Scrisorile persane (Montesquieu)

Cand iti inviorezi stralucirea tenului cu cele mai frumoase culori, cand iti inmiresmezi tot corpul cu cele mai frumoase esente, cand te impodobesti cu cele mai frumoase haine, cand vrei sa te deosebesti de tovarasele tale prin gratia dansului si prin dulceata cantului, cand te intreci cu ele in farmece, incantari si veselie, nu pot sa-mi imaginez ca ai alt scop in afara de acela de a-mi fi pe plac; si cand te vad rosind cu modestie, cand privirea ta o cauta pe a mea, cand imi strecori in inima vorbe dulci si magulitoare, nu as putea, Roxana, sa ma indoiesc de iubirea ta.
Dar ce as putea sa cred despre femeile din Europa? Arta de a-si infrumuseta tenul, podoabele cu care se acopera, grija pe care o au fata de persoana lor, dorinta continua de a placea care le mistuie, sunt ca o pata pentru virtutea lor, si ca o ofensa pentru sotii lor.
Nu cred, Roxana, ca ar putea impinge nerusinarea atat de departe pe cat da de banuit purtarea lor, ca duc dezmatul pana la excesul acela oribil, care te face sa te cutremuri, si ca violeaza total legile conjugale. Sunt putine femei atat de decazute, care sa-si duca crima atat de departe: poarta toate in inima o farama de virtute care este intiparita acolo, pe care nasterea o ofera si educatia o slabeste, dar nu reuseste s-o distruga. Pot sa se dezica de datoriile exterioare pe care le cere pudoarea; dar, cand ajung sa faca ultimul pas, se revolta. De asemenea, cand noi va inchidem cu atata strictete, cand punem atatia robi sa va pazeasca, cand impiedicam cu atata putere dorintele voastre care zboara prea departe, nu o facem din cauza ca ne temem de infidelitatea cea de pe urma, ci fiindca stim ca puritatea nu poate fi niciodata prea mare, si cea mai mica pata o poate corupe.
Te plang, Roxana. Castitatea ta, atat de mult incercata, merita un sot care sa nu te paraseasca niciodata, si care sa poata sa inabuse singur dorintele pe care numai virtutea ta le poate supune.
Paris, ziua a saptea a lunii Rhegeb, 1712.
(Scrisoarea XXVI (Usbek catre Roxana)