Eu vad patimile ca pe niste puteri ale sufletului. Dumnezeu nu da slabiciuni, ci puteri. Insa atunci cand nu valorificam aceste puteri pentru savarsirea binelui, vine aghiuta, le exploateaza si ele devin patimi, iar apoi cartim si ne razvratim impotriva lui Dumnezeu.
Omul poate deveni bun sau rau in functie de felul in care isi va folosi puterile sufletului.
Din clipa in care omul incepe sa-si vada slabiciunile, trebuie sa intre inlauntrul sau nelinistea cea buna, ca sa se lupte sa le corecteze.
"Dumnezeul meu, fac ce pot, dar ajuta-mi Tu ca sa ma indrept, caci singur nu pot".
Cand omul este sensibil, Dumnezeu nu ingaduie ca el sa-si cunoasca patimile dintr-odata. Caci pe cel sensibil il ispiteste si diavolul si-l arunca in deznadejde.
Cand nu vedem vreo sporire in nevointa noastra, inseamna ca fie nu avem trevzie, fie Dumnezeu nu ingaduie sa inaintam mai mult, ca sa nu ne mandrim si astfel sa ne vatamam.
Exista trei stadii. In primul stadiu, Dumnezeu da bomboane si ciocolate, fiindca vede nevoia si neputinta sufletului. In al doilea, El Isi retrage putin Harul Sau pentru a ne intelepti, pentru a intelege omul ca fara ajutorul Sau nu poate face nici cel mai mic lucru, pentru a se smeri si a simti nevoia sa caute scaparea la El. Al treilea stadiu este o stare duhovniceasca buna, permanenta si statornica.
Cu cat inainteaza cineva, cu atat isi vede mai mult lipsurile si nedesavarsirile sale. Iar aceasta inseamna sporire.
- Gheronda, de ce cad mereu in lacomia pantecelui?
- Fiindca ai slabiciunea asta. Diavolul da atacul asupra meterezului care este slab; nu le loveste pe celelalte care sunt bine fortificate. "Daca ocup acest meterez, isi spune el, cu usurinta le voi ocupa si pe celelalte". De aceea meterezul slab trebuie fortificat bine.
- Gheronda, ma simt stramtorata in nevointa pe care-o fac.
- Daca te doare cand scoti un spin din deget, cu cat mai mult cand dezradacinezi din launtrul tau o patima! Apoi sa mai stii ca atunci cand omul se straduieste sa taie o patima, ispititorul pune piedici, iar omul se simte stramtorat, asa cum se simte stramtorat demonizatul cand i se citesc exorcisme, fiindca se da o lupta, se razboieste cu diavolul; apoi insa este slobozit.
Curatirea launtrica nu se face fara osteneala, apasand pe butoane. Patimile nu se taie dintr-o data, asa cum trunchiul copacului nu se taie cu o singura fierastruie. Fierastraul taie mult timp pana ce trunchiul este taiat dintr-o parte in alta. Si treaba nu se termina aici. Pentru ca trunchiul sa devina mobila, de cata osteneala nu este nevoie! Trebuie sa fie cioplit mai intai, sa fie facut scanduri, pe care sa le ia apoi tamplarul ca sa le faca mobila folositoare.
- Si daca nu inteleg ca aceasta truda este necesara?
- Atunci vei ramane buturuga si vei fi aruncata in foc.
Cand vad un om ca o duce greu, ca nu are putere, dar se jertfeste pentru a-i sluji pe ceilalti, stiti cata bucurie imi aduce! O, mare bucurie! Inima imi tresalta. Simt ca sunt inrudit cu el, pentru ca si el este inrudit cu Dumnezeu.
Toate temelia vietii duhovnicesti aceasta este: sa uit de mine in intelesul cel bun si sa ma gandesc la celalalt, sa particip la durerea, la greutatea celuilalt. Sa nu ma ingrijesc cum sa scap de greutate, ci cum sa-l ajut pe celalalt, cum sa-l odihnesc.
Daca te pui in situatia celuilalt, atunci vei intelege ce-l odihneste pe celalalt. Daca insa ramai inchis in carapacea ta, cum sa iti dai seama ce il odihneste pe celalalt?
In vremea noastra, cei mai multi cauta cum sa ia locul celuilalt, iar nu cum sa se puna in locul celuilalt, ca sa-l inteleaga.
Daca ne gandim numai la noi insine si facem doar ceea ce ne odihneste pe noi, dupa aceea dorim ca ceilalti sa se gandeasca la noi, vrem ca toti sa ne slujeasca, vrem ca toti sa ne ajute... adica mereu "vrem" ceva si ajungem la sfarsit sa traim in comoditate. "Mie imi convine astfel", spune unul, "Mie imi convine altfel", spune altul, si in cele din urma fiecare se odihneste in ceea ce ii convine, dar odihna nu afla, fiindca adevarata odihna vine din odihna celuilalt.
"Jetfa lui Dumnezeu duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi". Nu biruiesti iubirea de sine ridicand traista grea a celuilalt - nu asta va cere Dumnezeu de la tine, de vreme ce nu ai puteri trupesti - , ci daca te smeresti si rabzi o vorba grea, o nedreptate. Si daca adaugi si putina osteneala trupeasca, facuta din dragoste si bunatate, stii cum ajuta apoi Dumnezeu?
- Gheronda, imi spune gandul ca obosesc repede nu din cauza putinei mele rezistente, ci din alta pricina.
- Da, daca exista inlauntrul tau focul cel dumnezeiesc, altfel ar fi stat lucrurile.
- Gheronda, cum voi dobandi acest foc dumnezeiesc?
- Uitand de tine insati si gandindu-te la ceilalti.
- Gheronda, cum sa-mi arunc sinele?
- Pe cat poti, sa te scoti pe tine din actiunile tale si sa-i asezi pe ceilalti inlauntrul tau. Straduieste-te ca lucrul pe care il vrei pentru tine sa-l dai celorlalti. Sa dai si iar sa dai, fara sa te pui la socoteala pe tine insati. Cu cat vei da mai mult, cu atat vei primi mai mult, caci Dumnezeu iti va da din belsug Harul si dragostea Sa. Te va iubi mult, la fel cum si tu Il vei iubi mult, fiindca vei inceta sa-ti iubesti propriul sine, care iti cere sa te hranesti din egoism si mandrie, iar nu din Harul lui Dumnezeu, care da sufletului toate vitaminele si aduce in trup dumnezeiasca schimbare, facandu-l pe om sa straluceasca.
Invidia, osandirea, mania, tinerea de minte a raului si celelalte, toate pornesc de la mandrie. Mandria este Comandamentul General al tuturor patimilor. Asadar, daca lovesti mandria, lovesti toate patimile si vin apoi inlauntrul tau smerenia si dragostea. De aceea, cred ca este de ajuns sa te ocupi sau mai degraba sa deschizi front de lupta impotriva mandriei; sa indrepti toate atacurile inspre cetatea mandriei, care ne desparte de Dumnezeu. Vezi, cand dusmanul razboieste o tara, cele mai multe forte le va trimite sa loveasca capitala. O singura bomba daca o arunca in capitala si-o distruge, s-a terminat, a distrus intreaga tara.
Faptul ca te mandresti cu usurinta arata ca ai o parere inalta despre tine insuti. Crezi ca esti cineva. Nu te poti mandri daca nu crezi ca esti cineva. Crezand deci ca esti deosebit, te mandresti apoi pentru orice lucru neinsemnat, intocmai ca hipertensivii care, numai ce se supara putin, ca le si creste tensiunea.
Mandria este cea mai mare boala duhovniceasca. Asa cum lipitoarea iti suge sangele atunci cand se lipeste de tine, tot astfel si mandria absoarbe toata seva duhovniceasca a omului. Pricinuieste chiar si asfixiere duhovniceasca, deoarece consuma tot oxigenul duhovnicesc al sufletului.
Spun Sfintii Parinti ca viata duhovniceasca este "stiinta stiintelor". De cata trevzie este nevoie! Urcusul in viata duhovniceasca este precum urcusul pe o scara in spirala care nu are balustrada.
Daca exista mandrie, Dumnezeu ingaduie ca omul sa ramana intr-o stare de trandavie, acedie si raceala sufleteasca, caci, daca il va ajuta si ii va da sa guste ceva ceresc, atunci incet-incet se va mandri si va crede ca asta se datoreaza propriei nevointe. "Nevoiti-va!, va spune apoi si celorlalti. Eu m-am nevoit si iata ce m-am invrednicit sa traiesc!". Si astfel va vatama suflete. De aceea Dumnezeu il lasa se loveasca atat cat trebuie, ca sa piara dintr-insul parerea inalta pe care o are despre sine, sa se deznadajduiasca de sine insusi in sensul cel bun si sa simta ca "Fara Mine nu puteti face nimic".
Sa nu faci nimic, ca sa nu te mandresti, asta-i si mai rau. Este ca si cum ai fugi de lupta, ca si cum nu te-ai lupta ca sa nu fii ranit. Scopul este sa ramai in lupta, dar sa iei aminte sa te lupti corect. Altfel, vei fi un netrebnic.
Mandria se taie spunand cu pocainta sincera cuvantul "Iertati!".
Nu foloseste la nimic sa cerceteze cineva intreaga lume, daca nu a cercetat mai intai lumea sa launtrica. Daca-si cunoaste mai intai lumea sa launtrica, adica sinele sau, persoana sa, va cunoaste apoi cu usurinta nu numai pamantul, ci si spatiul. Cand omul isi cunoaste propria persoana, atunci automat are loc dezintegrarea propriului individualism si se misca pe traiectoria duhovniceasca, in afara atractiei pamantului, in afara atractiei lumii. Desi traieste pe pamant ca un om, traieste fara sa fie atras de pacat si, in general, de dorintele lumesti.
Unii, care sunt mari oratori, au cate un lapsus asa de mare ca ajung in situatia de a nu mai putea spune nici macar un cuvant. In felul acesta se smeresc. Daca Dumnezeu ar lasa pe cineva sa fie un mare orator, iar acela s-ar mandri, ce s-ar intampla? Dumnezeu ii pune fiecaruia frana intr-un anumit fel, ca sa nu se pagubeasca.
Cat de mult trebuie sa luam aminte la osandire! Cat de mult il nedreptatim pe aproapele nostru atunci cand il osandim! De fapt, prin osandire ne nedreptatim pe noi insine, iar nu pe ceilalti, deoarece Dumnezeu Isi intoarce fata de la noi. De animic altceva nu Se scarbeste atat de mult Dumnezeu ca de osandire, fiindca Dumnezeu este drept, iar osandirea este plina de nedreptate.
- Gheronda, tare mai motaiesc la slujba de dimineata.
- Nu cumva ai osandit vreo maica? Tu vezi lucrurile dupa aspectul exterior si osandesti, de aceea motaiesti apoi in timpul slujbei. Adica din clipa in care cineva osandeste si nu infrunta lucrurile duhovniceste, incepe a se raci duhovniceste si ii slabesc puterile. Si atunci fie motaieste, fie are insomnie.
Vreau sa spun ca omul, atunci cand ajunge intr-o stare duhovniceasca buna, pe toate le vede curate, iar greselile celorlalti le indreptateste, in sensul cel bun, fiindca le vede cu ochi dumnezeiesc, si nu cu ochi omenesc.
Si eu, cand eram tanar, osandeam la tot pasul. Pentru ca traiam cu putina luare-aminte si aveam o falsa evlavie, judecam tot ceea ce mi se parea a fi gresit. Caci, atunci cand cineva traieste in lume putin mai duhovniceste, poate vedea multe cusururi la ceilalti, si mai deloc virtutile. Pe cei care cultiva virtutea nu-i poate vedea, deoarece traiesc in ascuns, dar ii vede pe cei care fac neoranduieli si ii osandeste. "Asta face asa, ala paseste asa, celalalt priveste asa...".
- Gheronda, de ce patima invidiei exista la femei intr-o masura mai mare decat la barbati?
- Deoarece femeia are sadita in firea ei multa bunatate si dragoste, diavolul o razboieste mult: ii arunca invidia cea otravitoare si ii otraveste dragostea. Iar cand dragostea ei este otravita si devine rautate, atunci femeia din albina devine viespe si il intrece pe barbat in duritate. Si vezi, in timp ce unui barbat ii este de ajuns sa plece de langa el persoana nedorita, ca sa n-o mai vada in fata ochilor, femeia, care a fost daruita de Dumnezeu prin creatie cu multa afectiune, nu se multumeste cu faptul de a disparea persoana pe care o invidiaza si de a nu o mai avea in fata ochilor, ci ar dori ca ea sa si moara. Adica... solutii sigure!
Dumnezeu nu nedreptateste pe nimeni: fiecaruia i-a dat un dar deosebit care sa-l ajute in sporirea lui duhovniceasca.
Asa cum un om nu seamana cu celalalt, tot astfel si darul unuia nu seamana cu darul celuilalt.
Sa nu fim nemultumitori fata de Dumnezeu, Parintele nostru Cel Bun, Care a inzestrat toate fapturile Sale cu diferite daruri, caci El stie de ce are trebuinta fiecare, ca sa nu se vateme.
Mania, mania cea curata, este o putere a sufletului. Salturile in viata duhovniceasca le fac cei care au putina nebunie.
De multe ori omul se revolta si rabufneste din pricina unor cauze exterioare, pentru ca nu-si gaseste odihna in ceea ce face, ci vrea altceva. Dar aceste reactii exterioare sunt ca o pulbere care se scutura cand omul gaseste ceea ce il odihneste.
Mania o potolim cu smerenia si cu tacerea.
Cel care cedeaza, castiga, deoarece se lipseste de ceva, face o jertfa, iar asta ii aduce bucurie si pace.
- Gheronda, ma mahnesc fiindca am multe probleme de sanatate.
- Pe toate sa le primesti ca pe niste mari daruri de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este nedrept. In Cer te vei desfata de multe; vei avea "pensie" mare, daca nu o micsorezi tu singur prin cartire.
Doxologia le sfinteste pe toate. Prin doxologie omul se topeste de recunostinta, innebuneste in sensul cel bun, toate devin sarbatoare pentru el. Iar cand omul Ii multumeste lui Dumnezeu, chiar si pentru cele putine, vine apoi binecuvantarea lui Dumnezeu atat de imbelsugata, incat nu o poate suporta. Atunci nici diavolul nu mai poate sta acolo, ci pleaca.
- Gheronda, as vrea sa-l vad pe Sfantul meu ocrotitor.
- Eu as vrea sa te straduiesti sa legi prietenie cu Dumnezeu.
- Si cum voi reusi lucrul acesta?
- "Prin ce isi va indrepta tanarul calea sa? Prin pazirea cuvintelor Tale". Daca traiesti potrivit poruncilor lui Dumnezeu, te vei imprieteni cu Dumnezeu.
- Ce anume ajuta, Gheronda, la dobandirea unei virtuti?
- Insotirea cu cel care are acea virtute. Caci asa cum, insotindu-te cu cel care are evlavie, vei putea incet-incet sa dobandesti si tu evlavia, acelasi lucru se intampla si cu toate virtutile, pentru ca virtutea celorlalti ne umple si pe noi de mireasma.
Cand ne oglindim in virtutile celorlalti si incercam sa le dobandim, ne zidim sufleteste. Dar cand ne odihnim in defectele lor, iarasi ne este de folos, pentru ca defectele lor ne ajuta sa le vedem pe ale noastre. Pe de o parte, si darul celuilalt ma indeamna sa ma nevoiesc ca sa-l dobandesc, iar pe de alta parte, si defectul lui ma face sa ma gandesc daca nu cumva il am si eu, si in ce masura-l am, ca sa ma nevoiesc sa-l tai.
- Gheronda, vorbiti uneori despre "virtute intoxicata". Cand anume o virtute este "intoxicata"?
- Virtute intoxicata este, de pilda, bunatatea aceea care vrea sa placa oamenilor sau dragostea care are un interes. Cand pornirile noastre nu sunt curate si punem in centrul vietii eul propriu, atunci falsificam virtutea. Atunci virtutea noastra este ca un fruc necopt, care are putine vitamine, dar totodata isi pastreaza si acreala.
Smerenia se cultiva si cu sarguinta, dar si pe gunoiul caderilor.
Daca vrei sa te slobozesti de patimi, leacul care-ti trebuie este sa te misti cu simplitate, cu smerenie, sa primesti, precum pamantul, si ploaia, si grindina, si gunoaiele, si scuiparile.
In cazul in care Dumnezeu ingaduie ca un om sa-l bata pe altul, iar acela primeste cu smerenie, cel care se schilodeste in cele din urma e acela care bate.
Pentru a dizolva tartrul sau granitul dimprejurul inimii noastre, este nevoie de bombe dumnezeiesti al caror material explozibil sa fie dragostea lui Dumnezeu. Cand aceasta coaja groasa va fi dizolvata, atunci inima devine sensibila si omul se induioseaza chiar si inaintea celor mai mici binefaceri ale lui Dumnezeu.
Ca sa-L iubesti pe Dumnezeu, trebuie sa pornesti de la jertfa. Cand omul nu se socoteste pe sine si se jertfeste, atunci lucrurile decurg firesc: il iubeste pe aproapele sau, Il iubeste si pe Dumnezeu.
- Cum pot uita binele pe care-l fac?
- Arunca-l in mare... Asa o sa-l uiti. Dar sa uiti si raul pe care ti-l fac altii. Si astfel vei aduna o bogatie duhovniceasca chiar fara sa-ti dai seama.
Dreptatea lui Dumnezeu este dragostea, indelunga-rabdare; nu are nicio legatura cu dreptatea omeneasca.
Cand omul prin pazirea poruncilor se apropie iarasi de Dumnezeu, se imbraca cu Harul dumnezeiesc si astfel revine la starea de dinainte de cadere. Atunci animalele il recunosc iarasi ca stapan al lor, iar el se misca fara frica printre animalele salbatice, care inceteaza sa mai fie salbatice, pentru ca stapanul lor s-a imblanzit.
Dumnezeu a facut animalele ca sa se slujeasca omul de ele, dar si ca sa ia exemplu de la ele. Omul, daca este om, de toate se foloseste.
Poti fi bucuros cand treci prin incercari si necazuri, chiar si daca nu te-ai izbavit de propriile patimi. Daca te gandesti ca aceste necazuri sunt leacuri pentru patimile tale, atunci le primesti cu bucurie, precum cel bolnav primeste medicamentul amar cu nadejdea ca se va face bine.
Discernamantul este carma care il conduce pe om in siguranta, ca sa nu se abata de la calea cea dreapta si sa nu cada nici la dreapta, nici la stanga.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu