Fericirile

Testoasele pot zbura (Lakposhtha hâm parvaz mikonand /Turtles Can Fly)



Film iranian realizat de iranianul de origine kurda Bahman Ghobadi in 2004, fiind primul film turnat in Irak dupa caderea lui Saddam Hussein.
Actiunea filmului este plasata in zona de refugiati kurzi, la granita dintre Irak si Turcia, si prezinta povestea unor copii raniti in suflet si in trup. Majoritatea copiilor care joaca in film sunt actori neprofesionisti, infirmi, cu chipuri aspre si triste, gasiti pe strazi.
Tanarul in varsta de 13 ani, Kak Satellite (interpretat de Soran Ebrahim), instaleaza antene parabolice in sate si traduce localnicilor stirile de la posturile americane, desi engleza lui e limitata ("Ce spune Bush?" este intrebat. "Bush zice ca maine va ploua"). Seful tuturor copiilor, este dinamic, manipulator, impartind responsabilitati si organizand grupurile de copii pentru cules de mine neexplodate.
Manifesta o iubire sincera si inocenta pentru tanara orfana Agrin (Avaz Latif), o copila tacuta, cu fata trista si ochi stinsi, ce se plimba pierduta prin sat impreuna cu fratele ei handicapat, fara maini, dar cu darul profetiei, si purtand impasibila in spate un copilas orb, un bastard, cum ea il numeste, rezultatul unui viol al soldatilor irakieni care i-au omorat parintii. Fara instincte materne, ea va incerca de nenumarate ori, cu inversunare, sa-si paraseasca copilul, desi este protejat cu multa dragoste de fratele ei. Ca mai apoi sa se arunce in gol, de pe o stanca, lasand in urma papucii purtati in gura de fratele acesteia.
Este un film dur, emotionant, puternic, dedicat tuturor copiilor victime ale razboaielor. Regizorul a declarat ca "acest film este expresia unei suferinte personale", el insusi fiind martor la moartea unchiului si a verilor sai, victime ale razboiului.

Olivia Ruiz - J'traine des pieds...

Pilonii de aur ai cortului

Un dervis, a carui bucurie era negarea de sine si a carui speranta era paradisul, intalni odata un print a carui bogatie depasea orice vazuse vreodata dervisul. Cortul nobilului, ridicat in afara orasului pentru recreere, era facut din materiale pretioase, pana si pilonii care il sustineau erau din aur curat.
Dervisul, care era obisnuit sa propovaduiasca despre ascetism, il ataca pe print cu un potop de cuvinte despre inutilitatea bogatiei pamantesti, zadarnicia pilonilor auriti de la cort si stradaniile nerodnice ale oamenilor. Ce nepieritoare si maiestuoase erau, pe de alta parte, locurile sfinte! Resemnarea, spunea el, era cea mai mare fericire.

Printul asculta serios si adancit in ganduri. Lua mana dervisului si spuse: "Pentru mine, cuvintele tale sunt ca focul soarelui de amiaza si ca puritatea brizei de seara. Prietene, vino cu mine, insoteste-ma pe calea spre locurile sfinte."
Fara sa se uite inapoi, fara sa ia bani sau vreun servitor, printul se porni la drum. Uluit, dervisul se grabi in urma lui. "Stapane, striga el, spune-mi, vorbesti intr-adevar serios, cand spui ca mergi in pelerinaj la locurile sfinte? Daca e asa, asteapta sa-mi iau mantaua de pelerin."
Zambind bland, printul raspunse: "Am lasat in urma bogatia, caii mei, aurul, cortul, servitorii si tot ce aveam. Iar tu trebuie sa te intorci doar pentru manta?" "Stapane, raspunse dervisul surprins, te rog, explica-mi, cum ti-ai putut lasa in urma toate comorile si porni chiar fara mantia ta regala?"

Printul vorbi incet, dar cu voce ferma: "Am implantat tepusele de aur ale cortului in pamant, dar nu si in inima mea."

(Nossrat Peseschkian - Povesti orientale)