Vasile Lovinescu - Insemnari initiatice

 

"Coherenta gandirii lui Vasile Lovinescu, logica sa implacabila si talentul remarcabil de scriitor fac ca lucrarile sale sa fie citite cu aviditate, fiind extrem de stimulatoarea intelectualemente si nelasandu-l pe cititor in starea anterioara lecturii lor; prin aceasta vreau sa spun ca, independent de adeziunea sau rezervele pe care le intampina, lucrarile sale au un efect maieutic de natura a provoca inteligentele la maximul lor de cuprindere. 

"Insemnarile initiatice" introduc in intimitatea spirituala a unei minti exceptionale, ce nu s-a aflat niciodata in pauza si nu pot decat produce acelasi efect asupra cititorilor sai. Salutar antidot la tendinta de lene mentala a lumii contemporane si la usurinta cu care se accepta fara examen locurile comune ce paralizeaza spiritul critic si inteligenta!"

Alexandru Paleologu

Les meules des dieux broient lentement, mais elle broient extremement fin - Morile zeilor macina incet, dar macina extrem de fin.

Sf. Vasile: "Obscuritatea de care se serveste Scriptura e o forma a Tacerii". Atunci straduinta de a intelege o Carte Sfanta, sau o doctrina, ar avea doua etape: prima o intelegere a acestei Doctrine, mergand de la sensurile cele mai exterioare pana la cele mai interioare si esoterice; natural, aceasta cu mai multe subdiviziuni; o a doua etapa ar fi sa iei obscuritatea ca atare ca suport de meditatie, mai exact de contemplatie a Supremului; refuzul de a intelege chiar sensurile esoterice ale unei Scripturi pentru a ajunge la Absolutul care depaseste si exoterismul si esoterismul!

Astfel numai contemplarea sensibila a Coranului, simpla lui parcurgere intentionala, fara descifrare, poate fi uneori superioara lecturei lui distinctive.

Comportarea fata de Gratie ar fi cam urmatoarea: cunoscand bine si inebranlabil finalitatea ta, sa nu interferezi, sa nu imaginezi, sa nu preconcepi, sa nu propui dinainte nimic, cum ea ar trebui sa se produca, ci sa lasi Gratia sa te conduca ca una ce stie mai bine calea, deoarece o priveste de Sus in jos, si nu de jos in Sus ca tine.

Simbolul de binecuvantare al ploii. Dhikr-ul se ridica in sus ca aspiratie spre Universal, unde intalnind Cerul (Firmamentul mai exact, aspectul de diamant al Cerului) se condenseaza si cade inapoi sub forma de ploaie, care uneste astfel toate puterile Cerului si ale Pamantului in ea. 

In om ploaia produce unirea celor doua naturi, esentiala si substantiala.

Nimic din ceea ce vine din Cer nu e negativ, chiar daca este teribil. 

In fond ceea ce cade din cer sub forma de piatra nu e altceva decat fragmente, bucati de Firmament. 

Acuma, care e actiunea care provoaca aceasta reactiune? Nu rugaciunile obisnuite ale oamenilor care atrag raspunsuri obisnuite. Faradelegile lor? Desigur, dar nu direct, ci reactiunile dreptilor fata de ele, si mai ales, reactiunile Naturii, insultata si pangarita. Pamantul striga catre Cer, si numai el poate, fiind exactul lui complementar; numai intre ei se poate stabili un dialog continuu, firesc, normal. Si pamantul nu cere atat razbunare, cat restabilirea echilibrului, adica o interventie compensatorie a Cerului, mai intensa, mai grea decat raspunsul obisnuit, acela de ploaie si lumina. 

Deci grindina restabileste echilibrul, dar cosmic, in cercurile cele mai largi, chiar cu riscul, cu necesitatea de a lovi partial in aspectele fragmentare ale lumii noastre. Nu este un semn si faptul ca piatra loveste partea cantitativa a lumii noastre?

Se poate spune ca Dumnezeu a separat Cerul de Pamant pentru ca ele sa poata sa se iubeasca unul pe altul in toata plenitudinea, toata eficacitatea.

Ce face pe om sa ia inselaciunea drept adevar? Pentru ca efortul intelectual, concentrarea absolut necesara, este inlocuita cu vertigiul, mai comod si mai la indemana tuturor. E mai usor sa te lasi sa cazi decat sa urci. Autodistrugerea estr in fond un fel de lene mintala, rezultatul unei comoditati. Sau altfel spus: vointa de luciditate e cea mai mare sfortare care i se poate cere omului.

Pasul spre Dumnezeu, un singur pas, e stiinta stiintelor, greu de realizat pana la necrezut. Un rit efectuat cu acest scop e mai mult un indicator de drum, o carare, un punct de plecare, nu e pasul in sine.

Satan fiind o negatiune, nu e pentru un om decat oglinda unui abis, si in aceasta oglinda omul se vede magnifiat pe el insusi. Caci Satan e sarac, nu are in adevar nimic de oferit: viata lui e parazitara, si vigoarea sa consta in aspiratiile, dorintele, patimile, visurile a miliarde de oameni, pe care le insumeaza in el cu atat mai usor, cu cat e vid; loc este destul...

Satan satisface in om doua dorinte care par antinomice: o forta de inertie, de comoditate, de minim efort, si o concupiscenta vaga, fara obiect, dar foarte reala. Satan nu-ti cere decat un lucru: sa te lasi sa luneci pe panta, ceea e e foarte comod, convine inertiei si in acelasi timp da iluzia de schimbare, de evadare prin efectul simplu al translatiunii. Nu cere niciun efort intelectual, nicio adeziune spirituala, afara de aceea, capitala, a renuntarii spiritului la prerogativele lui esentiale si fundamentale. 

La capatul acestei lunecari, elementul de centrare, de coordonare intr-un punct central care este al Intelectului, si functiunea lui principala, disparand si ramanand in om numai facultatile lui de dispersiune si centrifuge, ca de pilda pasiunile si proiectarile onirice si concupiscente, e natural ca sfarsitul acestui proces sa fie faramitarea si atomizarea.

Nu e vorba de "rassembler ce qui est epars" (a aduna ce e risipit), dar de "disperser ce qui etait rassemble" (a dispersa ce era adunat). Ce-i mai usor? Sa strangi o avere sau s-o risipesti? A se insista asupra aspectului mic burghez al damnatiunii. 

Frumusetea este "aspectul" interior al lui Dumnezeu, pe cand Bunatatea e "aspectul" Lui exterior.

A "extrage lumina din intuneric", "ordinea din Haos" inseamna a lucra ca locotenent al lui Dumnezeu.

Muhyi-d Din. Atractia pe care o exercita copilul asupra adultului e atractia primordialitatii asupra derivatului. Seyhul Akbar o numeste chiar fascinatie a celui mai puternic asupra celui mai slab, adica exact invers de aparentele lumii noastre.

A avea copii, a-i creste, a te conforma lor e una din cele mai misterioase stiinte spirituale si din cele mai putin cunoscute. Probabil ca e pierduta din alte yuge. Caci nu e vorba de educatia pe care o dai copilului, chiar cand este excelenta si traditionala; e vorba de educatia pe care ti-o da copilul tie, de mesajul direct si permanent pe care-l vehiculeaza.

E un indemn de fiecare clipa, permanent de a trai calitativul, de a-l discrimina in viata de toate zilele, de a trai clipa fara s-o mai raportezi la trecut si viitor, simple naluciri. In casa se introduce o mitologie, un basm care ti se povesteste si pe care-l povestesti, interminabil. 

Daca omul nu are drept asupra vietii animalelor decat in masura spiritualitatii sale, in momentul in care o reneaga si o pierde, pierde si dreptul asupra lor, prin urmare orice violenta contra lor devine abuz si crima. 

De altminteri, si in lumea noastra Adam la inceput continea in el toate speciile de animale, ca posibilitati ale lui proprii, incluse in el, si pe care le exterioriza, actualizand, spunandu-le "numele". Asta inseamna o omogenitate intre Adam si animale, calitatile pozitive ale acestora fiind mult mai aproape de intelectiunile lui Adam decat mentalul, asa cum s-a format tardiv la oameni. Si, lucru demn de remarcat, animalele au ramas cu mult mai aproape de "momentul" cand Adam le-a exteriorizat, decat omul actual fata de Adam. De aceea reverenta pe care o merita animalele, si uzajul pe care il facem de ele, nu pot fi decat "sacrificiale", "eucharistice"; altfel e asasinat, si chiar asasinat al superiorului de catre inferior.

(...) Asta in caz de abuz de putere; acest abuz devine crima, cand omul isi reneaga spiritualitatea, caci in momentul acela pierde drepturile pe care le are intr-o legislatie traditionala asupra animalelor.

(...) E si un semn de viata, caci alternanta de incredere si de neincredere, de certitudine si de indoiala, de atractie si de respingere, nu sunt altceva decat repercursiunile batailor inimii centrului initiatic, alternanta de sistola si diastola, adica, cu alte cuvinte, faptul incontestabil ca ne aflam in fata unui nucleu vital perfect viu, cu pulsatie de viata.

Ni se cere numai deci, pentru ca aceste cai ne sunt necunoscute si nu e nevoie sa fie cunoscute (cunoasterea lor ar fi fastidioasa si inutila) numai Marturia, intovarasita de intuitia directa a lucrului marturisit. Organicitatea, modul organic al procesului rezorptiv e secretul lui Dumnezeu si n-are niciun sens s-o cunoastem; mai mult am incurca iconomia. Trebuie sa stim modul exact cum creste o floare?; asta e secretul (sirr-ul) ei si al lui Dumnezeu. Intervenim cu adjuvante sumare si de natura empirica. Nu trebuie sa-i cunoastem misterul dezvoltarii; nu ar avea nicio utilitate, l-am paraliza in procesul lui si nici nu ar fi interesant. Una e Cunoasterea, altceva Curiozitatea. Ultima e un dusman perfid al Primei.

Cine e posedat de Eros, - caci posesiunea e singurul termen care poate fi intrebuintat - e napadit de o boala mortala al carei rezultat este extinctiunea sau intr-o tendinta spre neant sau in Principiul Suprem. De aceea starea erotica este tinta cea mai de dorit pentru cineva angajat pe Calea Misterelor. Si oricine este pornit, juruit pe o cale autentic initiatica are ca garantie a valabilitatii ei aceasta stare erotica, de neliniste, de plenitudine, de lipsa, de plin si de vid. Exista primejdia ca aceasta neliniste sa fie confundata cu angoasa moderna. 

In adevar, Eros risca sa capete aripi de plumb si sa se transforme in angoasa cand cel posedat de Eros uita, cand nu mai e posedat de Anamnesis. Cand la fiecare din sfasierile pe care le provoaca Eros nu se propaga o stare de nostalgie, de asimtire a Supremului, Eros se transforma intr-o tendinta direct infernala. Apostolul Pavel a desemnat bine starea erotica atunci cand spune ca "Duhul se roaga in suspine negraite" in acela care e pornit pe calea Identificarii.

A vedea aspectul ascuns, aspectul indreptat spre cer al tuturor lucrurilor. Asta deschide poarta spre planul cauzal. A vedea aspectul miraculos al cotidianului inseamna sa transformi acest cotidian, dintr-un impas fara iesire, in Poarta Stramta intre cele doua lumi. E de ajuns sa percepem deosebirea intre felul in care privim noi un lucru, si cum un animal sacru, pisica, priveste acelasi lucru, ca sa ne dam seama de indefinitatea dimensiunilor lui si ce pierde omul prin pozitia lui excluziv rationalista dizolvanta; prin ea, omul actualizeaza elementele de folosinta exterioara, deci cele mai putin importante.

Nu e vorba numai de identitatea esentiala a acestor valuri cu Dumnezeu; mai este ceva mai tehnic: prin faptul ca Dumnezeu produce manifestarea, de la sine se intelege ca o resoarbe, fie ca acest lucru este privit in succesiune temporala sau nu. Atunci este in valurile lui Dumnezeu, ca si in orice lucru creat, un element de respingere care indeparteaza de Dumnezeu, din cauza impulsiunii initiale de producere, si un element de atragere, care tine de tendinta de reintegrare a Manifestarii in Principiu. 

Trebuie ca Creatiunea sa se deosebeasca cu ceva de Dumnezeu; altfel nu s-ar deosebi intru nimic de El. Cum producerea si resorbirea manifestarii sunt concomitente in realitate, acest caracter de respingere si atractie pe care-l poseda orice lucru creat sunt si ele concomitente, de unde chinul si angoasa acelora care vor sa se apropie de Principiu, continuul flux si reflux de atragere si respingere care ii bantuie. 

Dumnezeu insufleteste totul si asa e intr-o masura viu si prezent chiar si in pacat. 

(...) Trebuie luata aceasta intunecare ca Tenebra divina in care Dumnezeu se ascunde atunci cand se reveleaza oamenilor. Sa privesti linistit Tenebrele tale mentale si asteptand ca Dumnezeu sa vorbeasca prin ele; si, efectiv, El va vorbi. Daca El nu s-ar infasura in Tenebre, noi am fi anihilati. In consecinta, Tenebrele amortizeaza Vocile lui Dumnezeu, pentru ca sa nu-L faca comprehensibil si aplicabil fiintei noastre si lumii. 

De indata ce mizeria noastra, ignoranta noastra, obscuritatea noastra sunt fixate in mod atent de ochiul nostru mental, ele devin norii revelatiei, in sensul ca ascund si dezvaluie in acelasi timp pe Dumnezeu.