Zece scrisori despre destin
Una peste alta, e mai profitabil, metafizic si existential, sa tratam tema destinului fara a ramane la tema cauzalitatii. Intrebarea corecta la care ar trebui sa raspundem este, dupa mine, nu "de ce mi se intampla cutare lucru?", "cine sau ce imi modeleaza biografia?", ci, mai curand, "care este, care ar putea fi, semnificatia evenimentelor pe care le traiesc?". Nu "cauza" traiului meu zilnic e cheia, ci sensul, rostul parcursului meu destinal. Cum spunea nu mai stiu ce hermeneut, problema destinului nu e una "teoretica", ci una "practica", in sensul kantian al cuvantului...
(Andrei Plesu catre Gabriel Liiceanu)
Suntem vorbiti de spiritul limbii, nu vorbim; suntem traiti de mai adancul nostru inconstient, nu traim. Pe scurt, suntem locuiti de necunoscutul din noi, pe care, intr-o carte de-acum vreo zece ani, intitulata "Intalnire cu un necunoscut", am incercat - cu nedisimulata candoare, dar fara succes - sa-l intalnesc. Nu-mi pare rau. Cel putin am devenit constient ca in mine sunt doi si nu mi-am pierdut speranta ca, la un moment dat, cel cu care impart vastele incaperi ale interiorului meu ma va lasa sa ma apropii de el.
(Gabriel Liiceanu catre Andrei Plesu)
Daca ma intrebi pe mine, am si eu intrebari destabilizatoare - poate cam simpliste - despre "fenomenologia" reincarnarii. Imi spun, de pilda, ca daca unul din scopurile vietii succesive e o crescanda perfectionare a Sinelui, atunci, dupa atatea mii de ani, ar fi trebuit sa fim, in prezent, o populatie de ingeri... Ceea ce nu pare a se confirma... Apoi, cred ca exista, in economia permanentei stradanii a progresului launtric, riscul unei anumite glacialitati morale si sentimentale: daca un semen al nostru moare calcat de tren, inseamna, aproape geometric, ca a patit-o prin propria lui decizie dintr-o viata anterioara. Deci nu prea e loc de compasiune, de regrete, de nedumerire. Stiu ca ingros putin lucrurile, dar nu ma pot abtine...
Pe scurt: nu poti fi tratat ca "eretic" decat daca, inconjurat de lumina, te comporti ca un nevazator. Nu si daca tatonezi, neobosit, in ceea ce un teolog ortodox ca Vladimir Lossky numea "intunericul dumnezeiesc". E mai curand blamabila "instalarea" in siguranta de sine, afisarea unei adeziuni lineare la realitati in care lumina si taina convietuiesc fara a se exclude. Prefer, oricum, un credincios, teolog sau nu, pe care raspunsul nu-l adoarme in suficienta cognitiva, ci il tine treaz pentru adancirea cercetarii. Un gand al teologului si preotului episcopalian Robert Farrar Capon mi se pare, din acest punct de vedere, demn de atenta reflectie: Biblia nu e un "manual" pe care il consulti cand vrei raspunsuri, ci un partener care te invata sa pui intrebarile in chip potrivit...
Oricum, "nimeni n-a parasit ortodoxia pentru ca ar fi epuizat-o" - spunea parintele Andre Scrima. Ceea ce nu-l impiedica, nici pe el, nici pe parintele Mihail Avramescu, nici pe Arsenie Boca, nici pe altii sa adauge lecturilor "subintelese" si pagini "riscante" din Guenon, din mistica araba, din traditia Extrem Orientala si sa vorbeasca, neinhibat, despre importanta dialogului inter-confesional si inter-religios. "Calea" si "Viata" nu pot fi marginalizate, lasand doar Adevarul singur sa patroneze, nedialogabil, asupra lumi si a nevoii de edificare...
Parintele Scrima repeta adesea ca, in plan spiritual, atitudinea optima e o deschidere centrata. Daca ai un reper si o optiune ferma - si tocmai pentru ca le ai - poti aborda fara riscuri o comunicare inter-religioasa, din dorinta de a te intalni in Duh cu toti ceilalti (din lume) care au aceleasi intrebari cu tine si de a-ti consolida cu un spor de bogatie intelectuala pozitia deja asumata. "Deschiderea centrata" e infinit mai profitabila existential decat somnolenta suficienta a unei "inchideri" anatemizante.
In alt context, imi confirmase asta parintele Benedict Ghius. Foarte tanar, fusese suspect de cancer si era internat intr-un spital. Era deja de cativa ani calugar, dar constata, in plina depresie, ca nici disciplina monahala, nici rugaciunea, nici lecturile duhovnicesti nu reuseau sa-i atenueze frica. Pana intr-o buna zi cand, pe noptiera vecinului lui de salon, a vazut un volum din editia Platon cuprizand tocmai dialogul despre moarte (Phaidon). L-a citit lacom, dupa care s-a linistit. Asta nu inseamna ca Platon e mai "eficient" decat Evanghelia! Ci, pur si simplu, ca "Duhul sufla incontro vrea", ca nu stii de unde si cand poti primi o carja salvatoare si ca, deci, a sta fudul in gaoacea ta poate fi fatal. Un centru fara deschidere risca sa fie la fel de steril ca o deschidere fara centru!
Adeseori, destinul personal (al meu, dar si al celor amintiti) are zvacniri, fente, alunecari labirintice infinit mai spectaculoase decat destinele colective despre care ne vorbeste istoria. Si la fel de expresive.
(Andrei Plesu catre Gabriel Liiceanu)
Nu este toata mistica lumii un efort indarjit, si-adesea deznadajduit, de a ajunge la Dumnezeu? Retragerea in pustie nu s-a nascut din speranta ca tocmai locul iesirii din lume ar fi rampa propice pentru a face saltul mantuitor peste prapastie? Nu din cauza acestui hau cascat intre noi si Dumnezeu a trebuit sa reiei argumentatia lui Toma de Aquino privitoare la interval, la spatiile intermediare populate de ingeri, ca sa deschizi, prin mesageri, o cale de acces catre Dumnezeul din ceruri? Nu la asta se refera si povestea scarii lui Iacob?
Cum de ne suportam secunda de secunda vreme de saptezeci si ceva de ani, adica vreme de vreo doua miliarde cinci sute de milioane de secunde? Cred ca intr-un singur fel: inotand cu precadere la suprafata oceanului vietii si evitand, pe cat posibil, orice incursiune in adanc. Ceea ce majoritatea oamenilor fac, ingroziti de intalnirea cu monstrii submarini din ei.
Vorba lui Epicur: "atata vreme cat suntem, moartea nu este; iar cand ea este, noi nu mai suntem". Si tocmai de aceea autobiografiile sunt o forma de impostura, pentru ca vor sa dea seama de infinitul launtric de pe pozitiile finitului.
Asadar, in privinta destinului, consider ca noi nu suntem decat libertate.
A-ti pune libertatea la lucru inseamna a nu-L lasa pe Dumnezeu sa lancezeasca si sa se plictiseasca in tine. De-aici rezulta ca tot ce tine de destin vine dintr-o cultura a alegerii. Pot alege prost sau bine, tocmai pentru ca Dumnezeu, ca infinit, este dincoace de bine si de rau. Toate alegerile mele incap in El si, cum ma definesc prin ele, pot fi bun sau rau, minunat sau abject, caldut sau croit dintr-o bucata, plin de speranta sau deznadajduit. Vorba "ajuta-te singur si te va ajuta si Dumnezeu!" pleaca tocmai de la justa intelegere a coincidentei dintre mine si El.
Nu, nu este nevoie sa lasi in urma o statuie. Nu statuia e unitatea de masura a unui destin, ci gradul in care fiecare dintre noi isi ia viata in primire pentru a-si modela un destin. Cu cat il modelezi mai bine, in ciuda potrivniciilor de tot felul, cu atat viata capata, la limita, o dimensiune eroica.
Cand ma rog, convoc adancul cel mai adanc din mine si de fiecare data il mobilizez pe ascunsul si necunoscutul din noi. Si ma rog ca proiectul meu de viata sa tina si sa pot duce pana la capat ce mi-am propus. Sau ma rog pentru rabdare, ma rog sa-mi adun toate fortele pentru a face fata suferintelor muritorilor si sa nu ma prabusesc. Ma rog, de fapt, pentru a-mi putea mana cat de cat cuviincios destinul pe drumul meu.
(Gabriel Liiceanu catre Andrei Plesu)
Pe mine ma imbogateste calea, nu gasirea, "cautarea de negasire", cum traduce Noica "dorul" german (sehnsucht).
Dumnezeu nu are un "loc" preferential, o instalare spatiala transanta, definitiva. E "in ceruri", dar si "in noi", e ubicuu, greu de "fixat" intr-o rubrica - desenata previzibil - a realului.
Da, asa e, o spun si Evangheliile, o spun mai toti Parintii Bisericii, "Imparatia lui Dumnezeu" e in noi, Duhul lui Dumnezeu locuieste in noi, suntem, trup si suflet, "Templul Duhului" si orice dialog cu Dumnezeu, inclusiv rugaciunea, incepe "inauntru", in "camara ascunsa" a inimii noastre. Dar asta nu inseamna ca Dumnezeu e "salvat" de a "lancezi in transcendent" (expresia ta), ci pus sa stea la popreala in "infinitul interior". Numai ca, in cartea I a Confesiunilor, Augustin spune apasat ca "Dumnezeu e intreg in toate, dar nimic nu-L contine in intregime". Dumnezeu e in lucruri, dar in sensul ca le contine! Nu le umple intrand, asezandu-Se in ele, ci luandu-le in Sine (continendo imples).
Tot Kant, in prefata sa la editia intai a Criticii ratiunii pure, ofera cititorului un pasaj din Persius: "Locuieste cu tine insuti si vei vedea ce saracacioasa iti e ambianta".
Am ajuns - cu antipatica bombaneala a varstei - sa nu mai suport categoria celor care stiu.
Ce reprosez acestui mod de "a sti"? Cum ai spune tu, "incremenirea in proiect". Viata spirituala, in aceste conditii, nu mai este efort, fortare vitala a "usilor" divine, interogativitate neodihnita, nevoie de sens (si de dialog cu Izvorul sensului): e doar o "asigurare pe viata" (pe viata de aici si de dincolo!), o "tehnica", o "strategie" mantuitoare, fara nelinisti, fara risc, fara dubiu.
"Stiutorii" pe care ii bomban se multumesc, confortabil, cu Adevarul. Odata "achizitionat", Calea devine futila, iar Viata - o reteta garantata. Rezultatul? Somnolenta spirituala, schematism interior, suras caldicel, dogmatism drastic.
Ateismul e tot o specie a religiei: la fel de radicala, de nedialogabila, de suficienta spiritualmente ca orice deviere fundamentalista a credintei.
Prefer ipostaza cautatorului. Adica a aceluia care nu crede ca dispune de instrumentarul necesar pentru a identifica raspunsul defitiniv la intrebarile ultime. Pe mine - si cred ca pe multi altii - nu "gasirea" ma imbogateste, ci drumul nesfarsit spre orizontul ei: calea, parcursul, tatonarea.
Parintele Andre Scrima recomanda, in acest context, sa cauti mai degraba vecinatatea celor care au aceleasi intrebari cu tine, decat pe aceea a detinatorilor de raspunsuri. Sper sa nu sune insolent: nu vreau sa gasesc Adevarul inainte de a fi epuizat toate meandrele nelinistilor mele si de a fi framantat, pana la fragezime, aluatul propriilor mele tenebre. As putea gasi si o formula mai convenabila: nu vreau sa gasesc Adevarul inainte de a-l fi meritat! A-l merita inseamna a fi pregatit pentru intalnirea cu el, adica a fi zabovit indeajuns in teritoriul autenticitatii, al scrutarii de sine, al calatoriei transfiguratoare, al aspiratiei, al sperantei. Si a evita, grijuliu, suspendarea prematura, nerabdatoare, a drumului, crezand ca i-ai atins capatul.
Prefer sa-L caut toata viata (ba chiar si dupa moarte) pe Dumnezeu, decat sa-L iau in posesie dupa regulile si limitele mele pamantesti. Si nu cred ca exista cautare mai profitabila, mai aventuroasa, mai imbogatitoare, mai implinitoare pentru om decat cautarea neintrerupta a lui Dumnezei. Cautarea "denegasitului"!
Dumnezeu e ca o cetate. Trebuie mereu mereu asediata. Subscriu. Asediul mi se pare mai solicitant, mai "formativ" decat victoria, urmata de o "instalare" odihnitoare...
Prefer sa caut, optimist si rabdator, negasirea, decat sa gasesc, pripit, necautatul!
(Andrei Plesu catre Gabriel Liiceanu)
Paisprezece insemnari despre destin
"Feminitatea" traditionala implica si exercitiul prepararii si al distribuirii hranei. "Activitatea" destinului se asociaza cu gestul - nutritiv - al "portionarii" (cf. etimologia greceasca moira - meros). Destinul fiecaruia e "portia" care i-a fost data, "lotul" lui, hrana care i se atribuie. "Portia" se refera, fireste, si la cantitate (cat?), dar si la "reteta" (ce ingrediente? ce dozaj?). Destinul are, cu alte cuvinte, extensie, culoare si gust. E "provizia" cu care plecam la drum, care "ne ajunge" sau nu, pe care trebuie sa contam, fara iluzia unor "reaprovizionari" acomodante. Destinul livreaza energie, dar poate fi si toxic, indigest. Poate fi un "prea mult" sau un "prea putin". Poate "sa ne placa" sau nu, sa ne satisfaca lacomia sau, dimpotriva, sa o inhibe, sau sa o isterizeze. Mancam - existential - atat cat avem. Ne "mancam" soarta, care, la randul ei, ne mananca. Si noi suntem, deci, portia destinului nostru, hrana lui. Avem ceva de dat "la schimb". Suntem provocati la o "contraoferta": a avea destin inseamna a fi hranitor.
(Nota despre destin si feminitate)
Iata un faimos pasaj din Plotin:
"Daca inca nu-ti percepi frumusetea proprie, procedeaza asemenea sculptorului care lucreaza la o statuie pentru a o face sa fie frumoasa: mai ciopleste ici, mai netezeste dincolo, mai curata unde e nevoie, pana cand iese la lumina chipul frumos al statuii. Tot astfel, inlaturi si tu ceea ce e de prisos, indreapta ce e stramb, limpezeste partile umbroase si nu conteni sa-ti sculptezi propria statuie, pana cand va straluci in tine lumina divina a virtutii..."
(...) Nu poti lucra de unul singur asupra lutului propriu. Ca ai raspunderi si dincolo de desavarsirea ta. Ca desavarsirea ta e de neobtinut fara grija de celalalt. Ca, mai mult, masura desavarsirii tale e modul cum intelegi sa te porti cu semenii tai. Ca e musai ca, in timp ce te ocupi de perfectionarea de sine, sa te lasi sculptat si de ceilalti, sa ingadui celorlalti sa-si lase in tine urma lor. In sfarsit, ca dalta cu care iti netezesti portretul ar fi mult mai stangace, daca - vorba lui Salvador Dali - alaturi de mana ta n-ar intra in joc si mana unui inger...
(Drumul spre sine)
"Destin ne e caracterul" spunea Heraclit.
Naturile tonice raspund, ofensiv, ca ne ramane tot atata libertate cata are un bucatar pus dinaintea unui platou de ingrediente. El hotaraste ce face cu ele, el le combina, le "construieste" indemanatic, in vederea unui rezultat liber ales.
In tabara opusa sunt cei care cred ca libertatea individuala e o iluzie. Daca asa stau lucrurile, atunci singura forma de intelepciune e sa-ti asumi, fara inutile razmerite si bombaneli, soarta. Trebuie sa pricepi, cum o recomanda, de pilda, Epictet, ca unele lucruri depind de tine, altele nu. E ridicol sa te lupti cu cele din urma sau sa le refuzi. Restul e Providenta. Si trebuie sa iei totul asa cum ti se ofera.
Dar asta ar insemna ca nu suntem decat niste marionete agatate de corzile unui "papusar" cosmic. Nu ne miscam, suntem miscati, nu avem o identitate, ci un "rol", nu traim, suntem traiti. Greu de acceptat!
O multime de mari texte ale lumii par sa ilustreze o teza cu totul neasteptata: abia cand te lasi miscat, purtat, locuit de o instanta superioara, manevrat, ombilical, de-a lungul unui fir aflat in mainile Creatorului tau, abia atunci esti liber! Dimpotriva, cand te lasi dus de pornirile "naturii" proprii, de instincte, pasiuni, dorinte, "spontaneitati" egolatre, tropisme interesate - tocmai atunci devii sclav, iti pierzi libertatea. Esti liber cand iesi din tine (e sensul cuvantului "extaz"), cand inlauntrul tau nu tu iei hotarari, ci zeul aflat in adancul inimii tale (la care face referinta termenul "entuziasm" = a fi "posedat" de un zeu). Cu alte cuvinte, calea spre vointa libera e eliberarea de vointa proprie.
Oricum, suntem legati de un fir vertical, prin care capatam energie si sens: firul care ne "inspira", "culoarul" pe care coboara asupra noastra "Suflul" divin, respiratia lumii (Vayu pentru India veche, Duhul Sfant in limbaj crestin). Nu suntem liberi decat cand suntem "insufletiti" de Duh. Sa nu se sperie puristii autohtoni de invocarea unui context atat de larg. Nu e "sincretism". E expresia luminoasa a unitatii lumii create si a amprentei subtile a Duhului asupra tuturor creaturilor. Caci, cum se stie, "vantul sufla unde voieste..." (Ioan 3,8).
(Cat de liberi putem fi)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu