Dupa 11 ani...

Constat ca au trecut 11 ani de cand scriam ultimul articol pe acest blog - nimic deosebit, nimic original, eu doar imparteam, impartaseam din ceea ce ma cauta pe mine. In acesti 11 ani nimic remarcabil n-am reusit sa creez, sa construiesc, sa finalizez, nicio fapta nu m-a scos prea mult din anonimat, insa nevoia de impartasire, de raspandire, as putea zice, nu mi-a lipsit niciodata. Daca pe vremuri puteam sta la povesti cu oamenii apropiati, acum ne despart insesi povestile acestea, iar ceea ce mai ramane intre noi sunt niste link-uri cu recomandari, scurte impresii, multe poze si mai putina prezenta reala. 

Fiecare se retrage in bucatica lui, ca intr-un fel de jurnal care sa transmita ceva despre el; eu am zis sa mai dau din cand in cand putina viata acestei casute cu povesti adunate. Sa stau la povesti eu cu mine, dar si cu intreaga lume virtuala care ar putea sa fie martor tacut si in trecere. 

Acum 11 ani poposeam pentru prima data in Turcia, mai precis in Istanbul, cu atat de mult drag, cu emotie, dor, parca presimtind cumva legatura ce avea sa se creeze intre noi, una de prietenie, uneori chiar materna, alteori de dragoste pasionala, in functie de starea mea, a ei (a Turciei, adica), dar si de locurile vizitate. Nu m-am plictisit deloc de ea, ma pot duce in acelasi loc de foarte multe ori, de fiecare data reuseste sa ma surprinda. 

Anul acesta am fost din nou in Istanbul, pe care l-am vazut pentru prima data inzapezit, friguros, usor trist (caci melancolic era deja), saracit, dar la fel de frumos. Nu stiu sa povestesc despre obiective turistice, sunt ultimele care imi raman in minte, nici condei n-am incat sa pot descrie mirosul castanelor coapte, al marii, al moscheilor, inclusiv al transpiratiei care poarta in ea tot melanjul de condimente, sau gustul kebabului sau al sandwhich-ului cu peste, nici ezanul nu il pot reda, nici vocile puternice, energice, curioase ale turcilor din jur, nici cerul, nici marea si nici pamantul nu le pot desena. 

Un loc il pot recomanda: mormintele. Cand am ajuns acum 11 ani pentru prima data in preajma mormintelor sultanilor am simtit cum incepe sa curga pace. Acelasi lucru l-am simtit la fiecare revizitare, mintea imi tace, ochii mi se umezesc, iar rugile isi fac loc sa iasa. Probabil nu intamplator imi plac cimitirele, poate ca intr-o zi voi povesti si despre plimbarea mea prin cimitirul din Konya.

Insa pana atunci arunc putina imagine din Istanbul din 2022.