STAV: Cum să păstrezi disciplina religioasă din Ramadan chiar și după ce acesta trece? Este cumva o întrebare care se pune întotdeauna oamenilor învățați după sfântul Ramadan, dar cu siguranță este și o întrebare pe care fiecare credincios ar trebui să și-o pună după ce a îndeplinit rugăciunea Eid.
STRINIĆ: Vom păstra disciplina religioasă doar păzind meterezele credinței noastre - farz (ce e obligatoriu), sunnah (ce e traditional) și mustahab (ce e recomandat). Nu există nici o altă cale. Include, desigur, rugăciunea, dar și postul. Putem să postim voluntar și astfel să ne amintim zilele binecuvantate din luna Ramadan. Deși alta perioada nu are plenitudinea ei, deoarece luna Ramadan este sultan printre toate celelalte luni, vom putea totuși să simțim puritatea Ramadanului în acest fel. În plus, o persoană care nu este obișnuită în acest lucru ar trebui să-l menționeze pe Allah cât mai des posibil, asta îl va aranja și în esența lui, și îl va face fericit.
STAV: Credeti că în Bosnia și Herțegovina are loc în societate un proces negativ de „folclorizare” a bayramului, astfel încât să-l privim din ce în ce mai mult prin prisma tradiției și nu prin prisma credinței vii?
STRINIĆ: Aș spune că este un fenomen care a fost mereu prezent și va fi mereu. Știi, unii oameni au privit întotdeauna bayramul ca pe o sărbătoare națională, în timp ce, slavă Domnului, sunt mulți alții care privesc în mod specific aceasta sarbatoare, ca pe un succes, intrucat în cea mai aleasă lună a anului au reușit să faca ceea ce Allah ne ordona. Eid al-Fitr este doar coroana ridicării noastre spirituale.
STAV: Este interesant că v-ati născut în Germania, că ți-ai petrecut copilăria și prima tinerețe la Roma, Italia, în timp ce trebuia să studiezi și în SUA. Îți amintești Ramadanul și Eidul din aceste țări? Ne puteți spune direct cum trăiește comunitatea musulmană în țările în care musulmanii sunt o minoritate semnificativă?
STRINIĆ: M-am născut în Germania în 1968 și deja în 1972 m-am mutat cu familia la Roma, Italia. Tatăl meu, Jihad, a lucrat ca medic în ambele țări, în timp ce mama mea, Amedee, era italiancă, si avea să se întoarcă la islam ani mai târziu și să devină Hamide. Trebuia să studiez în SUA, am plecat să mă înscriu la universitate, dar între timp mama s-a îmbolnăvit, așa că am fost nevoit să mă întorc la Roma, unde m-am înscris la Universitatea Internațională „John Cabot”, altfel una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din Italia. Am studiat acolo managementul afacerilor și imediat după ce am terminat studiile superioare m-am angajat într-o mare companie internațională, unde mi-am început „cariera internațională”.
În ceea ce privește amintirile mele despre Ramadan și Bayram din afara Bosniei și Herțegovinei, trebuie să fiu sincer și să spun că toată lumea are amintiri frumoase despre tinerețe. Cu toate acestea, este imposibil să nu spunem că la vremea aceea a existat o mare izolare a musulmanilor de ceilalți oameni, de parcă te-ai fi aflat într-un spațiu intermediar, „Bursa Dunjaluka”. Mai ales atunci, la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, musulmanii erau cu totul străini pentru europeni, ceva diferit. Astăzi se cunosc mult mai multe despre musulmani și islam. La acea vreme, mai ales în Italia, musulmanii nu erau un fenomen obișnuit în societate, nici măcar nu existau. Cu toate acestea, am creat un mic microcosmos pentru noi înșine între cei patru pereți. Am stat și cu câțiva italieni care s-au întors la islam, așa că împreună am mers la un centru islamic pentru rugăciuni, care exista înainte ca Roma să aibă o moschee, iar în timpul Ramadanului am fost și la taraweeh (rugaciunea de noapte din Ramadan). Era un centru mic, intim, dar avea farmecul lui.
Voi folosi această ocazie pentru a spune o anecdotă. La începutul anilor 1990, lucram la Roma, iar cu o zi înainte de Ramadan, mă plimbam prin cantină în pauza de prânz și îmi alegeam mâncarea. Doi colegi încep să vorbească pe la spatele meu și să spună că mâine este postul de Ramadan, așa cum l-au numit ei, "postul nebunilor". Au spus că musulmanii nu mănâncă și nu beau nimic toată ziua, ceea ce nu este obiceiul oamenilor normali, ci al proștilor. Mă așez cu ei la masă, iar la un moment dat i-am întrebat ce părere au despre mine și despre comportamentul meu, despre felul in care i-am tratat pe ei și pe alți oameni. Au început să spună că sunt deștept și drăguț, manierat și cultivat. Le mulțumesc și spun că la un moment dat am crezut că sunt un „prost” pentru că de mâine voi începe să postesc împreună cu alți „proști” în postul Ramadanului. Acea situație a fost comică pentru mine și cred că totul a fost destul de jenant pentru ei. Nu au mai spus nimic.
STAV: Familia ta a părăsit aceste părți chiar la începutul secolului al XX-lea, iar în 1997 tu și familia ta ați decis să vă întoarceți în țara strămoșilor tatălui dumneavoastră - Bosnia și Herțegovina. Cât de dificil a fost să păstrati islamul în țările în care majoritatea nu erau musulmani și cum a fost întoarcerea în patria dvs? A fost dificil?
STRINIĆ: Nu cred că este o sarcină dificilă pentru oameni adulți și maturi să păstreze islamul într-o țară străină, dar creșterea copiilor este o problemă. Cum sa procedezi cu urmașii? Cum să ii ridici într-un mediu în care totul este relativizat și în care nu există valori? Cred că aceasta este cea mai mare provocare a musulmanilor din societățile non-musulmane, cum să conduci copiii în siguranță pe calea cea bună. Desigur, Allah este cel care conduce pe cine vrea, dar depinde de noi să fim noi înșine, să încercăm să ne facem cât mai bine treaba de părinți. Spre noi s-au îndreptat și tendințele globale negative promovate de Occidentul modern, ele pătrund de mult timp în aceste zone, ceea ce poate fi o problemă chiar și pentru o comunitate în care musulmanii sunt populația majoritară.
Nu m-am întors cu nimic altceva decât entuziasm. Practica a arătat până acum de nenumărate ori că o persoană poate fi purtată de entuziasm pentru o vreme, dar că inevitabil se potolește. Primul an după sosire a fost deosebit de dificil. Venitul meu nu a fost la fel de bun ca în Italia, unde am lăsat un loc de muncă confortabil, dar am înlocuit și climatul mediteranean cu Sarajevo rece. Deși sunt bosniac din partea tatălui meu, un bărbat din această zonă, suntem totuși sudici, pentru că bunica mea era din Trebinje, din Herțegovina, în timp ce bunicul meu era din Podgorica. La început, eram un ciudat și pentru oameni, ca un jumătate străin care venea să locuiască aici imediat după război. În primii trei ani in Sarajevo am fost stat cu chirie. Am venit cu soția mea însărcinată cu fiica noastră cea mai mare intr-un apartament închiriat, și cu câteva lucruri care puteau încăpea în mașină. Când le-am spus părinților mei că plec, ei m-au întrebat dacă sunt normal. Am parasit, precum spuneam, o viață ușoară în Italia, și am trecut în incertitudinea bosniacă. Cu toate acestea, ceva m-a făcut să ajung acolo unde sunt acum.
STAV: Cum a apărut și cum ați devenit interesat de tasawwuf într-o tara care nu era patria dvs?
STRINIĆ: În aprilie 1997 am făcut pelerinajul la Mecca împreună cu sotia mea, Sabina. Când aveam 28 de ani, iar ea cu trei ani mai tânără, am decis să îndeplinim această datorie religioasă. Deci eram destul de tineri. Am hotarat sa mergem la hajj printr-o cunostinta din Italia, am reusit sa gasim un hotel, ne-am adunat rucsacii si bismillah. Înainte de asta, am venit deja în BiH căutându-mi șeihul. Atunci am fost ghidat de respectatul nostru prof. Ph.D. Ćazim Hadžimejlić, un alt șeih celebru, acum președintele Centrului Tariqat din BiH. M-a dus mai întâi la marele alim (teolog) Mustafa Mujić din Palež, apoi la regretatul Sirrija Hadžimejlić și în cele din urmă la bunica lui Mesud Hadžimejlić. Era 1996. Am stat acolo trei zile și trei nopți ca oaspete, apoi m-am întors acasă la Roma pentru a-mi continua viața. În 1997, am pornit cu soția mea Sabina la Hajj și acolo l-am întâlnit pe fratele meu care îndeplinea această datorie religioasă cu un alt grup de pelerini Hajj din Germania. Mi-a spus că în acea noapte la ieșirea din Revda, cea mai veche parte a moscheii Profetului, grupul lui va avea o întâlnire cu un șeic din BiH și că am fost și eu invitat. Când am venit în noaptea aceea, privirea mea s-a ciocnit cu privirea lui Mesud Hadžimejlić, care s-a apropiat de mine și mi-a spus: „Hei, uite unde trebuia să-l găsesc.” În noaptea aceea am avut un dhikr pe acoperișul unei case mari, unde au fost prezenți cecenii, și afgani, arabi și mulți alții. A fost o sală specială... La sfârșitul zikr-ului, i-am pus câteva întrebări, iar răspunsurile lui mi-au schimbat complet cursul vieții, mi-au deschis noi perspective. Nu se poate explica. Acești oameni sunt speciali, adevărații moștenitori ai Profetului, pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra lui, care spun multe cu foarte puține cuvinte. După ce mi-a dat răspunsurile, i-am spus că îmi caut de mult profesorul, murshidul meu (mentor), și l-am întrebat dacă mă învață. Mi-a spus doar: „Ești deja al meu.” Asta ar fi trebuit să însemne că ne cunoaștem demult. Mi-a spus doar să vin la Revda mâine la prânz, ca să-mi dea primul wird să studiez. Așa a fost... Lucrul special pe care mi l-a spus atunci a fost că ar trebui să vin în BiH să trăiesc. În iunie 1997, am stat mai întâi în Ajvatovica, am contractat niște locuri de muncă, iar apoi în iulie același an am decis să vin definitiv aici.
Mi-am arătat un interes pentru tasawwuf de îndată ce am început să practic mai mult regulile religioase. Sincer să fiu, nu am fost prea practicant până la 16 sau 17 ani. Știam despre salam, kalam și elham și asta era tot. Atunci pur și simplu am simțit în mine acea neliniște a căutarii și știm că oricine caută ceva va găsi intr-un final obiectul căutării sale. Apoi am luat niște ilmihal (manual cu regulile de baza in practica islamica) și am început să mă rog încet. După mine, a început să se roage și tatăl meu, apoi fratele meu, care este cu opt ani mai mic decât mine, și ghidată de toate aceste evenimente din familie, mama decide și ea să se întoarcă la islam. Deși nu se ruga în casa mea când eram copil, tatăl meu îmi spunea adesea povești despre derviși, iar unul dintre prietenii săi, un albanez care era directorul centrului cultural islamic unde am studiat arabă, era un sufi Bektashi. Și prin acele cunoștințe mi-am răspândit interesele în tasawwuf. La începutul anilor 1980 aveam și o revistă islamică interesantă, publicată de acel centru, care era condusă de un prieten al tatălui meu, care se ocupa și de subiecte sufi interesante. Norocul meu este că nu am rămas niciodată la nivelul de suprafata, superficial. Orice am făcut, am mers mereu pana in cel mai mic detaliu. De ce ne ridicăm mâinile la urechi când recităm takbeer-ul, de ce ne punem mâinile la buric în timpul rugăciunii, de ce ne prosternam de două ori... Oamenii cu cunoștințe spirituale, cu cunoștințe care se află în inimă, au răspunsuri la toate aceste dileme.
STAV: Multă vreme ati fost și tekke-uri din Italia. Cum arătau și cine erau oamenii care vizitau acele locuri?
STRINIĆ: Interesul meu pentru tasawwuf m-a condus în locuri diferite. Căutarea mea m-a condus și în locuri din Italia unde se studiază tasawwuf, mai ales prin prietenul tatălui meu Hamdi Mentor, un albanez. Pe drum, i-am întâlnit si pe cei din Nakshibandi, Shazilii și Bedevi și am socializat cu ei. Din 1990 până în 1997, am mers în mod regulat la zikr și cursuri sâmbăta seara la Burhaniyya, o ramura a tariqatului Desukian, dar nu am luat baya (initiere) de la shaykhul de acolo. Mergeam regulat, dar spuneam mereu că șeihul meu este în Bosnia și Herțegovina. Până la urmă s-a dovedit a fi adevărat... Am fost și în compania celor Naqshbandis din Italia, printre care s-a numărat și influentul doctor Abdulmalik Alberto Ventura, care s-a mutat recent în viața de apoi. Obișnuiam să învăț hatma cu ei. Am fost și cu dervișii Hakkani, care erau foarte prezenți în nordul Italiei. Și acolo am întâlnit oameni diferiți – de la hipioți, la funcționari obișnuiți până la profesori universitari și doctori. Cu toate acestea, toți acești oameni au fost uniți de un singur lucru - un interes profund pentru cunoaștere.
STAV: De la întoarcerea dvs în Bosnia și Herțegovina, ati fost conectat la tekkea din Mesudi, dar astăzi, ca șeih, aveti propriii dvs murid (discipol) și obligația de a conduce dhikr. Care sunt activitățile pe care comunitatea dumneavoastră le-a organizat în timpul lunii Ramadan și cum își petrec dervișii dumneavoastră aceste sărbători de Eid?
STRINIĆ: În ajunul zilei de vineri și în ajunul lunii, ne adunăm în Mesudija, în timp ce vineri seara conduc zikr în tekkea mea din Pazarić. Din 2001, conduc zikr în Pazarić, care a fost mai întâi în moschee, iar apoi, când șeicul meu Mesud Hadžimejlić s-a îmbolnăvit, am cerut să o opresc temporar. Când am primit Ijazah (permisiunea) pentru a fi șeih în 2008, am continuat să fac zikr mai întâi în casă, iar apoi în tekkea de lângă, vineri seara. În timpul lunii Ramadanului, avem rugăciunea de seară, un iftar comun, după iftar este un zikr in grup. Dacă vrea Dumnezeu, petrecem din nou Eid al-Fitr împreună, mai întâi fiecare cu familiile lor, iar apoi după-amiaza sau seara devreme ne adunăm cu toții în tekke și continuăm să sărbătorim Eid al-Fitr.
STAV: Care ar fi mesajul dvs cu ocazia Eid al-Fitr pentru toți musulmanii?
STRINIĆ: În primul rând, imi doresc ca musulmanii să poata depăși unele diferențe reciproce. Oamenii în ansamblu nu ar trebui să se privească unii pe alții ca și cum ar exista diferențe, darămite musulmanii. Cu ocazia venirii Ramadanului, spun - unitate, unitate și numai unitate. Nici Orientul, nici Occidentul, ci unitatea Islamului. A fi unul, a ne ajuta unul pe altul. Știm că trebuie să ajutăm și animalele, dar mai ales pe fratele nostru musulman. Și pe orice altă persoană, desigur. Trebuie să fim empatici, să simțim și să simpatizăm cu ceilalți, nu să ne uităm doar la noi înșine. Acesta ar fi mesajul meu de Eid.
STAV: De asemenea, operați în centrul Tarikat din BiH. Care sunt proiectele care funcționează în cadrul comunității islamice din Bosnia și Herțegovina în perioada următoare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu