a. De cele mai multe ori, ceea ce cauti e la indemana, in lumea ta, in casa ta, in interiorul tau.

b. Pentru a gasi ceea ce cauti, trebuie mai intai sa faci un lung ocol, sa te intorci la tine de departe, sa faci un drum. "Aproapele" se valorifica numai dupa o laborioasa experienta a "departelui".

c. De multe ori, a fi credul e mai rentabil decat a fi sceptic. A lua visele in serios poate aduce beneficii pe care "spiritul critic" si "rezonabilitatea" le rateaza.

d. Pentru a lua visele in serios, nu trebuie sa abandonezi cu totul discernamantul. Numai dupa ce rabinul Eisik viseaza de trei ori acelasi lucru, decizia lui a de porni la drum i se pare justificata.

e. Cand ai gasit ceea ce cauti, nu trebuie sa tii "comoara" doar pentru tine. Recomandabil e sa o investesti si in beneficiul celorlalti, al comunitatii.

f. "Solutia", "raspunsul", e in preajma ta, dar pentru a o descoperi ai nevoie de interventia salutara a unui "strain": strain de tara ta, de religia ta,de limba ta, de cultura ta. Imediatul "comorii" se dezvaluie ca beneficiu al "strainatatii", al unei temporare instrainari de sine si de mediul tau familiar. 

g. "Adevarul" nu e de negasit, dar el nu se afla neaparat in teritoriul previzibilului, al intelepciunii "institutionalizate". El poate fi atins, este cu siguranta intr-un loc anume, dar, de regula, in alt loc decat cel in care-l cauti. 

Mihail Avramescu - Calendarul incendiat

Calendarul incendiat al lui Ierusalim Unicornus 

trandav si neiscusit aspirant ucenic al Sfintei Smerenii

Tot gandul mi-este plin

de-acest venin divin 

de nepatrunsul vin

al asprului destin.

Acum cand toate tac 

am inteles si stiu:

nu am venit sa fac

ci sunt chemat sa fiu. 

Calendarul cel mai adevarat - singurul adevarat - e cel incendiat in valvataia salbateca si sloboda a Adevarului (caruia stiindu-i Vesnicia, incendiatorul ii citeste semnele certe, statornice, foarte grave, sub orice travestire, in orice fel de costumatii de epoca). Adevaratul Calendar poate fi aprins, fireste, chiar din palpairea plapanda a scanteii scaparate din cremenea Mintii (care, de asemenea, poate citi semnele si la lumina amnarului).

Chiar in cele mai vulgare moduri ale devenirilor sale umane, spiritualitatea se vadeste ca aspiratie spre sloboda respiratie a Duhului care "sufla oriunde vrea" (orice sclavie strivind intr-un impas al mortii cugetul ce stie, chiar pana in adancurile uitarii, ca "Duhul da viata" - "Duhul Adevarului", a carui Cunoastere elibereaza).

"Claustrofobia" nu e decat replica inversata, patologica si caricaturala, a pathosului Eliberarii, de vreme ce Imparatia Cereasca a Libertatii se cucereste inchizandu-se Mintea in camara cea mai dinlauntru, incuiata, a fiintei, cu altfel de spaime, neasamanat de nimicitoare.

Dificultatea si impasul oricarei autentice Metafizici constituite ca Doctrina sta, in primul rand, in inadecvarea funciara a tuturor formularilor posibile la esenta incomunicabila a Cunoasterii realizate ca Libertate. Despre aceasta inefabila supracosmica realitate s-a putut spune, de aceea, ca "este, nu este, este si nu este, nu e adevarat ca nu este, miscatoare, neclintita, deopotriva miscatoare ca si neclintita, cu totul scapand intelegerii neinteleptilor" (Manduhya Upanishad IV, 83).

Dumnezeul ascuns este "ascuns si in Poruncile Sale" - putand astfel oricine intelege ca "poruncile" sunt, mai cu seama, niste valuri.

"Toate sunt cu putinta" la Dumnezeul Atotputerniciei - inclusiv trecerea camilei prin urechea acului, accesul la Imparatia Libertatii prin "poarta cea stramta", sau descoperirea acelei Plenitudini mai pline decat Vesnicia "Vietii" dobandite prin "implinirea poruncilor" Ordinei Suverane. Dar se arata limpede ca asemenea Plenitudine a "desavarsirii" se afla numai prin excelenta antinomiei, tocmai in inima acelui Mister al Vidului despre care nimeni nu cunoaste nimic daca nu s-a desprins de toate "avutiile" (lucruri, fiinte vii sau ganduri), sfarsind cu propria fiinta si cu fiintialitatea insasi. Iar aceasta, "fiind la oameni cu neputinta", o poate, prin urmare, numai Dumnezeul Atotputerniciei, precum s-a zis de la inceput.

Cel Prea Inalt "se naste" in adancurile cugetului bietului om prin lucrarea de taina a Rugaciunii: invocarea meditativa a Numelui Logosului, cu intreaga putere a fiintii - asemenea foc pneumatic fecundand tenebrele matricei cavernoase a Inimii si zamislind intr-insa inefabila Prezenta a Celui Nemarginit, Atotputernic "Parinte al Luminilor". 

Pentru mai multe informatii despre Mihail Avramescu, teolog ortodox de origine evreiasca, profund transformat de intalnirile cu maestrii Rene Guenon si parintele Ioan Kulighin, recomand textul urmator: 

http://marceltolcea.ro/tag/floriana-avramescu/

Cuviosul Iosif Isihastul - Marturii ale experientei monahale

"Asadar, iubitul si mult doritul meu frate, deschide-ti urechile tale! Menirea omului, dupa ce se va naste in aceasta viata, este sa-L afle pe Dumnezeu. Insa nu-L poate afla, daca mai intai nu-l va afla Dumnezeu pe el. "In El traim si ne miscam", insa patimile noastre ne-au inchis ochii sufletesti si nu vedem. Cand insa Preabunul nostru Dumnezeu Isi va intoarce ochiul Sau spre noi, atunci ne vom destepta ca din somn si vom incepe sa ne cautam mantuirea.

Starea duhovniceasca se imparte in trei stadii si potrivit lor lucreaza si Harul in om. Primul stadiu se numeste curatitor, in care omul se curata. 

Al doilea stadiu se numeste luminator. In acest stadiu (sufletul) primeste lumina cunoasterii si este rapit in contemplarea lui Dumnezeu. Nu lumini, nu inchipuiri, nu imagini, ci limpezimea mintii, curatia gandurilor, adancimea intelesurilor. Pentru ca sa ajunga la aceasta, cel care se roaga trebuie sa aiba multa liniste si un povatuitor neinselat.

Al treilea stadiu - umbrirea Harului - este cel in care lucreaza harul desavarsitor, fiind un mare dar.

Harul dumnezeiesc, fiul meu, este ca momeala care intra in suflet si-l atrage, fara sila, pe om spre cele inalte. El cunoaste modul prin care poate sa incante pestii intelegatori si sa-i scoata din marea acestei lumi.

Ceea ce simti la inceput este Harul lui Dumnezeu, care, atunci cand vine, il face pe om duhovnicesc. Atunci toate i se par bune si frumoase. Atunci pe toti ii iubeste, are umilinta, lacrimi, caldura sufleteasca. Dar cand Harul se retrage pentru a fi incercat omul, atunci toate devin trupesti si sufletul cade.

Si rabdand, iarasi va veni Harul, iarasi va veni bucuria. Insa dupa aceasta iarasi va veni ispita si intristarea, tulburarea si nervii. Si iarasi nevointa, biruinta, multumire. Si aceasta se face pana ce, incet-incet, omul se curata de patimi si devine duhovnicesc. Apoi, odata cu trecerea vremii, la batranete, vei ajunge la nepatimire.

Sa nu cauti niciodata sa afli dreptatea, deoarece tocmai atunci nu ai dreptate. Ci invata sa rabzi cu barbatie ispitele de orice fel pe care le ingaduie Domnul. Fara multe indreptatiri, sa spui "Iertati!" si fara sa gresesti, sa te pocaiesti ca si cum ai fi gresit. Toate acestea intru simtirea sufletului si nu superficial. Sa nu spui ca ai gresit pentru a fi laudat si in sinea ta sa judeci. Ca sa te mangaie Dumnezeu, nu cauta mangaiere de la oameni in necazurile tale. 

Podul peste care trecem toti este iertarea celor care ne-au gresit. Daca nu-l ierti pe cel care ti-a gresit, strici podul pe care trebuie sa treci. Sa te faci deci pilda buna celorlalti prin faptele tale cele bune si placute Domnului. Sa nu doresti ca prin limba ta sa-i biruiesti pe toti.

Sa nu crezi ca dobandesti odihna atunci cand, vorbind, cauti sa-ti afli dreptatea. Dreptatea este sa rabzi barbateste ispitele care-ti vin, ca sa iesi biruitor, fie de esti vinovat, fie de nu. Daca spui: "Pai, de ce?", te lupti cu Dumnezeu, Cel care-ti trimite cele pricinuitoare de mahnire, datorita starii tale patimase. Dumnezeu ne cearta pentru a ajunge la nepatimire. Daca nu le rabzi, cu adevarat te lupti cu Dumnezeu.

Fiindca omul este plasmuit cu ratiune si blandete, el se indreapta incomparabil mai bine cu dragoste si cu blandete, decat cu maine si asprime. Aceasta am aflat-o si eu prin multa si grea incercare. Cu binele si cu dragostea ii poti face pe multi sa se imblanzeasca. Si daca cineva este bine intentionat, il faci repede sa se indrepte, sa devina inger al lui Dumnezeu.

Daca vei auzi insa si despre felurile ispitelor, nu vei putea suferi fara sa te vatami, osandind pe cei vinovati. Tu insa de vei rabda incercarile tale, vei primi atata Har, drept rasplata, potrivit cu ispitele tale; iar in aceasta nu este o masura. Si sa nu crezi ca daca vei da inapoi, nu-ti va veni alta ispita. Negresit va veni. Iar daca te vei arata lipsit de barbatie in aceasta, la fel vei fi in toate ispitele. Si aceasta pentru ca ispita este inlauntrul nostru. Nu o vezi, fiul meu? Ia fii cu luare-aminte! Ea se suie la inima din mijlocul pantecelui si o infierbanta. Incalzeste sangele si se suie pana la gat, loveste capul, intuneca mintea si sta ca un nod in laringe, impiedicand respiratia si inabusindu-l pe om. 

Nu te mania pe fratii tai. Rabda greselile lor, ca si ei sa le rabde pe ale tale. Iubeste, ca sa te iubeasca, si rabda, ca sa te rabde. Fa-te bun si toti se vor face buni cu tine. Supune-ti patimile si vei vedea pe multi avand evlavie nu numai la cuvintele tale, ci chiar la un semn al privirii tale.

Nu te mahni in intristari si ispite, da-ti curaj tie insuti, spunand: "Suflete al meu, nu te descuraja, deoarece o mica intristare te curata de o boala de multi ani". 

Exista razboaie pe care omul le cunoaste si le evita, insa sunt si altele pe care nu le cunoaste. Si aceasta deoarece lupta este cu mintea si nu este usor sa le distinga omul. In acestea sunt prefaceri sufletesti, miscari ale mintii, boli si prefaceri trupesti. 

Ziditorul, Care a plasmuit lutul, l-a alcatuit pe om din patru stihii: uscat, umed, cald si rece. Si pentru aceasta de nevoie este ca in fiecare clipa omul sa sufere potrivit cu schimbarea fiecarei stihii. Adica sa se usuce, sa se umezeasca, sa se incalzeasca si sa se raceasca. Iar daca prisoseste o stihie, de nevoie se va imbolnavi trupul si, prin urmare, va suferi si sufletul. Mintea nu-si mai poate savarsi lucrarea sa, pentru ca schiopateaza impreuna cu trupul. 

Pentru ca trei vrajmasi razboiesc neamul omenesc: demonii, firea noastra si obisnuinta. In afara de acestea, alt razboi nu exista.

Cand dragostea Domnului nostru aprinde sufletul omului, unul ca acesta nu mai este supus masurilor, ci iese din hotarele sale. De aceea "scoate afara frica". Si fie ca scrie, fie ca vorbeste, inclina spre lipsa de masura. Dar in insusi momentul Harului, orice ar spune, toate cate le spune sunt marunte fata de stralucirea dumnezeiestii dragoste. Apoi, dupa ce inima se va frange si norul va pleca intru ale sale, atunci va intra la mijloc masura si va cauta sa le distinga pe toate potrivit masurii.

Ceea ce acum nu ai si ti se pare greu de izbutit, va veni vremea cand vei avea si te vei minuna cum ai dobandit ce ai cerut, de vreme ce tu ai incetat deja s-o mai ceri. Acestea se vor infaptui, numai tu sa starui, rabdand si cerand curatia sufletului tau. Va inceta si mania, va veni si pacea, vei afla si nepatimirea potrivita lucrarii tale, vei afla si rugaciunea. Numai sa ceri si sa te silesti dupa putere. Nu se fac toate dintr-odata. Asa cum nici pruncul nu devine barbat dintr-odata.

Toate aceste caderi ale tale de acum ti se fac lectii inteleptitoare de smerenie. Prin urmare, nu este motiv sa te mahnesti, ci sa iei aminte si sa te intaresti in atacurile care vin unul dupa altul. Si lectia pe care ai primit-o dintr-un atac este pregatire pentru celalalt.

Ispitele sunt medicamente si plante medicinale, care vindeca patimile cele aratate si ranile noastre ascunse. 

Sa-ti fie si aceasta cunoscut: ca mai buna este viata de o zi, dar biruitor cu premii si cununi, decat multi ani si sa traiesti in nepasare. Caci nevointa unei zile facuta intru cunostinta si simtirea sufletului, valoreaza cat cincizeci de ani fara cunostinta ai unuia care se nevoieste cu nepasare.

De vreme ce Dumnezeu este intotdeauna de fata, de ce te nelinistesti? In El traim si ne miscam. In bratele Sale suntem tinuti. Pe Dumnezeu Il respiram. De Dumnezeu suntem inconjurati. Pe Dumnezeu Il pipaim. Pe Dumnezeu Il mancam in Sfintele Taine. Oriunde te-ai intoarce, oriunde vei privi, Dumnezeu este peste tot, in Ceruri, pe pamant, in adancuri, in lemn, in piatra, in mintea ta, in inima ta. Oare nu te vede ca suferi? Spune-I Lui durerile tale si vei vedea mangaiere, vei vedea vindecare, caci iti va vindeca nu numai trupul, ci mai degraba patimile sufletului.

Nu castiga cel destept, cel de neam bun, cel care vorbeste mestesugit sau cel bogat, ci cel care este ocarat si indelung rabda, cel care este nedreptatit si iarta, cel ce este clevetit si sufera, cel care se face ca un burete si curata tot ce aude si tot ceea ce i se spune, oricare ar fi aceste vorbe. Unul ca acesta se curata si devine tot mai stralucitor, ajunge la masuri inalte si se desfata in contemplarea tainelor. Acesta se afla inca de aici in Rai. Iar cand va veni acel ceas al mortii, de indata ce i se inchid ochii acestia, i se deschid cei launtrici, ai sufletului. Si in vreme ce priveste cele de acolo, se afla dintr-odata intru cele pe care le-a dorit, fara sa inteleaga cum s-a petrecut aceasta. Se muta de la intuneric la lumina, de la intristare la odihna, de la tulburare la limanul cel linistit, de la razboi la pace nesfarsita. 

Asadar, fratii mei cei buni si iubiti, cel care este nedreptatit in lumea aceasta si vrea sa-si caute dreptatea, sa stie ca ea inseamna sa duci greutatea fratelui, a aproapelui tau, pana la ultima suflare, si sa faci rabdare in toate cele de mahnire ale acestei vieti. Fiindca orice mahnire care ne vine, fie de la oameni, fie de la demoni, fie de la insasi firea noastra, totdeauna are inchisa in ea un castig pe masura. Iar cel care o trece cu rabdare primeste rasplata: aici arvuna, iar dincolo plata deplina. 

Sora mea, aceasta este arta artelor si stiinta stiintelor. Sa te lovesti cu toiagul, pana te vei convinge sa numesti lumina intuneric si intunericul lumina. Sa plece de la tine orice pretentie de a avea vreun drept. Si sa se stearga cu desavarsire trufia. Sa devii nebun in deplina cunostinta. Sa-i vezi pe toti, fara ca cineva sa te vada catusi de putin. Caci cel care devine duhovnicesc, pe toti ii judeca, dar de nimeni nu este judecat. Pe toate le vede, deoarece intru cele de sus isi are ochii, si nimeni nu-l vede.

Toate cele insufletite si neinsufletite Il lauda pe Dumnezeu. Unele cu glasul lor, altele cu miscarea frunzelor lor. Fiecare are glasul sau. Si un fir de iarba striga, daca il calci. Iar glasul lui este mireasma pe care o raspandeste.

Omul pacatuieste de mic, cu cuvantul, cu privirea, cu cugetarea, cu compromisul, cu fapta, si printr-o frica neasteptata, printr-un accident, printr-o paguba mare, i se iarta toate si, dintr-o sticla fragila cum era mai inainte, devine tare ca un diamant.

Noi insa niciodata sa nu facem cereri si sa nu avem astfel de pretentii de la Dumnezeu, adica sa vedem Ingeri sau Sfinti, deoarece aceasta este inselare. Ci sa cerem - asa cum de multe ori am scris - mila pentru iertarea pacatelor noastre si sa ne straduim pentru curatirea sufletului, iar cele ale lui Dumnezeu vin de la sine, fara ca noi sa le cerem."

Shaykh LUAN STRINIĆ - Nici Orientul, nici Occidentul, ci unitatea Islamului

Voi reda aici un interviu cu shaykhul LUAN STRINIĆ de pe site-ul Stav (Atitudine) tradus, din pacate, cu Google Translate, intrucat nu cunosc limba bosniaca. Chiar si asa, am lecturat cu multa bucurie articolul. 

https://stav.ba/vijest/sejh-luan-strinic-za-stav-ni-istok-ni-zapad-vec-jedinstvo-islama/16600

Shaykh LUAN STRINIĆ - Nici Orientul, nici Occidentul, ci unitatea Islamului

Eidul/bayramul (sarbatoarea de final de ramadan) este, pentru fiecare persoană care a petrecut luna Ramadan în rugaciune, o șansă pentru o renaștere spirituală, o oportunitate pentru ca soarele spiritualității noastre să strălucească asupra tuturor. Nu degeaba se spune în Sfântul Coran că postul este calea către pocainta/devotament/piosenie/evlavie (taqwa), și știm că taqwa este conștientizarea completă a prezenței Domnului. Deși omul este departe de Allah, El este mai aproape de tine decât sângele tău (El este mai aproape de om decât vena lui jugulară - Qaf 50:16). Depinde de noi, oamenii, să devenim conștienți de acest lucru, iar zilele de Ramadan au fost o șansă de a ne apropia de Allah prin post și de a cunoaște atributele Sale, atributele perfecțiunii Sale. 

Eid al-Fitr este una dintre cele mai importante sărbători islamice pe care musulmanii din întreaga lume o sărbătoresc în fiecare an după Ramadan, luna postului și a abstinenței. Această sărbătoare marchează sfârșitul unui post de o lună care durează de la răsărit până la apus. Am vorbit despre cum se tine postul în casa lui și despre cum a fost sărbătorit Eid al-Fitr cu Sheikhul Nakshabendi Luan Strinic, care locuiește impreuna cu soția sa Sabina și copiii în Pazarić, lângă Sarajevo. În acest loc a construit și tekke-ul „Ruhi” cuvant turcesc care inseamna loc de intalnire si practica a sufismului, loc unde dervișii săi se adună vineri seara și fac zikr (invocatie). În această tekke sunt organizate iftaruri în timpul lunii Ramadan și au loc, de asemenea, si discutii pe teme spirituale.

Sheikhul Luan Strinic s-a născut în Germania în 1968. A terminat școala elementară și liceală la Roma, Italia, și a absolvit managementul afacerilor la Universitatea Internațională John Cabot. După terminarea studiilor, își desfășoară activitatea în diferite companii de rang internațional. Întotdeauna și-a folosit timpul liber pentru a studia istoria islamică, precum și istoria în general. A scris pentru reviste italiene și colaborează activ la activitățile de publicare ale Asociației Cetățenilor „Hastahana - tekija Mesudija”. A fost initiat ca șeih al ordinului Naqshbandi de către șeihul său Mesud ef. Hadžimejlić în august 2008. Sheikh Luan Strinic este, de asemenea, un poliglot, el vorbește activ șase limbi.

Pe lângă binecuvântările lunii Ramadan, am vorbit cu acest profesor Naqshbandi despre importanța Eid-ului pentru musulmanii din această regiune. Unul dintre subiecte a fost viața mai mult decât interesantă a șeihului Luan Strinic, un bărbat născut în Occident, pentru care întâlnirea cu mentorul sau în timpul Hajj-ului a fost un punct de cotitură pentru sosirea și șederea sa în Bosnia și Herțegovina.

STAV: De obicei, cum petreceti cu familia zilele binecuvantate din luna Ramadan? Și cum ați petrecut Ramadanul de anul acesta?

STRINIĆ: Cred că zilele de Ramadan în casa familiei Strinic trec la fel ca în majoritatea celorlalte case bosniace. Accentul se pune cu siguranță pe familie. Avem sahururi (masa de dimineata in ramadan) și iftaruri (masa de seara in ramadan) impreuna in familie, obligații religioase, cum ar fi în primul rând rugăciunea, de obicei o facem împreună, în adunare, iar ceea ce fac de obicei, mai ales vara, când zilele sunt mai lungi, este să mă dedic practicii spirituale (izolare spirituala) în ultimele zece zile ale lunii Ramadan. Acum, când zilele sunt mai scurte, obligațiile de afaceri dictează ritmul, dar tot nu obosesc atât de mult încât să nu pot, să zicem, să practic hatma (dhikr in grup). În mod tradițional, pregătim și iftaruri în tekkea noastră din Pazarić, anul acesta a fost o dată pe săptămână, iar în timpul săptămânii au fost două iftaruri în Mesudija în Kaćuni.

STAV: A sosit Eid al-Fitr, iar cu această ocazie îi felicit pe toți cei care vă sunt dragi în numele întregului personal al săptămânalului „Stav”. Ce ar trebui să însemne Eid în viața unui musulman? Este Eid al-Fitr cu adevărat o șansă pentru fiecare credincios care a respectat luna Ramadan de a continua prin viață din nou, curat și, cu ajutorul lui Dumnezeu, eliberat de păcatele trecute?

STRINIĆ: Mulțumesc pentru urari. Și eu vreau să vă felicit pe dumneavoastră și pe cititorii ziarului dumneavoastră de Eid al-Fitr cu rugăciunea ca Allah, Înălțatul, sa primeasca si sa accepte acest post al nostru, iar de Eid al-Fitr sa culegem roadele închinării noastre, intimității și prezenței noastre in practica. 

Pentru fiecare persoană care a petrecut luna Ramadan în evlavie, Eid al-Fitr este o șansă pentru o renaștere spirituală, o oportunitate pentru ca soarele spiritualității noastre să strălucească asupra noastră a tuturor. Nu degeaba se spune în Sfântul Coran că postul este calea către pocainta/devotament/piosenie (taqwa), și știm că taqwa este conștientizarea completă a prezenței Domnului. Deși omul este departe de Allah, El este mai aproape de tine decât sângele tău (El este mai aproape de om decât vena lui jugulară - Qaf 50:16). Depinde de noi, oamenii, să devenim conștienți de acest lucru, iar zilele de Ramadan au fost o șansă de a ne apropia de Allah prin post și de a cunoaște atributele Sale, atributele perfecțiunii Sale.  Unul dintre atributele Sale este independența Lui completă față de orice și natura Sa transcendentală.

STAV: Cum să păstrezi disciplina religioasă din Ramadan chiar și după ce acesta trece? Este cumva o întrebare care se pune întotdeauna oamenilor învățați după sfântul Ramadan, dar cu siguranță este și o întrebare pe care fiecare credincios ar trebui să și-o pună după ce a îndeplinit rugăciunea Eid.

STRINIĆ: Vom păstra disciplina religioasă doar păzind meterezele credinței noastre - farz (ce e obligatoriu), sunnah (ce e traditional) și mustahab (ce e recomandat). Nu există nici o altă cale. Include, desigur, rugăciunea, dar și postul. Putem să postim voluntar și astfel să ne amintim zilele binecuvantate din luna Ramadan. Deși alta perioada nu are plenitudinea ei, deoarece luna Ramadan este sultan printre toate celelalte luni, vom putea totuși să simțim puritatea Ramadanului în acest fel. În plus, o persoană care nu este obișnuită în acest lucru ar trebui să-l menționeze pe Allah cât mai des posibil, asta îl va aranja și în esența lui, și îl va face fericit.

STAV: Credeti că în Bosnia și Herțegovina are loc în societate un proces negativ de „folclorizare” a bayramului, astfel încât să-l privim din ce în ce mai mult prin prisma tradiției și nu prin prisma credinței vii?

STRINIĆ: Aș spune că este un fenomen care a fost mereu prezent și va fi mereu. Știi, unii oameni au privit întotdeauna bayramul ca pe o sărbătoare națională, în timp ce, slavă Domnului, sunt mulți alții care privesc în mod specific aceasta sarbatoare, ca pe un succes, intrucat în cea mai aleasă lună a anului au reușit să faca ceea ce Allah ne ordona. Eid al-Fitr este doar coroana ridicării noastre spirituale.

STAV: Este interesant că v-ati născut în Germania, că ți-ai petrecut copilăria și prima tinerețe la Roma, Italia, în timp ce trebuia să studiezi și în SUA. Îți amintești Ramadanul și Eidul din aceste țări? Ne puteți spune direct cum trăiește comunitatea musulmană în țările în care musulmanii sunt o minoritate semnificativă?

STRINIĆ: M-am născut în Germania în 1968 și deja în 1972 m-am mutat cu familia la Roma, Italia. Tatăl meu, Jihad, a lucrat ca medic în ambele țări, în timp ce mama mea, Amedee, era italiancă, si avea să se întoarcă la islam ani mai târziu și să devină Hamide. Trebuia să studiez în SUA, am plecat să mă înscriu la universitate, dar între timp mama s-a îmbolnăvit, așa că am fost nevoit să mă întorc la Roma, unde m-am înscris la Universitatea Internațională „John Cabot”, altfel una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din Italia. Am studiat acolo managementul afacerilor și imediat după ce am terminat studiile superioare m-am angajat într-o mare companie internațională, unde mi-am început „cariera internațională”.

În ceea ce privește amintirile mele despre Ramadan și Bayram din afara Bosniei și Herțegovinei, trebuie să fiu sincer și să spun că toată lumea are amintiri frumoase despre tinerețe. Cu toate acestea, este imposibil să nu spunem că la vremea aceea a existat o mare izolare a musulmanilor de ceilalți oameni, de parcă te-ai fi aflat într-un spațiu intermediar, „Bursa Dunjaluka”. Mai ales atunci, la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, musulmanii erau cu totul străini pentru europeni, ceva diferit. Astăzi se cunosc mult mai multe despre musulmani și islam. La acea vreme, mai ales în Italia, musulmanii nu erau un fenomen obișnuit în societate, nici măcar nu existau. Cu toate acestea, am creat un mic microcosmos pentru noi înșine între cei patru pereți. Am stat și cu câțiva italieni care s-au întors la islam, așa că împreună am mers la un centru islamic pentru rugăciuni, care exista înainte ca Roma să aibă o moschee, iar în timpul Ramadanului am fost și la taraweeh (rugaciunea de noapte din Ramadan). Era un centru mic, intim, dar avea farmecul lui. 

Voi folosi această ocazie pentru a spune o anecdotă. La începutul anilor 1990, lucram la Roma, iar cu o zi înainte de Ramadan, mă plimbam prin cantină în pauza de prânz și îmi alegeam mâncarea. Doi colegi încep să vorbească pe la spatele meu și să spună că mâine este postul de Ramadan, așa cum l-au numit ei, "postul nebunilor". Au spus că musulmanii nu mănâncă și nu beau nimic toată ziua, ceea ce nu este obiceiul oamenilor normali, ci al proștilor. Mă așez cu ei la masă, iar la un moment dat i-am întrebat ce părere au despre mine și despre comportamentul meu, despre felul in care i-am tratat pe ei și pe alți oameni. Au început să spună că sunt deștept și drăguț, manierat și cultivat. Le mulțumesc și spun că la un moment dat am crezut că sunt un „prost” pentru că de mâine voi începe să postesc împreună cu alți „proști” în postul Ramadanului. Acea situație a fost comică pentru mine și cred că totul a fost destul de jenant pentru ei. Nu au mai spus nimic.

STAV: Familia ta a părăsit aceste părți chiar la începutul secolului al XX-lea, iar în 1997 tu și familia ta ați decis să vă întoarceți în țara strămoșilor tatălui dumneavoastră - Bosnia și Herțegovina. Cât de dificil a fost să păstrati islamul în țările în care majoritatea nu erau musulmani și cum a fost întoarcerea în patria dvs? A fost dificil?

STRINIĆ: Nu cred că este o sarcină dificilă pentru oameni adulți și maturi să păstreze islamul într-o țară străină, dar creșterea copiilor este o problemă. Cum sa procedezi cu urmașii? Cum să ii ridici într-un mediu în care totul este relativizat și în care nu există valori? Cred că aceasta este cea mai mare provocare a musulmanilor din societățile non-musulmane, cum să conduci copiii în siguranță pe calea cea bună. Desigur, Allah este cel care conduce pe cine vrea, dar depinde de noi să fim noi înșine, să încercăm să ne facem cât mai bine treaba de părinți. Spre noi s-au îndreptat și tendințele globale negative promovate de Occidentul modern, ele pătrund de mult timp în aceste zone, ceea ce poate fi o problemă chiar și pentru o comunitate în care musulmanii sunt populația majoritară.

Nu m-am întors cu nimic altceva decât entuziasm. Practica a arătat până acum de nenumărate ori că o persoană poate fi purtată de entuziasm pentru o vreme, dar că inevitabil se potolește. Primul an după sosire a fost deosebit de dificil. Venitul meu nu a fost la fel de bun ca în Italia, unde am lăsat un loc de muncă confortabil, dar am înlocuit și climatul mediteranean cu Sarajevo rece. Deși sunt bosniac din partea tatălui meu, un bărbat din această zonă, suntem totuși sudici, pentru că bunica mea era din Trebinje, din Herțegovina, în timp ce bunicul meu era din Podgorica. La început, eram un ciudat și pentru oameni, ca un jumătate străin care venea să locuiască aici imediat după război. În primii trei ani in Sarajevo am fost stat cu chirie. Am venit cu soția mea însărcinată cu fiica noastră cea mai mare intr-un apartament închiriat, și cu câteva lucruri care puteau încăpea în mașină. Când le-am spus părinților mei că plec, ei m-au întrebat dacă sunt normal. Am parasit, precum spuneam, o viață ușoară în Italia, și am trecut în incertitudinea bosniacă. Cu toate acestea, ceva m-a făcut să ajung acolo unde sunt acum.

STAV: Cum a apărut și cum ați devenit interesat de tasawwuf într-o tara care nu era patria dvs?

STRINIĆ: În aprilie 1997 am făcut pelerinajul la Mecca împreună cu sotia mea, Sabina. Când aveam 28 de ani, iar ea cu trei ani mai tânără, am decis să îndeplinim această datorie religioasă. Deci eram destul de tineri. Am hotarat sa mergem la hajj printr-o cunostinta din Italia, am reusit sa gasim un hotel, ne-am adunat rucsacii si bismillah. Înainte de asta, am venit deja în BiH căutându-mi șeihul. Atunci am fost ghidat de respectatul nostru prof. Ph.D. Ćazim Hadžimejlić, un alt șeih celebru, acum președintele Centrului Tariqat din BiH. M-a dus mai întâi la marele alim (teolog) Mustafa Mujić din Palež, apoi la regretatul Sirrija Hadžimejlić și în cele din urmă la bunica lui Mesud Hadžimejlić. Era 1996. Am stat acolo trei zile și trei nopți ca oaspete, apoi m-am întors acasă la Roma pentru a-mi continua viața. În 1997, am pornit cu soția mea Sabina la Hajj și acolo l-am întâlnit pe fratele meu care îndeplinea această datorie religioasă cu un alt grup de pelerini Hajj din Germania. Mi-a spus că în acea noapte la ieșirea din Revda, cea mai veche parte a moscheii Profetului, grupul lui va avea o întâlnire cu un șeic din BiH și că am fost și eu invitat. Când am venit în noaptea aceea, privirea mea s-a ciocnit cu privirea lui Mesud Hadžimejlić, care s-a apropiat de mine și mi-a spus: „Hei, uite unde trebuia să-l găsesc.” În noaptea aceea am avut un dhikr pe acoperișul unei case mari, unde au fost prezenți cecenii, și afgani, arabi și mulți alții. A fost o sală specială... La sfârșitul zikr-ului, i-am pus câteva întrebări, iar răspunsurile lui mi-au schimbat complet cursul vieții, mi-au deschis noi perspective. Nu se poate explica. Acești oameni sunt speciali, adevărații moștenitori ai Profetului, pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui, care spun multe cu foarte puține cuvinte. După ce mi-a dat răspunsurile, i-am spus că îmi caut de mult profesorul, murshidul meu (mentor), și l-am întrebat dacă mă învață. Mi-a spus doar: „Ești deja al meu.” Asta ar fi trebuit să însemne că ne cunoaștem demult. Mi-a spus doar să vin la Revda mâine la prânz, ca să-mi dea primul wird să studiez. Așa a fost... Lucrul special pe care mi l-a spus atunci a fost că ar trebui să vin în BiH să trăiesc. În iunie 1997, am stat mai întâi în Ajvatovica, am contractat niște locuri de muncă, iar apoi în iulie același an am decis să vin definitiv aici.

Mi-am arătat un interes pentru tasawwuf de îndată ce am început să practic mai mult regulile religioase. Sincer să fiu, nu am fost prea practicant până la 16 sau 17 ani. Știam despre salam, kalam și elham și asta era tot. Atunci pur și simplu am simțit în mine acea neliniște a căutarii și știm că oricine caută ceva va găsi intr-un final obiectul căutării sale. Apoi am luat niște ilmihal (manual cu regulile de baza in practica islamica) și am început să mă rog încet. După mine, a început să se roage și tatăl meu, apoi fratele meu, care este cu opt ani mai mic decât mine, și ghidată de toate aceste evenimente din familie, mama decide și ea să se întoarcă la islam. Deși nu se ruga în casa mea când eram copil, tatăl meu îmi spunea adesea povești despre derviși, iar unul dintre prietenii săi, un albanez care era directorul centrului cultural islamic unde am studiat arabă, era un sufi Bektashi. Și prin acele cunoștințe mi-am răspândit interesele în tasawwuf. La începutul anilor 1980 aveam și o revistă islamică interesantă, publicată de acel centru, care era condusă de un prieten al tatălui meu, care se ocupa și de subiecte sufi interesante. Norocul meu este că nu am rămas niciodată la nivelul de suprafata, superficial. Orice am făcut, am mers mereu pana in cel mai mic detaliu. De ce ne ridicăm mâinile la urechi când recităm takbeer-ul, de ce ne punem mâinile la buric în timpul rugăciunii, de ce ne prosternam de două ori... Oamenii cu cunoștințe spirituale, cu cunoștințe care se află în inimă, au răspunsuri la toate aceste dileme.

STAV: Multă vreme ati fost și tekke-uri din Italia. Cum arătau și cine erau oamenii care vizitau acele locuri?

STRINIĆ: Interesul meu pentru tasawwuf m-a condus în locuri diferite. Căutarea mea m-a condus și în locuri din Italia unde se studiază tasawwuf, mai ales prin prietenul tatălui meu Hamdi Mentor, un albanez. Pe drum, i-am întâlnit si pe cei din Nakshibandi, Shazilii și Bedevi și am socializat cu ei. Din 1990 până în 1997, am mers în mod regulat la zikr și cursuri sâmbăta seara la Burhaniyya, o ramura a tariqatului Desukian, dar nu am luat baya (initiere) de la shaykhul de acolo. Mergeam regulat, dar spuneam mereu că șeihul meu este în Bosnia și Herțegovina. Până la urmă s-a dovedit a fi adevărat... Am fost și în compania celor Naqshbandis din Italia, printre care s-a numărat și influentul doctor Abdulmalik Alberto Ventura, care s-a mutat recent în viața de apoi. Obișnuiam să învăț hatma cu ei. Am fost și cu dervișii Hakkani, care erau foarte prezenți în nordul Italiei. Și acolo am întâlnit oameni diferiți – de la hipioți, la funcționari obișnuiți până la profesori universitari și doctori. Cu toate acestea, toți acești oameni au fost uniți de un singur lucru - un interes profund pentru cunoaștere.

STAV: De la întoarcerea dvs în Bosnia și Herțegovina, ati fost conectat la tekkea din Mesudi, dar astăzi, ca șeih, aveti propriii dvs murid (discipol) și obligația de a conduce dhikr. Care sunt activitățile pe care comunitatea dumneavoastră le-a organizat în timpul lunii Ramadan și cum își petrec dervișii dumneavoastră aceste sărbători de Eid?

STRINIĆ: În ajunul zilei de vineri și în ajunul lunii, ne adunăm în Mesudija, în timp ce vineri seara conduc zikr în tekkea mea din Pazarić. Din 2001, conduc zikr în Pazarić, care a fost mai întâi în moschee, iar apoi, când șeicul meu Mesud Hadžimejlić s-a îmbolnăvit, am cerut să o opresc temporar. Când am primit Ijazah (permisiunea) pentru a fi șeih în 2008, am continuat să fac zikr mai întâi în casă, iar apoi în tekkea de lângă, vineri seara. În timpul lunii Ramadanului, avem rugăciunea de seară, un iftar comun, după iftar este un zikr in grup. Dacă vrea Dumnezeu, petrecem din nou Eid al-Fitr împreună, mai întâi fiecare cu familiile lor, iar apoi după-amiaza sau seara devreme ne adunăm cu toții în tekke și continuăm să sărbătorim Eid al-Fitr.

STAV: Care ar fi mesajul dvs cu ocazia Eid al-Fitr pentru toți musulmanii?

STRINIĆ: În primul rând, imi doresc ca musulmanii să poata depăși unele diferențe reciproce. Oamenii în ansamblu nu ar trebui să se privească unii pe alții ca și cum ar exista diferențe, darămite musulmanii. Cu ocazia venirii Ramadanului, spun - unitate, unitate și numai unitate. Nici Orientul, nici Occidentul, ci unitatea Islamului. A fi unul, a ne ajuta unul pe altul. Știm că trebuie să ajutăm și animalele, dar mai ales pe fratele nostru musulman. Și pe orice altă persoană, desigur. Trebuie să fim empatici, să simțim și să simpatizăm cu ceilalți, nu să ne uităm doar la noi înșine. Acesta ar fi mesajul meu de Eid.

STAV: De asemenea, operați în centrul Tarikat din BiH. Care sunt proiectele care funcționează în cadrul comunității islamice din Bosnia și Herțegovina în perioada următoare?

STRINIĆ: Nu prea ne place să ne expunem în afara tekke pentru că este clar că tariqat nu este pentru toată lumea. Allah, prin Profetul Lui, a aratat clar oamenilor calea cea bună si cea greșită, dar din nou nu toată lumea a urmat calea cea bună. Atunci întrebarea este câți dintre cei care sunt pe calea cea bună pot fi în tariqa. Oricum, depinde de noi să ieșim și să ne implicăm în unele proiecte. A fost sugestia mea, și voi insista asupra ei, să organizez un festival Tasawwuf, o sărbătoare a culturii Tasawwuf care să includă expoziții, concerte de muzică Tasawwuf susținute de trupe din diferite părți ale lumii, diverse ateliere etc. De asemenea, mi-ar plăcea să se acorde mai multă atenție rugaciunii, să fie un dhikr comun mare o dată pe săptămână sau cel puțin o dată pe lună, la nivelul întregii comunități islamice din țara noastră. De asemenea, ar fi bine să aranjam ca unul dintre respectații noștri profesori să ne dea o lecție din câteva cărți celebre o dată pe lună. Nu suntem oameni care au adunat toată înțelepciunea lumii, încă putem învăța ceva. De la mai inteligent există întotdeauna mai deștept. 

Pentru mine, tekke-ul lui Gazi Husrev-bey de pe Baščaršija, care acum este un restaurant, e un punct dureros. Înțeleg că fundația trebuie finanțată, dar nu știu dacă este așa nevoie de a folosi tekke-ul ca restaurant. Poate că mă amestec în ceva ce nu este treaba mea, dar tot e un tekke. Visez la ziua în care noi, în calitate de Centru religios al BiH, vom avea suficientă putere financiară pentru a plăti chiria pentru acel loc și pentru a putea organiza diverse evenimente religioase acolo.

DESPRE DESTIN - Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu

Zece scrisori despre destin

Una peste alta, e mai profitabil, metafizic si existential, sa tratam tema destinului fara a ramane la tema cauzalitatii. Intrebarea corecta la care ar trebui sa raspundem este, dupa mine, nu "de ce mi se intampla cutare lucru?", "cine sau ce imi modeleaza biografia?", ci, mai curand, "care este, care ar putea fi, semnificatia evenimentelor pe care le traiesc?". Nu "cauza" traiului meu zilnic e cheia, ci sensul, rostul parcursului meu destinal. Cum spunea nu mai stiu ce hermeneut, problema destinului nu e una "teoretica", ci una "practica", in sensul kantian al cuvantului...

(Andrei Plesu catre Gabriel Liiceanu)

Suntem vorbiti de spiritul limbii, nu vorbim; suntem traiti de mai adancul nostru inconstient, nu traim. Pe scurt, suntem locuiti de necunoscutul din noi, pe care, intr-o carte de-acum vreo zece ani, intitulata "Intalnire cu un necunoscut", am incercat - cu nedisimulata candoare, dar fara succes - sa-l intalnesc. Nu-mi pare rau. Cel putin am devenit constient ca in mine sunt doi si nu mi-am pierdut speranta ca, la un moment dat, cel cu care impart vastele incaperi ale interiorului meu ma va lasa sa ma apropii de el. 

(Gabriel Liiceanu catre Andrei Plesu)

Daca ma intrebi pe mine, am si eu intrebari destabilizatoare - poate cam simpliste - despre "fenomenologia" reincarnarii. Imi spun, de pilda, ca daca unul din scopurile vietii succesive e o crescanda perfectionare a Sinelui, atunci, dupa atatea mii de ani, ar fi trebuit sa fim, in prezent, o populatie de ingeri... Ceea ce nu pare a se confirma... Apoi, cred ca exista, in economia permanentei stradanii a progresului launtric, riscul unei anumite glacialitati morale si sentimentale: daca un semen al nostru moare calcat de tren, inseamna, aproape geometric, ca a patit-o prin propria lui decizie dintr-o viata anterioara. Deci nu prea e loc de compasiune, de regrete, de nedumerire. Stiu ca ingros putin lucrurile, dar nu ma pot abtine...

Pe scurt: nu poti fi tratat ca "eretic" decat daca, inconjurat de lumina, te comporti ca un nevazator. Nu si daca tatonezi, neobosit, in ceea ce un teolog ortodox ca Vladimir Lossky numea "intunericul dumnezeiesc". E mai curand blamabila "instalarea" in siguranta de sine, afisarea unei adeziuni lineare la realitati in care lumina si taina convietuiesc fara a se exclude. Prefer, oricum, un credincios, teolog sau nu, pe care raspunsul nu-l adoarme in suficienta cognitiva, ci il tine treaz pentru adancirea cercetarii. Un gand al teologului si preotului episcopalian Robert Farrar Capon mi se pare, din acest punct de vedere, demn de atenta reflectie: Biblia nu e un "manual" pe care il consulti cand vrei raspunsuri, ci un partener care te invata sa pui intrebarile in chip potrivit...

Oricum, "nimeni n-a parasit ortodoxia pentru ca ar fi epuizat-o" - spunea parintele Andre Scrima. Ceea ce nu-l impiedica, nici pe el, nici pe parintele Mihail Avramescu, nici pe Arsenie Boca, nici pe altii sa adauge lecturilor "subintelese" si pagini "riscante" din Guenon, din mistica araba, din traditia Extrem Orientala si sa vorbeasca, neinhibat, despre importanta dialogului inter-confesional si inter-religios. "Calea" si "Viata" nu pot fi marginalizate, lasand doar Adevarul singur sa patroneze, nedialogabil, asupra lumi si a nevoii de edificare...

Parintele Scrima repeta adesea ca, in plan spiritual, atitudinea optima e o deschidere centrata. Daca ai un reper si o optiune ferma - si tocmai pentru ca le ai - poti aborda fara riscuri o comunicare inter-religioasa, din dorinta de a te intalni in Duh cu toti ceilalti (din lume) care au aceleasi intrebari cu tine si de a-ti consolida cu un spor de bogatie intelectuala pozitia deja asumata. "Deschiderea centrata" e infinit mai profitabila existential decat somnolenta suficienta a unei "inchideri" anatemizante. 

In alt context, imi confirmase asta parintele Benedict Ghius. Foarte tanar, fusese suspect de cancer si era internat intr-un spital. Era deja de cativa ani calugar, dar constata, in plina depresie, ca nici disciplina monahala, nici rugaciunea, nici lecturile duhovnicesti nu reuseau sa-i atenueze frica. Pana intr-o buna zi cand, pe noptiera vecinului lui de salon, a vazut un volum din editia Platon cuprizand tocmai dialogul despre moarte (Phaidon). L-a citit lacom, dupa care s-a linistit. Asta nu inseamna ca Platon e mai "eficient" decat Evanghelia! Ci, pur si simplu, ca "Duhul sufla incontro vrea", ca nu stii de unde si cand poti primi o carja salvatoare si ca, deci, a sta fudul in gaoacea ta poate fi fatal. Un centru fara deschidere risca sa fie la fel de steril ca o deschidere fara centru!

Adeseori, destinul personal (al meu, dar si al celor amintiti) are zvacniri, fente, alunecari labirintice infinit mai spectaculoase decat destinele colective despre care ne vorbeste istoria. Si la fel de expresive.

(Andrei Plesu catre Gabriel Liiceanu)

Nu este toata mistica lumii un efort indarjit, si-adesea deznadajduit, de a ajunge la Dumnezeu? Retragerea in pustie nu s-a nascut din speranta ca tocmai locul iesirii din lume ar fi rampa propice pentru a face saltul mantuitor peste prapastie? Nu din cauza acestui hau cascat intre noi si Dumnezeu a trebuit sa reiei argumentatia lui Toma de Aquino privitoare la interval, la spatiile intermediare populate de ingeri, ca sa deschizi, prin mesageri, o cale de acces catre Dumnezeul din ceruri? Nu la asta se refera si povestea scarii lui Iacob?

Cum de ne suportam secunda de secunda vreme de saptezeci si ceva de ani, adica vreme de vreo doua miliarde cinci sute de milioane de secunde? Cred ca intr-un singur fel: inotand cu precadere la suprafata oceanului vietii si evitand, pe cat posibil, orice incursiune in adanc. Ceea ce majoritatea oamenilor fac, ingroziti de intalnirea cu monstrii submarini din ei.

Vorba lui Epicur: "atata vreme cat suntem, moartea nu este; iar cand ea este, noi nu mai suntem". Si tocmai de aceea autobiografiile sunt o forma de impostura, pentru ca vor sa dea seama de infinitul launtric de pe pozitiile finitului. 

Asadar, in privinta destinului, consider ca noi nu suntem decat libertate. 

A-ti pune libertatea la lucru inseamna a nu-L lasa pe Dumnezeu sa lancezeasca si sa se plictiseasca in tine. De-aici rezulta ca tot ce tine de destin vine dintr-o cultura a alegerii. Pot alege prost sau bine, tocmai pentru ca Dumnezeu, ca infinit, este dincoace de bine si de rau. Toate alegerile mele incap in El si, cum ma definesc prin ele, pot fi bun sau rau, minunat sau abject, caldut sau croit dintr-o bucata, plin de speranta sau deznadajduit. Vorba "ajuta-te singur si te va ajuta si Dumnezeu!" pleaca tocmai de la justa intelegere a coincidentei dintre mine si El. 

Nu, nu este nevoie sa lasi in urma o statuie. Nu statuia e unitatea de masura a unui destin, ci gradul in care fiecare dintre noi isi ia viata in primire pentru a-si modela un destin. Cu cat il modelezi mai bine, in ciuda potrivniciilor de tot felul, cu atat viata capata, la limita, o dimensiune eroica. 

Cand ma rog, convoc adancul cel mai adanc din mine si de fiecare data il mobilizez pe ascunsul si necunoscutul din noi. Si ma rog ca proiectul meu de viata sa tina si sa pot duce pana la capat ce mi-am propus. Sau ma rog pentru rabdare, ma rog sa-mi adun toate fortele pentru a face fata suferintelor muritorilor si sa nu ma prabusesc. Ma rog, de fapt, pentru a-mi putea mana cat de cat cuviincios destinul pe drumul meu. 

(Gabriel Liiceanu catre Andrei Plesu)

Pe mine ma imbogateste calea, nu gasirea, "cautarea de negasire", cum traduce Noica "dorul" german (sehnsucht).

Dumnezeu nu are un "loc" preferential, o instalare spatiala transanta, definitiva. E "in ceruri", dar si "in noi", e ubicuu, greu de "fixat" intr-o rubrica - desenata previzibil - a realului.

Da, asa e, o spun si Evangheliile, o spun mai toti Parintii Bisericii, "Imparatia lui Dumnezeu" e in noi, Duhul lui Dumnezeu locuieste in noi, suntem, trup si suflet, "Templul Duhului" si orice dialog cu Dumnezeu, inclusiv rugaciunea, incepe "inauntru", in "camara ascunsa" a inimii noastre. Dar asta nu inseamna ca Dumnezeu e "salvat" de a "lancezi in transcendent" (expresia ta), ci pus sa stea la popreala in "infinitul interior". Numai ca, in cartea I a Confesiunilor, Augustin spune apasat ca "Dumnezeu e intreg in toate, dar nimic nu-L contine in intregime". Dumnezeu e in lucruri, dar in sensul ca le contine! Nu le umple intrand, asezandu-Se in ele, ci luandu-le in Sine (continendo imples).

Tot Kant, in prefata sa la editia intai a Criticii ratiunii pure, ofera cititorului un pasaj din Persius: "Locuieste cu tine insuti si vei vedea ce saracacioasa iti e ambianta". 

Am ajuns - cu antipatica bombaneala a varstei - sa nu mai suport categoria celor care stiu. 

Ce reprosez acestui mod de "a sti"? Cum ai spune tu, "incremenirea in proiect". Viata spirituala, in aceste conditii, nu mai este efort, fortare vitala a "usilor" divine, interogativitate neodihnita, nevoie de sens (si de dialog cu Izvorul sensului): e doar o "asigurare pe viata" (pe viata de aici si de dincolo!), o "tehnica", o "strategie" mantuitoare, fara nelinisti, fara risc, fara dubiu.

"Stiutorii" pe care ii bomban se multumesc, confortabil, cu Adevarul. Odata "achizitionat", Calea devine futila, iar Viata - o reteta garantata. Rezultatul? Somnolenta spirituala, schematism interior, suras caldicel, dogmatism drastic. 

Ateismul e tot o specie a religiei: la fel de radicala, de nedialogabila, de suficienta spiritualmente ca orice deviere fundamentalista a credintei.

Prefer ipostaza cautatorului. Adica a aceluia care nu crede ca dispune de instrumentarul necesar pentru a identifica raspunsul defitiniv la intrebarile ultime. Pe mine - si cred ca pe multi altii - nu "gasirea" ma imbogateste, ci drumul nesfarsit spre orizontul ei: calea, parcursul, tatonarea.

Parintele Andre Scrima recomanda, in acest context, sa cauti mai degraba vecinatatea celor care au aceleasi intrebari cu tine, decat pe aceea a detinatorilor de raspunsuri. Sper sa nu sune insolent: nu vreau sa gasesc Adevarul inainte de a fi epuizat toate meandrele nelinistilor mele si de a fi framantat, pana la fragezime, aluatul propriilor mele tenebre. As putea gasi si o formula mai convenabila: nu vreau sa gasesc Adevarul inainte de a-l fi meritat! A-l merita inseamna a fi pregatit pentru intalnirea cu el, adica a fi zabovit indeajuns in teritoriul autenticitatii, al scrutarii de sine, al calatoriei transfiguratoare, al aspiratiei, al sperantei. Si a evita, grijuliu, suspendarea prematura, nerabdatoare, a drumului, crezand ca i-ai atins capatul. 

Prefer sa-L caut toata viata (ba chiar si dupa moarte) pe Dumnezeu, decat sa-L iau in posesie dupa regulile si limitele mele pamantesti. Si nu cred ca exista cautare mai profitabila, mai aventuroasa, mai imbogatitoare, mai implinitoare pentru om decat cautarea neintrerupta a lui Dumnezei. Cautarea "denegasitului"!

Dumnezeu e ca o cetate. Trebuie mereu mereu asediata. Subscriu. Asediul mi se pare mai solicitant, mai "formativ" decat victoria, urmata de o "instalare" odihnitoare...

Prefer sa caut, optimist si rabdator, negasirea, decat sa gasesc, pripit, necautatul! 

(Andrei Plesu catre Gabriel Liiceanu)

Paisprezece insemnari despre destin

"Feminitatea" traditionala implica si exercitiul prepararii si al distribuirii hranei. "Activitatea" destinului se asociaza cu gestul - nutritiv - al "portionarii" (cf. etimologia greceasca moira - meros). Destinul fiecaruia e "portia" care i-a fost data, "lotul" lui, hrana care i se atribuie. "Portia" se refera, fireste, si la cantitate (cat?), dar si la "reteta" (ce ingrediente? ce dozaj?). Destinul are, cu alte cuvinte, extensie, culoare si gust. E "provizia" cu care plecam la drum, care "ne ajunge" sau nu, pe care trebuie sa contam, fara iluzia unor "reaprovizionari" acomodante. Destinul livreaza energie, dar poate fi si toxic, indigest. Poate fi un "prea mult" sau un "prea putin". Poate "sa ne placa" sau nu, sa ne satisfaca lacomia sau, dimpotriva, sa o inhibe, sau sa o isterizeze. Mancam - existential - atat cat avem. Ne "mancam" soarta, care, la randul ei, ne mananca. Si noi suntem, deci, portia destinului nostru, hrana lui. Avem ceva de dat "la schimb". Suntem provocati la o "contraoferta": a avea destin inseamna a fi hranitor.

(Nota despre destin si feminitate)

Iata un faimos pasaj din Plotin:

"Daca inca nu-ti percepi frumusetea proprie, procedeaza asemenea sculptorului care lucreaza la o statuie pentru a o face sa fie frumoasa: mai ciopleste ici, mai netezeste dincolo, mai curata unde e nevoie, pana cand iese la lumina chipul frumos al statuii. Tot astfel, inlaturi si tu ceea ce e de prisos, indreapta ce e stramb, limpezeste partile umbroase si nu conteni sa-ti sculptezi propria statuie, pana cand va straluci in tine lumina divina a virtutii..."

(...) Nu poti lucra de unul singur asupra lutului propriu. Ca ai raspunderi si dincolo de desavarsirea ta. Ca desavarsirea ta e de neobtinut fara grija de celalalt. Ca, mai mult, masura desavarsirii tale e modul cum intelegi sa te porti cu semenii tai. Ca e musai ca, in timp ce te ocupi de perfectionarea de sine, sa te lasi sculptat si de ceilalti, sa ingadui celorlalti sa-si lase in tine urma lor. In sfarsit, ca dalta cu care iti netezesti portretul ar fi mult mai stangace, daca - vorba lui Salvador Dali - alaturi de mana ta n-ar intra in joc si mana unui inger...

(Drumul spre sine)

"Destin ne e caracterul" spunea Heraclit. 

Naturile tonice raspund, ofensiv, ca ne ramane tot atata libertate cata are un bucatar pus dinaintea unui platou de ingrediente. El hotaraste ce face cu ele, el le combina, le "construieste" indemanatic, in vederea unui rezultat liber ales. 

In tabara opusa sunt cei care cred ca libertatea individuala e o iluzie. Daca asa stau lucrurile, atunci singura forma de intelepciune e sa-ti asumi, fara inutile razmerite si bombaneli, soarta. Trebuie sa pricepi, cum o recomanda, de pilda, Epictet, ca unele lucruri depind de tine, altele nu. E ridicol sa te lupti cu cele din urma sau sa le refuzi. Restul e Providenta. Si trebuie sa iei totul asa cum ti se ofera.

Dar asta ar insemna ca nu suntem decat niste marionete agatate de corzile unui "papusar" cosmic. Nu ne miscam, suntem miscati, nu avem o identitate, ci un "rol", nu traim, suntem traiti. Greu de acceptat! 

O multime de mari texte ale lumii par sa ilustreze o teza cu totul neasteptata: abia cand te lasi miscat, purtat, locuit de o instanta superioara, manevrat, ombilical, de-a lungul unui fir aflat in mainile Creatorului tau, abia atunci esti liber! Dimpotriva, cand te lasi dus de pornirile "naturii" proprii, de instincte, pasiuni, dorinte, "spontaneitati" egolatre, tropisme interesate - tocmai atunci devii sclav, iti pierzi libertatea. Esti liber cand iesi din tine (e sensul cuvantului "extaz"), cand inlauntrul tau nu tu iei hotarari, ci zeul aflat in adancul inimii tale (la care face referinta termenul "entuziasm" = a fi "posedat" de un zeu). Cu alte cuvinte, calea spre vointa libera e eliberarea de vointa proprie. 

Oricum, suntem legati de un fir vertical, prin care capatam energie si sens: firul care ne "inspira", "culoarul" pe care coboara asupra noastra "Suflul" divin, respiratia lumii (Vayu pentru India veche, Duhul Sfant in limbaj crestin). Nu suntem liberi decat cand suntem "insufletiti" de Duh. Sa nu se sperie puristii autohtoni de invocarea unui context atat de larg. Nu e "sincretism". E expresia luminoasa a unitatii lumii create si a amprentei subtile a Duhului asupra tuturor creaturilor. Caci, cum se stie, "vantul sufla unde voieste..." (Ioan 3,8).

(Cat de liberi putem fi)

Ibn Arabi - Iluminari

MIR'AJ

Cap. SCARA CERURILOR SI CEI SAPTE PROFETI

PRIMUL CER: ADAM SI LUNA

Adeptul este primit de Adam, iar teoreticianul de entitatea spirituala a Lunii.

Imediat, teoreticianul, care este oaspetele Lunii, observa ca Luna se afla in serviciul lui Adam, in calitate de vizir si careia Dumnezeu i-a poruncit sa fie supusa.

Adam il invata pe adept Numele divine si "aspectul divin particular" care este "Elixirul Gnosticilor" (Iksir al-arifin).

In acest prim cer se afla "al saptelea Inlocuitor divin" (Na'ib ilahi), a carui misiune este sa vegheze asupra picaturii de sperma aflata in gestatie in matricea unde structurii omenesti ii este harazit sa apara. El vegheaza asupra acesteia in timpul celei de-a saptea luni care urmeaza caderii semintei in uter. In timpul acestei luni, copilasul e in stadiul de fat (janin). Se dezvolta si creste in pantecele mamei sale in timpul cresterii Lunii, dupa care slabeste, iar gestatia sa in pantecele matern incetineste in faza de descrestere a Lunii. Acesta este un semn, caci daca copilul se naste in luna a saptea, nu are destula putere pentru a supravietui asemeni celui nascut in luna a noua.

AL DOILEA CER: IISUS, IOAN BOTEZATORUL SI MERCUR

"Stiinta literelor"; misterul Verbului existentiator KN!

Aici adeptul invata virtutea eminenta a cuvintelor sacre si ce inseamna "Sintezele Verbelor". Realizeaza ce inseamna esenta metafizica a verbului existentiator KN! (Fii! ESTO!), a carui individuatie concreta purcede din Logosul Imperativului divin, si nicidecum din cuvantul trecutului, nici din cel al viitorului, nici din cel al circumstantei. Si iata ca el discerne epifania celor doua litere (Kaf si Nun) din care este alcatuit acest verb (KN!), compus cu toate acestea din 3 litere. Si intelege de ce este stearsa a treia litera situata intre Kaf si Nun, adica litera Waw, a carei esenta este pe de-a-ntregul spirituala. Ea este cea care confera lumii influxul generator al alcatuirii fiintelor, chiar si dupa ce esenta sa s-a retras.

Iisus este "Duhul lui Dumnezeu" (Ruh Allah), in vreme ce Ioan Botezatorul este pastratorul "Vietii". 

Plecand de aici, adeptul poate dobandi "Stiinta Proportiilor si a Echilibrului natural si spiritual", intrucat Iisus le reuneste pe amandoua in persoana sa.

Incepand cu acest cer, sufletul adeptului dobandeste "viata cognitiva" (al-hayat al-'ilmiya) prin care sunt reinsufletite inimile. Aici se afla ingerul insarcinat cu paza embrionului in timpul celei de-a saptea luni. Tot din acest lacas ceresc emana suverana inspiratie acordata celor care scriu si vorbesc despre Dumnezeu, si nicidecum poetilor.

Tot de aici putem cunoaste originea tulburarilor pe care le sufera lucrurile. De aici provin starile mistice conferite unora. 

AL TREILEA CER: IOSIF SI VENUS

Profetul ii infatiseaza stiintele cu care Dumnezeu l-a investit personal, stiinte care se refera la formele tipologiei spirituale (tamamththul) si ale imaginatiei active (khayal), caci Iosif trecea drept maestru in arta interpretarii viselor.

Dumnezeu i-a revelat lui Iosif echilibrele exacte, proportiile si relatiile. Il facu sa vada "gnoza" sub aparenta "laptelui" si statornicia in religie sub aspectul piedicilor din inchisoare. 

Dumnezeu l-a instruit neintrerupt cu privire la principiul corporalizarii Ideilor si a relatiilor metafizice sub aparenta lumii sensibile si a organelor perceptiei. Ii revela lui Iosif sensul hermeneutic (ta'wil) al tuturor lucrurilor, caci, intr-adevar, in acest cer formele spirituale primesc o structura incheiata si o imbinare armonioasa. 

Din acest cer emana ajutorul care ii inspira pe poeti, dezvaluie metrica si confera stapanirea artei poetice. Tot de aici provin si "formele geometrice" (suwar handasiya) care configureaza corpurile fizice, forme-tip a caror reprezentare in interiorul sufletului reveleaza cerul aflat asupra acestuia. 

In acest cer se afla cel de-al cincilea "Substitut divin" care guverneaza elaborarea picaturii de sperma in uter in timpul celei de-a cincea luni.

Din acest cer se ivesc cele patru principii fundamentale pe care se intemeiaza sediul constiintei (bayt al-shi'r), asa cum corpul fizic se sprijina pe cele patru umori. Este vorba despre patru cauze (sababan) si patru stalpi (watadan): cauza greului si cea a usorului, stalpul separarii si cel al reunirii. Stalpul separarii provoaca destramarea compusului omenesc, iar cel al reuniunii duce la constituirea lui. Cauza usorului da nastere la pneuma, iar cea a greului duce la aparitia corpului material. Din aceasta suma este alcatuit omul. De aceea, cerceteaza cu luare aminte ce anume a dus la bun sfarsit existenta acestei lumi, macrocosmos si microcosmos.

AL PATRULEA CER: IDRIS SI SOARELE

Teoreticianul e intampinat de Soare, adeptul de Idris.

Indata ce adeptul a ajuns in prezenta lui Idris, el afla originea tulburarilor pe care le sufera lucrurile divine. Descopera semnificatia vorbelor Profetului: "Inima se afla intre doua degete ale Preamilostivului" si cauza pentru care aceste doua degete tulbura inima in intregime. El contempla in acest cer "noaptea care acopera ziua si ziua care acopera noaptea"; el vede cum fiecare dintre ele este, pe rand, mascul si femela fata de propriul sau alter ego si discerne misterul uniunii lor reciproce si al conjunctiei lor; el vede ce fiinte sunt zamislite din unirea zilei cu noaptea si constata diferenta dintre copiii noptii si cei ai zilei. 

Adeptul dobandeste in acest cer cunoastere lumii vizibile si a celei invizibile, a ocultatiei si a manifestarii, a Vietii si a Mortii, a acoperirii si a goliciunii, a iubirii divine si a Milostivirii. In sfarsit el invata "sub aspectul divin particular" Numele lui Dumnezeu Al-Zahir (Manifestatul) in formele epifanice ascunse privirii si Numele lui Dumnezeu Al-Batin (Tainuitul) in formele epifanice vizibile, avand in vedere predispozitia lor de a oculta manifestatul si a manifesta ascunsul, astfel incat Numele divine se permuta si se preschimba la nesfarsit in raport cu manifestarea, in functie de diversitatea organelor care le contempla. 

AL CINCILEA CER: AARON SI MARTE

"Iata cerul spaimei, al fricii, al violentei si al furiei. Acolo sunt atributele care inspira groaza".

"Iata cerul apartinand Khalifa-ului neamului omenesc; judecata (hukm) Imamului sau a slabit, desi la inceput avea cele mai trainince temeiuri" (aluzie la Faraon).

Cand Dumnezeu a observat ca "in inima oricarui om se intiparise un vestigiu epifanic al tiraniei si orgoliului" si ca Faraon era in adancul sufletului sau cel mai vrednic de mila dintre cei umili, El a poruncit lui Moise si lui Aaron sa se poarte cu el cu multa blandete, in deplin acord cu "natura lui ascunsa" (batini-hi), pentru a birui tirania si orgoliul (jabarut wa kibriya) pe care acesta le manifesta in afara. "Poate se va lasa indemnat sau se va teme" (20,44). Fiind vorbe rostite de Dumnezeu, "poate" si "se poate" sunt obligatii ce trebuie ascultate cu sfintenie. Astfel incat, datorita lectiei de blandete si retinere primita din partea lui Moise si a lui Aaron, Faraon isi aminti ceea ce se afla inchis inlauntrul sau, astfel incat, in cazul sau, natura ascunsa si aparenta exterioara sa devina in sfarsit asemanatoare. De atunci plamada (khamira) nu a incetat sa dospeasca in natura ascunsa a lui Faraon, in acelasi timp cu Nadejdea in Dumnezeu ce grabeste intalnirea cu Cel intru care nadajduim. Si acest ferment bun si-a impus legea pana ce deznadejdea lui Faraon a incetat tocmai cand era pe cale sa fie "inghitit" de propriile lui ambitii. Faraon a recurs la aceasta umilinta si la aceasta nadejde in Dumnezeu pe care le ascundea inlauntrul sau, pentru ca credinciosii sa realizeze brusca ivire a Nadejdii in Dumnezeu. Atunci, el a strigat: "Cred ca nu exista alt Dumnezeu decat Acela in care cred fiii lui Israel, si eu ma numar printre supusii Lui" (10,90).

Cugeta adanc, prietene, la rezultatul obtinut prin "juramantul blandetii" (mukhatabat al-layyin) si la roadele lui. De aceea, dragul meu adept, "trebuie sa te porti cu blandete fata de toate lucrurile" caci, intr-adevar, sufletele neascultatoare se lasa usor manuite de inclinatia suparatoare care le impinge de la spate. 

Dupa aceea, Aaron i-a poruncit lui Marte ca varsarile de sange pe care cerul sau le cere sa fie savarsite laolalta cu jertfele si sacrificiile de animale, pentru ca animalele sa fie in felul acesta alaturate rangului omenesc, fiindca numai rangul omenesc detine Perfectiunea, intrucat si-a asumat "Locasul Credintei" (Amanat). 

AL SASELEA CER: MOISE SI JUPITER

Moise ii transmite "douasprezece mii de cunostinte" din Stiinta divina, altele decat cunostintele care au legatura cu ciclurile si megaciclurile cosmice, si care ii fusesera predate deja. Si Moise l-a invatat ca "teofania divina" (tajalli ilihi) se produce cu adevarat "sub formele credintelor de care este legata" si in situatii de mare necesitate. Atunci adeptul retine aceasta ca pe o invatatura. Totodata, Moise ii reaminteste "focul dupa care mersese ca sa-i vindece pe ai sai" (20.10;27,7) si i-a atras atentia ca Dumnezeu nu i s-a revelat decat in foc, caci de foc avea absoluta nevoie Moise. Dumnezeu nu se arata vederii noastre decat atunci cand suntem in adanca nevoie. Caci, intr-adevar, oricine indura cea mai profunda dorinta pentru obiectul dupa care tanjeste, si care ii este de absoluta trebuinta".

AL SAPTELEA CER : AVRAAM SI SATURN

"Templul plin de credinciosi" si "cele trei lumini ale lui Avraam"

Luandu-si ramas bun de la Moise, ei pornesc din nou la drum, adeptul lui Muhammad purtat in "litiera bunavointei divine" (rafraf al-'inaya), iar teoreticianul calare pe "animalul cugetarii" (buraq al fikr). Atunci, inaintea lor se deschide cel de-al saptelea cer, care, in realitate, este primul ca insemnatate incepand de aici.

Avraam ii spune: "O, adeptule, ai grija sa deosebesti planurile fiintei si sa cunosti bine ritualurile initierii spirituale. Cere de la Domnul tau un discernamant fara de gres in tot ce priveste persoana ta. Nu renunta la telul tau, caci tu nu esti omul care sa se opreasca din drum, nici sa renunte usor. Fa astfel ca inima ta sa semene acestui Templu plin de credinciosi, absorbita neincetat in comuniune cu Dumnezeu. In sfarsit, afla ca dintre toate lucrurile pe care ti-a fost dat sa le vezi, Dumnezeu n-a facut niciunul atat de mare ca inima credinciosului, si aceasta inima imensa esti chiar tu". 

Al Saptelea Cer, prag al lumii de dincolo, de unde incepe inaltarea sufletelor si incercarile lor. 

Incepand cu acest cer, aflam ca toate creaturile unei specii "alta decat cea a oamenilor si a djinilor" sunt fericite si nu au parte de "suferintele din Lumea Cealalta" (al shaqa al-ukhrawi), caci printre oameni, ca si printre djini, exista fericiti si nefericiti. Or, nefericitul se indreapta spre ceata nefericitilor, pana la un termen stabilit - pentru ca "Indurarea a fost inaintea Maniei" - in timp ce fericitul isi pastreaza aceasta stare la nesfarsit.

In acest cer se recunoaste "Comunitatea lui Avraam". Avraam ii dezvaluie adeptului virtutile "laptelui gnozei". 

Apoi, Avraam porunceste adeptului sa intre in Templul plin de credinciosi. Adeptul intra fara insotitorul lui, care ramane cu capul plecat pe pragul de la intrare. Apoi el iese pe aceeasi usa de care s-a folosit atunci cand a intrat, in loc sa iasa pe "usa ingerilor" (bab al-malaika), cea de-a doua usa a templului. Aceasta prezinta o particularitate: cel care iese din Templu pe usa aceasta nu mai trece nicicand pe acolo. 

Adeptul isi continua ascensiunea. Teoreticianul se vede respins de Islam si impiedicat sa mearga mai departe

ITINERARIUL MISTIC AL ADEPTULUI PANA LA TRONUL CELUI MILOSTIV

(in Sapte Statiuni epifanice)

Prima statiune: "Lotusul Limitei"

Viziunea celor patru fluvii ale Profetiei care permit accesul la Fericire 

Fluviul cel mare este Coranul iar celelalte fluvii sunt cele trei carti sfinte: Thora, Psalmii si Evangheliile.

A doua statiune: "Sfera statiunilor"

Un numar nesfarsit de ingeri il primesc pe adept in "statiunile" pelerinilor ce se indreapta spre Dumnezeu.

A treia statiune: "Sfera stelelor fixe"

Adeptul trece pragul Paradisului si ii recunoaste topografia.

El regaseste, printre fiii preafericiti ai lui Adam, propria sa "forma paradisiaca" si se uneste cu ea.

A patra statiune: "Sfera turnurilor inalte"

Topografia cereasca, miscarea Sferelor si influenta lor asupra locuitorilor Paradisului, Iadurilor si Pamantului.

Creaturile pamantesti suporta efectele schimbarii potrivit starii lor sufletesti naturale; si oricat de diferite ar fi constitutiile lor, ele resimt acest efect din clipa cand Dumnezeu initiaza miscarile Sferelor ceresti, tinand seama de influentele pe care acestea le exercita.

Reinnoirea constanta a creatiei Paradisului si urzeala permanenta a fiintei in devenire

Despre modul in care Divinitatea aduce totul la existenta prin KN!, si despre "verbele" care purced din el

Despre insuficienta gandirii teoretice si despre ratacirea celor care fac exces de rationamente

A cincea statiune: "Korsi" sau piedestalul Tronului

"Piciorul veracitatii" si "piciorul tiraniei" care determina conditia celor infernali si a celor paradisiaci (Milostivirea si Mania divina)

A sasea statiune: "Lumina grandioasa"

Ascultarea canturilor ceresti si iubirea extatica a Frumusetii divine

A saptea statiune: "Tronul celui milostiv"

Pe pragul Tronului adeptul descopera entitatile mistice ale celor cinci arhangheli si ale celor trei mari profeti langa care se afla cele patru mistere ale Marii Opere. 

Serafiel, Gabriel, Michael, Ridwan si Malik - "purtatori ai Tronului"

Adam, Avraam si Muhammad - pacea fie cu ei!

VASILE VOICULESCU

URLET

Oricat de tainic, sus si necuprins,

Esti totusi, Doamne, atoatestiutorul,

Cum? Nu Te-ating nici visul meu, nici dorul ,

Tu, ce cunosti si-un pai cu dinadins?

Pentru ca nu stiu sa ma rog... Prihana,

Salbatecie-i tot ce-ncerc a-Ti spune...

Dar urletul de lup prins in capcana 

Nu-i pentru Tine tot o rugaciune? 

joi, 26 iulie 1956 (Postume)

ACEEASI UNICA LUCRARE DE VIATA

Doamne, socoteam ca-ntre noi e doar un schimb:

Eu, de jos, sa-Ti dau credinta, Tu, mie, de sus, raiul.

Ma si vedeam curand in haina alba si nimb

Poftit printre eternele placeri sa ma plimb...

Pan-atunci imi duceam tihnit inainte traiul.

De-a lungul durerilor insa, Tu-mi dasi alta povata:

Sa fiu eu insumi intreg credinta, os, creier, inima, somn, masa,

Gandul ce-ncolteste, mana ce-apuca, vorba gata sa iasa,

Rasufletul, pasii de-afara, sederea-n casa,

Credinta adanc tesuta-n orice fibra, nu pe tron gingasa craiasa, 

Ci slujnica voinica, buna la toate, nici macar alaturi soata:

Tu si eu, Doamne, tainic nedespartiti in aceeasi unica lucrare de Viata.

miercuri, 7 noiembrie 1956 (Postume)

POVARA

                Fratelui Andrei Scrima

Doamne, m-am plans ca viata mi-e cumplit de grea,

Te-am rugat sa mi-o iei... n-ai vrut sa m-asculti...

Mi-ai spus atat: sa nu mai fie numai a mea,

S-o-mpart cu altii, cu cat mai multi...

Am pornit atunci sa-mi arunc unora haina,

Altora painea, sandalele, banii;

Am colindat lumea, m-am despoiat, am pierdut anii...

Tot mai coplesitoare mi se facea povara si taina...

Din nou m-am intors si m-am jaluit:

Doamne, sarcina, iata, sporeste...

Abia mai pot, priveste, zac strivit...

"Nu mai da tu!" m-ai sfatuit

"Ce sa fac atunci?"

Mi-ai poruncit:

"Tu de-acum primeste!"

Si-am inceput sa iau: de la unii sfat,

De la altii necaz ori durere,

Am primit tot ce mi s-a dat;

Cativa hula si ura mi-au aruncat,

Multi cu lacrimile lor m-au incarcat,

Am impartit cu multi deznadejdi, rani, suspine,

Mi-au daruit atata chin, cat ma mir c-a incaput in mine,

Rar de la cineva o lumina si mai rar o tacere...

Toti in causul sufletului mi-au turnat

Numai zbatai, rusini si sfasiere...

Doamne, darul a crescut mereu, nemasurat:

-Un munte de obida si nemangaiere-

Nu ma-ndur din inima sa mi-l mai smulg,

E al meu, l-am cules, mila de la ei si gand de la Tine Uitat,

Fara niciun pas ori grija de mine;

Ca sa-l duc, mi-ai harazit atata putere,

Ca de-atunci povara mea n-o mai simt nici cat un fulg;

Doamne, fii binecuvantat!

vineri, 22 iulie 1955, Bucuresti (Postume)