Bab'Aziz - Printul care-si contempla sufletul




Imi propusesem sa nu scriu comentarii personale, insa in privinta acestui film - Bab'Aziz - printul care-si contempla sufletul - simt nevoia sa intervin. Si asta pentru ca am recomandat din suflet acest film tuturor, insa cateva persoane mi-au spus ca n-au inteles deloc filmul. Si as vrea sa explic putin de ce anume imi place mie atat de mult (dincolo de aerul oriental pe care-l emana) si ce anume am inteles eu din el.

Intai, sa il povestesc pe scurt: O fetita, Ishtar, isi ghideaza bunicul, Bab'Aziz, un dervis orb, catre marea adunare a dervisilor, care are loc o data la 30 de ani. Pe drum cei doi se intalnesc cu alte personaje, fiecare cu povestea lui, cu destinul si drumul lui (unul viseaza sa isi regaseasca palatul cu femei frumoase in fundul unui put, altul isi cauta iubirea pierduta cu ajutorul cantecului, etc). Si, in acelasi timp, batranul relateaza fetitei povestea printului care a ales sa-si contempleze vesnic sufletul, care a preferat sa renunte la o lume materiala, la palatul lui luxos, in schimbul bogatiei spirituale.

Dervisii fac parte din curentul spiritual numit sufism, existent in sanul religiei islamice. Mai precis sufismul se bazeaza pe interpretarea sensurilor esoterice ale Coranului. Iar sufistii urmaresc starea de extaz provenita din intalnirea cu Dumnezeu, prin meditatie profunda si repetarea numelui Lui Dumnezeu.
Mawlana Muhammad Djalal-ud-Din Rumi, supranumit "printul poetilor sufi", a fost un mare mistic sufist care l-a cautat pe Dumnezeu in sine insusi, iar in intreaga lui opera poetica el a cantat iubirea divina. A crezut cu tarie ca dragostea a fost cel mai mare semn al Lui Dumnezeu aratat omului. Astfel ca si-a dedicat viata dragostei spirituale, poeziei, muzicii si dansului. In film unele versuri si fraze au fost inspirate din opera acestui mare poet mistic.
Dervisii rotitori doresc sa atinga extazul cu ajutorul dansului si muzicii sufi. Ei se invart in jurul lor intr-un cerc imaginar asemeni atomilor, stelelor si planetelor, in cautarea neincetata a divinului.

Acum sa revin la subiectul filmului si sa explic de ce mi-a placut. In primul rand, mi-au placut limbile utilizate in film: araba si persana. Araba si ebraica, doua limbi semitice, cat si persana, imi mangaie sufletul cand le aud. Mi se par niste limbi extraordinar de frumoase auzului meu si cu multa incarcatura istorica si spirituala. Sa nu uitam ca ebraica este limba Vechiului Testament, araba este limba in care a fost revelat Coranul, iar persana limba unor mari filosofi ca si Omar Khayyam si Rumi.
Apoi mi-a placut foarte mult muzica, care trezeste fiori in mine si ma arunca in alte lumi. Filmul incepe cu o melodie pe fundalul careia este recitata Sura Maryam din Coran (capitolul despre Fecioara Maria) si apoi se continua cu diverse melodii mistice, extrem de frumoase si linistitoare (pt iubitorii de gen, bineinteles).
Mi-a placut fata amuzanta a fetitei, dar si a dervisului roscat, si am admirat chipul senin al batranului orb Bab'Aziz. De asemenea, imaginea desertului, pe care nu l-am vazut si atins niciodata pana acum, a fost un motiv in plus sa imi placa filmul. Dintotdeauna m-a fascinat desertul, iar prezenta umana in imensitatea acestuia simbolizeaza pentru mine tocmai pozitia omului in raport cu maretia divina: o simpla gaza intr-un univers nelimitat. Si, "intocmai cum zaharul se dizolva in apa" (Rumi), asa ar trebui sa invete si omul sa se topeasca in iubirea divina.
Mi-au placut poemele din film, in special :"Matura din tot sufletul tau in fata usii iubitei tale, Numai atunci vei deveni iubitul ei", vers ce ma duce cu gandul la Cantarea Cantarilor din Biblie, un poem de dragoste umana. Dar care trebuie interpretat alegoric, crestinismul vazand in el metafora legaturii intime dintre Hristos si Biserica Sa (In Evanghelii Iisus Hristos este denumit "Mire"). Asa ca eu in sensul acesta interpretez randurile de mai sus: ca sa devii iubit de Dumnezeu, trebuie sa inveti sa-i fii supus, sa ii maturi cu smerenie la usa intai. Cuvantul "islam" insusi inseamna supunere, iar musulmanul isi va accepta limitele gandirii si existentei lui si va trai supus fiind Lui Dumnezeu, din prea multa dragoste si recunostinta.
Nu stiu daca numele personajelor au fost alese intamplator si nu le cunosc semnificatia in istoria islamului. Insa trei mi se par reprezentative: Hussein, Hassan si Osman - si in acest caz iarasi ma voi hazarda intr-o interpretare proprie si personala, care nu stiu cat de corecta este, dar aceasta este analogia care mi-a trecut prin minte. Deci voi merge mai departe, pana la inceputurile islamului cand, odata cu moartea Profetului Mohamed, comunitatea musulmana s-a scindat. Si ea s-a impartit in sunniti (cei care urmeaza traditia companionilor lui Muhamed) si shiiti (cei care au ales calea familiei Profetului). Revenind la nume, Osman a fost cel de-al treilea calif ales din companionii Profetului, iar Hassan si Hussein au fost fii lui Ali, ginerele lui Mohamed, considerat de shiiti primul lider spiritual. Si astazi intre cele doua ramuri ale islamului exista lupte, se omoara intre ei, iar extremistii sunniti ii considera pe shiiti niste eretici, niste "schismatici", in ciuda faptului ca marii teologi ii considera deopotriva musulmani. Ei...ideea mea era urmatoarea: calea catre Dumnezeu este deschisa oricui, indiferent de culoare, nationalitate, ideologie, religie. Indiferent daca suntem shiiti sau sunniti, crestini, evrei, budhisti, hinduisi sau musulmani.

M-am cam lungit. Si voiam sa scriu doar putin :) Insa fiecare detaliu a fost important pentru mine, deoarece fiecare detaliu simbolizeaza ceva, are un sens ascuns. Un alt motiv pentru care am adorat filmul.
Ce-am mai priceput din film? Am inteles ca cel care are credinta si e impacat cu sine insusi, nu se va rataci niciodata si va gasi intotdeauna calea, alaturi de cei care vor folosi darul lor cel mai de pret in acest sens. Am mai inteles ca fiecare are drumul lui initiatic si fiecare poveste a personajelor scotea in evidenta o calatorie a sufletului catre aceeasi destinatie: dragoste, lumina, adevar, pace. De asemenea, nimic nu este intamplator in aceasta lume, nicio intalnire; fiecare lucru care ni se intampla in viata are o insemnatate si un scop in evolutia noastra. Iar ideea filmului mi-a reconfirmat acest lucru. Si, nu in ultimul rand, mi-am reamintit ca viata insasi este o calatorie si ca moartea este doar o trecere dincolo, la Creatorul care ne-a "nascut".

In concluzie, fiecare religie are misticii si "nebunii" ei. E ca si cum ar trebui sa urcam cu totii un munte, iar in varf ajung doar cei cu adevarat intelepti, unde Il descopera pe Arhitectul universului si unde nimeni nu mai are religie. Acolo sunt toti creatii unice ale Divinitatii, imbratisati intr-o dragoste suprema si eterna, inconjurati de lumina si adevar. Dar ca sa ajungi acolo e nevoie de foarte mult sacrificiu de sine si de renuntare la lucrurile lumesti, in schimbul unei lumi vesnice.
Doar la temelie oamenii practica masinal ritualuri, fara macar sa le priceapa sensul, se roaga rational, fara a utiliza sufletul si, mai grav, sunt atenti la ceea ce face vecinul, il judeca pe acesta in functie de diferentele ideologice si ii analizeaza exteriorul, si sunt gata-gata sa omoare pe cei care nu impartasesc aceeasi forma religioasa cu a lor. Totul in numele Lui Dumnezeu!
In numele Domnului va doresc sa va gasiti calea, pacea si adevarul! Si ideea esentiala a filmului pe care il puteti viziona aici : "Sunt tot atatea cai ce conduc la Dumnezeu, cat de multe suflete sunt pe pamant."