VASILE VOICULESCU

URLET

Oricat de tainic, sus si necuprins,

Esti totusi, Doamne, atoatestiutorul,

Cum? Nu Te-ating nici visul meu, nici dorul ,

Tu, ce cunosti si-un pai cu dinadins?

Pentru ca nu stiu sa ma rog... Prihana,

Salbatecie-i tot ce-ncerc a-Ti spune...

Dar urletul de lup prins in capcana 

Nu-i pentru Tine tot o rugaciune? 

joi, 26 iulie 1956 (Postume)

ACEEASI UNICA LUCRARE DE VIATA

Doamne, socoteam ca-ntre noi e doar un schimb:

Eu, de jos, sa-Ti dau credinta, Tu, mie, de sus, raiul.

Ma si vedeam curand in haina alba si nimb

Poftit printre eternele placeri sa ma plimb...

Pan-atunci imi duceam tihnit inainte traiul.

De-a lungul durerilor insa, Tu-mi dasi alta povata:

Sa fiu eu insumi intreg credinta, os, creier, inima, somn, masa,

Gandul ce-ncolteste, mana ce-apuca, vorba gata sa iasa,

Rasufletul, pasii de-afara, sederea-n casa,

Credinta adanc tesuta-n orice fibra, nu pe tron gingasa craiasa, 

Ci slujnica voinica, buna la toate, nici macar alaturi soata:

Tu si eu, Doamne, tainic nedespartiti in aceeasi unica lucrare de Viata.

miercuri, 7 noiembrie 1956 (Postume)

POVARA

                Fratelui Andrei Scrima

Doamne, m-am plans ca viata mi-e cumplit de grea,

Te-am rugat sa mi-o iei... n-ai vrut sa m-asculti...

Mi-ai spus atat: sa nu mai fie numai a mea,

S-o-mpart cu altii, cu cat mai multi...

Am pornit atunci sa-mi arunc unora haina,

Altora painea, sandalele, banii;

Am colindat lumea, m-am despoiat, am pierdut anii...

Tot mai coplesitoare mi se facea povara si taina...

Din nou m-am intors si m-am jaluit:

Doamne, sarcina, iata, sporeste...

Abia mai pot, priveste, zac strivit...

"Nu mai da tu!" m-ai sfatuit

"Ce sa fac atunci?"

Mi-ai poruncit:

"Tu de-acum primeste!"

Si-am inceput sa iau: de la unii sfat,

De la altii necaz ori durere,

Am primit tot ce mi s-a dat;

Cativa hula si ura mi-au aruncat,

Multi cu lacrimile lor m-au incarcat,

Am impartit cu multi deznadejdi, rani, suspine,

Mi-au daruit atata chin, cat ma mir c-a incaput in mine,

Rar de la cineva o lumina si mai rar o tacere...

Toti in causul sufletului mi-au turnat

Numai zbatai, rusini si sfasiere...

Doamne, darul a crescut mereu, nemasurat:

-Un munte de obida si nemangaiere-

Nu ma-ndur din inima sa mi-l mai smulg,

E al meu, l-am cules, mila de la ei si gand de la Tine Uitat,

Fara niciun pas ori grija de mine;

Ca sa-l duc, mi-ai harazit atata putere,

Ca de-atunci povara mea n-o mai simt nici cat un fulg;

Doamne, fii binecuvantat!

vineri, 22 iulie 1955, Bucuresti (Postume)