Amanarea

Un om care fusese condamnat la moarte se arunca implorand la picioarele hakimului, cel mai inalt judecator. Dar acesta nu dadu crezare cuvintelor lui si nu gasi martori pentru nevinovatia lui. Hakimul era imuabil ca justitia insasi. Cand toate rugamintile omului se dovedira in zadar, el ceru sa i se indeplineasca dorinta de pe urma. "E usor, se gandi judecatorul, sa arati o ultima ingaduinta cuiva care sta in fata mortii. Si, oricum, mila este cea mai buna cale de a-ti lua o piatra de pe inima pentru un act de dreptate care - cum stie toata lumea - poate sa iasa prost."

"Care este dorinta ta?", intreba judecatorul. "Stapane, singura mea dorinta este sa fiu lasat sa spun rugaciunea din doua parti (Dorekaat)". Hakimul facu un gest de generozitate si ii accepta dorinta. Dar omul se uita numai la judecator cu ochi temator. Niciun cuvant nu iesea de pe buzele sale. Judecatorul isi pierdu rabdarea si intreba rastit: "De ce nu spui rugaciunea?". "Stapane, raspunse omul, nu ma simt in siguranta. Cine imi poate garanta ca sabia groaznica a calaului nu-mi va reteza capul inainte sa-mi termin rugaciunea?".
"Bine, raspunse judecatorul, intorcandu-se spre oamenii care erau de fata. Jur pe Allah si pe profeti ca nu ti se va intampla nimic cata vreme nu ti-ai terminat rugaciunea."

Omul cazu in genunchi, isi clatina capul spre Rasarit si isi incepu rugaciunea. Dupa prima parte, se salta brusc si nu mai continua sa se roage. "Ce inseamna asta?", intreba furios judecatorul. "Vrei sa simti deja sabia dreptatii pe gatul tau? "Stapane, ai jurat in fata lui Allah ca voi putea sa imi rostesc rugaciunea din doua parti inainte de executie. Am terminat prima parte, dar tocmai m-am decis sa astept sa spun cea de-a doua parte peste douazeci si cinci de ani."

(Povesti orientale - Nossrat Peseschkian)