DESPRE DESTIN - Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu

Zece scrisori despre destin

Una peste alta, e mai profitabil, metafizic si existential, sa tratam tema destinului fara a ramane la tema cauzalitatii. Intrebarea corecta la care ar trebui sa raspundem este, dupa mine, nu "de ce mi se intampla cutare lucru?", "cine sau ce imi modeleaza biografia?", ci, mai curand, "care este, care ar putea fi, semnificatia evenimentelor pe care le traiesc?". Nu "cauza" traiului meu zilnic e cheia, ci sensul, rostul parcursului meu destinal. Cum spunea nu mai stiu ce hermeneut, problema destinului nu e una "teoretica", ci una "practica", in sensul kantian al cuvantului...

(Andrei Plesu catre Gabriel Liiceanu)

Suntem vorbiti de spiritul limbii, nu vorbim; suntem traiti de mai adancul nostru inconstient, nu traim. Pe scurt, suntem locuiti de necunoscutul din noi, pe care, intr-o carte de-acum vreo zece ani, intitulata "Intalnire cu un necunoscut", am incercat - cu nedisimulata candoare, dar fara succes - sa-l intalnesc. Nu-mi pare rau. Cel putin am devenit constient ca in mine sunt doi si nu mi-am pierdut speranta ca, la un moment dat, cel cu care impart vastele incaperi ale interiorului meu ma va lasa sa ma apropii de el. 

(Gabriel Liiceanu catre Andrei Plesu)

Daca ma intrebi pe mine, am si eu intrebari destabilizatoare - poate cam simpliste - despre "fenomenologia" reincarnarii. Imi spun, de pilda, ca daca unul din scopurile vietii succesive e o crescanda perfectionare a Sinelui, atunci, dupa atatea mii de ani, ar fi trebuit sa fim, in prezent, o populatie de ingeri... Ceea ce nu pare a se confirma... Apoi, cred ca exista, in economia permanentei stradanii a progresului launtric, riscul unei anumite glacialitati morale si sentimentale: daca un semen al nostru moare calcat de tren, inseamna, aproape geometric, ca a patit-o prin propria lui decizie dintr-o viata anterioara. Deci nu prea e loc de compasiune, de regrete, de nedumerire. Stiu ca ingros putin lucrurile, dar nu ma pot abtine...

Pe scurt: nu poti fi tratat ca "eretic" decat daca, inconjurat de lumina, te comporti ca un nevazator. Nu si daca tatonezi, neobosit, in ceea ce un teolog ortodox ca Vladimir Lossky numea "intunericul dumnezeiesc". E mai curand blamabila "instalarea" in siguranta de sine, afisarea unei adeziuni lineare la realitati in care lumina si taina convietuiesc fara a se exclude. Prefer, oricum, un credincios, teolog sau nu, pe care raspunsul nu-l adoarme in suficienta cognitiva, ci il tine treaz pentru adancirea cercetarii. Un gand al teologului si preotului episcopalian Robert Farrar Capon mi se pare, din acest punct de vedere, demn de atenta reflectie: Biblia nu e un "manual" pe care il consulti cand vrei raspunsuri, ci un partener care te invata sa pui intrebarile in chip potrivit...

Oricum, "nimeni n-a parasit ortodoxia pentru ca ar fi epuizat-o" - spunea parintele Andre Scrima. Ceea ce nu-l impiedica, nici pe el, nici pe parintele Mihail Avramescu, nici pe Arsenie Boca, nici pe altii sa adauge lecturilor "subintelese" si pagini "riscante" din Guenon, din mistica araba, din traditia Extrem Orientala si sa vorbeasca, neinhibat, despre importanta dialogului inter-confesional si inter-religios. "Calea" si "Viata" nu pot fi marginalizate, lasand doar Adevarul singur sa patroneze, nedialogabil, asupra lumi si a nevoii de edificare...

Parintele Scrima repeta adesea ca, in plan spiritual, atitudinea optima e o deschidere centrata. Daca ai un reper si o optiune ferma - si tocmai pentru ca le ai - poti aborda fara riscuri o comunicare inter-religioasa, din dorinta de a te intalni in Duh cu toti ceilalti (din lume) care au aceleasi intrebari cu tine si de a-ti consolida cu un spor de bogatie intelectuala pozitia deja asumata. "Deschiderea centrata" e infinit mai profitabila existential decat somnolenta suficienta a unei "inchideri" anatemizante. 

In alt context, imi confirmase asta parintele Benedict Ghius. Foarte tanar, fusese suspect de cancer si era internat intr-un spital. Era deja de cativa ani calugar, dar constata, in plina depresie, ca nici disciplina monahala, nici rugaciunea, nici lecturile duhovnicesti nu reuseau sa-i atenueze frica. Pana intr-o buna zi cand, pe noptiera vecinului lui de salon, a vazut un volum din editia Platon cuprizand tocmai dialogul despre moarte (Phaidon). L-a citit lacom, dupa care s-a linistit. Asta nu inseamna ca Platon e mai "eficient" decat Evanghelia! Ci, pur si simplu, ca "Duhul sufla incontro vrea", ca nu stii de unde si cand poti primi o carja salvatoare si ca, deci, a sta fudul in gaoacea ta poate fi fatal. Un centru fara deschidere risca sa fie la fel de steril ca o deschidere fara centru!

Adeseori, destinul personal (al meu, dar si al celor amintiti) are zvacniri, fente, alunecari labirintice infinit mai spectaculoase decat destinele colective despre care ne vorbeste istoria. Si la fel de expresive.

(Andrei Plesu catre Gabriel Liiceanu)

Nu este toata mistica lumii un efort indarjit, si-adesea deznadajduit, de a ajunge la Dumnezeu? Retragerea in pustie nu s-a nascut din speranta ca tocmai locul iesirii din lume ar fi rampa propice pentru a face saltul mantuitor peste prapastie? Nu din cauza acestui hau cascat intre noi si Dumnezeu a trebuit sa reiei argumentatia lui Toma de Aquino privitoare la interval, la spatiile intermediare populate de ingeri, ca sa deschizi, prin mesageri, o cale de acces catre Dumnezeul din ceruri? Nu la asta se refera si povestea scarii lui Iacob?

Cum de ne suportam secunda de secunda vreme de saptezeci si ceva de ani, adica vreme de vreo doua miliarde cinci sute de milioane de secunde? Cred ca intr-un singur fel: inotand cu precadere la suprafata oceanului vietii si evitand, pe cat posibil, orice incursiune in adanc. Ceea ce majoritatea oamenilor fac, ingroziti de intalnirea cu monstrii submarini din ei.

Vorba lui Epicur: "atata vreme cat suntem, moartea nu este; iar cand ea este, noi nu mai suntem". Si tocmai de aceea autobiografiile sunt o forma de impostura, pentru ca vor sa dea seama de infinitul launtric de pe pozitiile finitului. 

Asadar, in privinta destinului, consider ca noi nu suntem decat libertate. 

A-ti pune libertatea la lucru inseamna a nu-L lasa pe Dumnezeu sa lancezeasca si sa se plictiseasca in tine. De-aici rezulta ca tot ce tine de destin vine dintr-o cultura a alegerii. Pot alege prost sau bine, tocmai pentru ca Dumnezeu, ca infinit, este dincoace de bine si de rau. Toate alegerile mele incap in El si, cum ma definesc prin ele, pot fi bun sau rau, minunat sau abject, caldut sau croit dintr-o bucata, plin de speranta sau deznadajduit. Vorba "ajuta-te singur si te va ajuta si Dumnezeu!" pleaca tocmai de la justa intelegere a coincidentei dintre mine si El. 

Nu, nu este nevoie sa lasi in urma o statuie. Nu statuia e unitatea de masura a unui destin, ci gradul in care fiecare dintre noi isi ia viata in primire pentru a-si modela un destin. Cu cat il modelezi mai bine, in ciuda potrivniciilor de tot felul, cu atat viata capata, la limita, o dimensiune eroica. 

Cand ma rog, convoc adancul cel mai adanc din mine si de fiecare data il mobilizez pe ascunsul si necunoscutul din noi. Si ma rog ca proiectul meu de viata sa tina si sa pot duce pana la capat ce mi-am propus. Sau ma rog pentru rabdare, ma rog sa-mi adun toate fortele pentru a face fata suferintelor muritorilor si sa nu ma prabusesc. Ma rog, de fapt, pentru a-mi putea mana cat de cat cuviincios destinul pe drumul meu. 

(Gabriel Liiceanu catre Andrei Plesu)

Pe mine ma imbogateste calea, nu gasirea, "cautarea de negasire", cum traduce Noica "dorul" german (sehnsucht).

Dumnezeu nu are un "loc" preferential, o instalare spatiala transanta, definitiva. E "in ceruri", dar si "in noi", e ubicuu, greu de "fixat" intr-o rubrica - desenata previzibil - a realului.

Da, asa e, o spun si Evangheliile, o spun mai toti Parintii Bisericii, "Imparatia lui Dumnezeu" e in noi, Duhul lui Dumnezeu locuieste in noi, suntem, trup si suflet, "Templul Duhului" si orice dialog cu Dumnezeu, inclusiv rugaciunea, incepe "inauntru", in "camara ascunsa" a inimii noastre. Dar asta nu inseamna ca Dumnezeu e "salvat" de a "lancezi in transcendent" (expresia ta), ci pus sa stea la popreala in "infinitul interior". Numai ca, in cartea I a Confesiunilor, Augustin spune apasat ca "Dumnezeu e intreg in toate, dar nimic nu-L contine in intregime". Dumnezeu e in lucruri, dar in sensul ca le contine! Nu le umple intrand, asezandu-Se in ele, ci luandu-le in Sine (continendo imples).

Tot Kant, in prefata sa la editia intai a Criticii ratiunii pure, ofera cititorului un pasaj din Persius: "Locuieste cu tine insuti si vei vedea ce saracacioasa iti e ambianta". 

Am ajuns - cu antipatica bombaneala a varstei - sa nu mai suport categoria celor care stiu. 

Ce reprosez acestui mod de "a sti"? Cum ai spune tu, "incremenirea in proiect". Viata spirituala, in aceste conditii, nu mai este efort, fortare vitala a "usilor" divine, interogativitate neodihnita, nevoie de sens (si de dialog cu Izvorul sensului): e doar o "asigurare pe viata" (pe viata de aici si de dincolo!), o "tehnica", o "strategie" mantuitoare, fara nelinisti, fara risc, fara dubiu.

"Stiutorii" pe care ii bomban se multumesc, confortabil, cu Adevarul. Odata "achizitionat", Calea devine futila, iar Viata - o reteta garantata. Rezultatul? Somnolenta spirituala, schematism interior, suras caldicel, dogmatism drastic. 

Ateismul e tot o specie a religiei: la fel de radicala, de nedialogabila, de suficienta spiritualmente ca orice deviere fundamentalista a credintei.

Prefer ipostaza cautatorului. Adica a aceluia care nu crede ca dispune de instrumentarul necesar pentru a identifica raspunsul defitiniv la intrebarile ultime. Pe mine - si cred ca pe multi altii - nu "gasirea" ma imbogateste, ci drumul nesfarsit spre orizontul ei: calea, parcursul, tatonarea.

Parintele Andre Scrima recomanda, in acest context, sa cauti mai degraba vecinatatea celor care au aceleasi intrebari cu tine, decat pe aceea a detinatorilor de raspunsuri. Sper sa nu sune insolent: nu vreau sa gasesc Adevarul inainte de a fi epuizat toate meandrele nelinistilor mele si de a fi framantat, pana la fragezime, aluatul propriilor mele tenebre. As putea gasi si o formula mai convenabila: nu vreau sa gasesc Adevarul inainte de a-l fi meritat! A-l merita inseamna a fi pregatit pentru intalnirea cu el, adica a fi zabovit indeajuns in teritoriul autenticitatii, al scrutarii de sine, al calatoriei transfiguratoare, al aspiratiei, al sperantei. Si a evita, grijuliu, suspendarea prematura, nerabdatoare, a drumului, crezand ca i-ai atins capatul. 

Prefer sa-L caut toata viata (ba chiar si dupa moarte) pe Dumnezeu, decat sa-L iau in posesie dupa regulile si limitele mele pamantesti. Si nu cred ca exista cautare mai profitabila, mai aventuroasa, mai imbogatitoare, mai implinitoare pentru om decat cautarea neintrerupta a lui Dumnezei. Cautarea "denegasitului"!

Dumnezeu e ca o cetate. Trebuie mereu mereu asediata. Subscriu. Asediul mi se pare mai solicitant, mai "formativ" decat victoria, urmata de o "instalare" odihnitoare...

Prefer sa caut, optimist si rabdator, negasirea, decat sa gasesc, pripit, necautatul! 

(Andrei Plesu catre Gabriel Liiceanu)

Paisprezece insemnari despre destin

"Feminitatea" traditionala implica si exercitiul prepararii si al distribuirii hranei. "Activitatea" destinului se asociaza cu gestul - nutritiv - al "portionarii" (cf. etimologia greceasca moira - meros). Destinul fiecaruia e "portia" care i-a fost data, "lotul" lui, hrana care i se atribuie. "Portia" se refera, fireste, si la cantitate (cat?), dar si la "reteta" (ce ingrediente? ce dozaj?). Destinul are, cu alte cuvinte, extensie, culoare si gust. E "provizia" cu care plecam la drum, care "ne ajunge" sau nu, pe care trebuie sa contam, fara iluzia unor "reaprovizionari" acomodante. Destinul livreaza energie, dar poate fi si toxic, indigest. Poate fi un "prea mult" sau un "prea putin". Poate "sa ne placa" sau nu, sa ne satisfaca lacomia sau, dimpotriva, sa o inhibe, sau sa o isterizeze. Mancam - existential - atat cat avem. Ne "mancam" soarta, care, la randul ei, ne mananca. Si noi suntem, deci, portia destinului nostru, hrana lui. Avem ceva de dat "la schimb". Suntem provocati la o "contraoferta": a avea destin inseamna a fi hranitor.

(Nota despre destin si feminitate)

Iata un faimos pasaj din Plotin:

"Daca inca nu-ti percepi frumusetea proprie, procedeaza asemenea sculptorului care lucreaza la o statuie pentru a o face sa fie frumoasa: mai ciopleste ici, mai netezeste dincolo, mai curata unde e nevoie, pana cand iese la lumina chipul frumos al statuii. Tot astfel, inlaturi si tu ceea ce e de prisos, indreapta ce e stramb, limpezeste partile umbroase si nu conteni sa-ti sculptezi propria statuie, pana cand va straluci in tine lumina divina a virtutii..."

(...) Nu poti lucra de unul singur asupra lutului propriu. Ca ai raspunderi si dincolo de desavarsirea ta. Ca desavarsirea ta e de neobtinut fara grija de celalalt. Ca, mai mult, masura desavarsirii tale e modul cum intelegi sa te porti cu semenii tai. Ca e musai ca, in timp ce te ocupi de perfectionarea de sine, sa te lasi sculptat si de ceilalti, sa ingadui celorlalti sa-si lase in tine urma lor. In sfarsit, ca dalta cu care iti netezesti portretul ar fi mult mai stangace, daca - vorba lui Salvador Dali - alaturi de mana ta n-ar intra in joc si mana unui inger...

(Drumul spre sine)

"Destin ne e caracterul" spunea Heraclit. 

Naturile tonice raspund, ofensiv, ca ne ramane tot atata libertate cata are un bucatar pus dinaintea unui platou de ingrediente. El hotaraste ce face cu ele, el le combina, le "construieste" indemanatic, in vederea unui rezultat liber ales. 

In tabara opusa sunt cei care cred ca libertatea individuala e o iluzie. Daca asa stau lucrurile, atunci singura forma de intelepciune e sa-ti asumi, fara inutile razmerite si bombaneli, soarta. Trebuie sa pricepi, cum o recomanda, de pilda, Epictet, ca unele lucruri depind de tine, altele nu. E ridicol sa te lupti cu cele din urma sau sa le refuzi. Restul e Providenta. Si trebuie sa iei totul asa cum ti se ofera.

Dar asta ar insemna ca nu suntem decat niste marionete agatate de corzile unui "papusar" cosmic. Nu ne miscam, suntem miscati, nu avem o identitate, ci un "rol", nu traim, suntem traiti. Greu de acceptat! 

O multime de mari texte ale lumii par sa ilustreze o teza cu totul neasteptata: abia cand te lasi miscat, purtat, locuit de o instanta superioara, manevrat, ombilical, de-a lungul unui fir aflat in mainile Creatorului tau, abia atunci esti liber! Dimpotriva, cand te lasi dus de pornirile "naturii" proprii, de instincte, pasiuni, dorinte, "spontaneitati" egolatre, tropisme interesate - tocmai atunci devii sclav, iti pierzi libertatea. Esti liber cand iesi din tine (e sensul cuvantului "extaz"), cand inlauntrul tau nu tu iei hotarari, ci zeul aflat in adancul inimii tale (la care face referinta termenul "entuziasm" = a fi "posedat" de un zeu). Cu alte cuvinte, calea spre vointa libera e eliberarea de vointa proprie. 

Oricum, suntem legati de un fir vertical, prin care capatam energie si sens: firul care ne "inspira", "culoarul" pe care coboara asupra noastra "Suflul" divin, respiratia lumii (Vayu pentru India veche, Duhul Sfant in limbaj crestin). Nu suntem liberi decat cand suntem "insufletiti" de Duh. Sa nu se sperie puristii autohtoni de invocarea unui context atat de larg. Nu e "sincretism". E expresia luminoasa a unitatii lumii create si a amprentei subtile a Duhului asupra tuturor creaturilor. Caci, cum se stie, "vantul sufla unde voieste..." (Ioan 3,8).

(Cat de liberi putem fi)

Ibn Arabi - Iluminari

MIR'AJ

Cap. SCARA CERURILOR SI CEI SAPTE PROFETI

PRIMUL CER: ADAM SI LUNA

Adeptul este primit de Adam, iar teoreticianul de entitatea spirituala a Lunii.

Imediat, teoreticianul, care este oaspetele Lunii, observa ca Luna se afla in serviciul lui Adam, in calitate de vizir si careia Dumnezeu i-a poruncit sa fie supusa.

Adam il invata pe adept Numele divine si "aspectul divin particular" care este "Elixirul Gnosticilor" (Iksir al-arifin).

In acest prim cer se afla "al saptelea Inlocuitor divin" (Na'ib ilahi), a carui misiune este sa vegheze asupra picaturii de sperma aflata in gestatie in matricea unde structurii omenesti ii este harazit sa apara. El vegheaza asupra acesteia in timpul celei de-a saptea luni care urmeaza caderii semintei in uter. In timpul acestei luni, copilasul e in stadiul de fat (janin). Se dezvolta si creste in pantecele mamei sale in timpul cresterii Lunii, dupa care slabeste, iar gestatia sa in pantecele matern incetineste in faza de descrestere a Lunii. Acesta este un semn, caci daca copilul se naste in luna a saptea, nu are destula putere pentru a supravietui asemeni celui nascut in luna a noua.

AL DOILEA CER: IISUS, IOAN BOTEZATORUL SI MERCUR

"Stiinta literelor"; misterul Verbului existentiator KN!

Aici adeptul invata virtutea eminenta a cuvintelor sacre si ce inseamna "Sintezele Verbelor". Realizeaza ce inseamna esenta metafizica a verbului existentiator KN! (Fii! ESTO!), a carui individuatie concreta purcede din Logosul Imperativului divin, si nicidecum din cuvantul trecutului, nici din cel al viitorului, nici din cel al circumstantei. Si iata ca el discerne epifania celor doua litere (Kaf si Nun) din care este alcatuit acest verb (KN!), compus cu toate acestea din 3 litere. Si intelege de ce este stearsa a treia litera situata intre Kaf si Nun, adica litera Waw, a carei esenta este pe de-a-ntregul spirituala. Ea este cea care confera lumii influxul generator al alcatuirii fiintelor, chiar si dupa ce esenta sa s-a retras.

Iisus este "Duhul lui Dumnezeu" (Ruh Allah), in vreme ce Ioan Botezatorul este pastratorul "Vietii". 

Plecand de aici, adeptul poate dobandi "Stiinta Proportiilor si a Echilibrului natural si spiritual", intrucat Iisus le reuneste pe amandoua in persoana sa.

Incepand cu acest cer, sufletul adeptului dobandeste "viata cognitiva" (al-hayat al-'ilmiya) prin care sunt reinsufletite inimile. Aici se afla ingerul insarcinat cu paza embrionului in timpul celei de-a saptea luni. Tot din acest lacas ceresc emana suverana inspiratie acordata celor care scriu si vorbesc despre Dumnezeu, si nicidecum poetilor.

Tot de aici putem cunoaste originea tulburarilor pe care le sufera lucrurile. De aici provin starile mistice conferite unora. 

AL TREILEA CER: IOSIF SI VENUS

Profetul ii infatiseaza stiintele cu care Dumnezeu l-a investit personal, stiinte care se refera la formele tipologiei spirituale (tamamththul) si ale imaginatiei active (khayal), caci Iosif trecea drept maestru in arta interpretarii viselor.

Dumnezeu i-a revelat lui Iosif echilibrele exacte, proportiile si relatiile. Il facu sa vada "gnoza" sub aparenta "laptelui" si statornicia in religie sub aspectul piedicilor din inchisoare. 

Dumnezeu l-a instruit neintrerupt cu privire la principiul corporalizarii Ideilor si a relatiilor metafizice sub aparenta lumii sensibile si a organelor perceptiei. Ii revela lui Iosif sensul hermeneutic (ta'wil) al tuturor lucrurilor, caci, intr-adevar, in acest cer formele spirituale primesc o structura incheiata si o imbinare armonioasa. 

Din acest cer emana ajutorul care ii inspira pe poeti, dezvaluie metrica si confera stapanirea artei poetice. Tot de aici provin si "formele geometrice" (suwar handasiya) care configureaza corpurile fizice, forme-tip a caror reprezentare in interiorul sufletului reveleaza cerul aflat asupra acestuia. 

In acest cer se afla cel de-al cincilea "Substitut divin" care guverneaza elaborarea picaturii de sperma in uter in timpul celei de-a cincea luni.

Din acest cer se ivesc cele patru principii fundamentale pe care se intemeiaza sediul constiintei (bayt al-shi'r), asa cum corpul fizic se sprijina pe cele patru umori. Este vorba despre patru cauze (sababan) si patru stalpi (watadan): cauza greului si cea a usorului, stalpul separarii si cel al reunirii. Stalpul separarii provoaca destramarea compusului omenesc, iar cel al reuniunii duce la constituirea lui. Cauza usorului da nastere la pneuma, iar cea a greului duce la aparitia corpului material. Din aceasta suma este alcatuit omul. De aceea, cerceteaza cu luare aminte ce anume a dus la bun sfarsit existenta acestei lumi, macrocosmos si microcosmos.

AL PATRULEA CER: IDRIS SI SOARELE

Teoreticianul e intampinat de Soare, adeptul de Idris.

Indata ce adeptul a ajuns in prezenta lui Idris, el afla originea tulburarilor pe care le sufera lucrurile divine. Descopera semnificatia vorbelor Profetului: "Inima se afla intre doua degete ale Preamilostivului" si cauza pentru care aceste doua degete tulbura inima in intregime. El contempla in acest cer "noaptea care acopera ziua si ziua care acopera noaptea"; el vede cum fiecare dintre ele este, pe rand, mascul si femela fata de propriul sau alter ego si discerne misterul uniunii lor reciproce si al conjunctiei lor; el vede ce fiinte sunt zamislite din unirea zilei cu noaptea si constata diferenta dintre copiii noptii si cei ai zilei. 

Adeptul dobandeste in acest cer cunoastere lumii vizibile si a celei invizibile, a ocultatiei si a manifestarii, a Vietii si a Mortii, a acoperirii si a goliciunii, a iubirii divine si a Milostivirii. In sfarsit el invata "sub aspectul divin particular" Numele lui Dumnezeu Al-Zahir (Manifestatul) in formele epifanice ascunse privirii si Numele lui Dumnezeu Al-Batin (Tainuitul) in formele epifanice vizibile, avand in vedere predispozitia lor de a oculta manifestatul si a manifesta ascunsul, astfel incat Numele divine se permuta si se preschimba la nesfarsit in raport cu manifestarea, in functie de diversitatea organelor care le contempla. 

AL CINCILEA CER: AARON SI MARTE

"Iata cerul spaimei, al fricii, al violentei si al furiei. Acolo sunt atributele care inspira groaza".

"Iata cerul apartinand Khalifa-ului neamului omenesc; judecata (hukm) Imamului sau a slabit, desi la inceput avea cele mai trainince temeiuri" (aluzie la Faraon).

Cand Dumnezeu a observat ca "in inima oricarui om se intiparise un vestigiu epifanic al tiraniei si orgoliului" si ca Faraon era in adancul sufletului sau cel mai vrednic de mila dintre cei umili, El a poruncit lui Moise si lui Aaron sa se poarte cu el cu multa blandete, in deplin acord cu "natura lui ascunsa" (batini-hi), pentru a birui tirania si orgoliul (jabarut wa kibriya) pe care acesta le manifesta in afara. "Poate se va lasa indemnat sau se va teme" (20,44). Fiind vorbe rostite de Dumnezeu, "poate" si "se poate" sunt obligatii ce trebuie ascultate cu sfintenie. Astfel incat, datorita lectiei de blandete si retinere primita din partea lui Moise si a lui Aaron, Faraon isi aminti ceea ce se afla inchis inlauntrul sau, astfel incat, in cazul sau, natura ascunsa si aparenta exterioara sa devina in sfarsit asemanatoare. De atunci plamada (khamira) nu a incetat sa dospeasca in natura ascunsa a lui Faraon, in acelasi timp cu Nadejdea in Dumnezeu ce grabeste intalnirea cu Cel intru care nadajduim. Si acest ferment bun si-a impus legea pana ce deznadejdea lui Faraon a incetat tocmai cand era pe cale sa fie "inghitit" de propriile lui ambitii. Faraon a recurs la aceasta umilinta si la aceasta nadejde in Dumnezeu pe care le ascundea inlauntrul sau, pentru ca credinciosii sa realizeze brusca ivire a Nadejdii in Dumnezeu. Atunci, el a strigat: "Cred ca nu exista alt Dumnezeu decat Acela in care cred fiii lui Israel, si eu ma numar printre supusii Lui" (10,90).

Cugeta adanc, prietene, la rezultatul obtinut prin "juramantul blandetii" (mukhatabat al-layyin) si la roadele lui. De aceea, dragul meu adept, "trebuie sa te porti cu blandete fata de toate lucrurile" caci, intr-adevar, sufletele neascultatoare se lasa usor manuite de inclinatia suparatoare care le impinge de la spate. 

Dupa aceea, Aaron i-a poruncit lui Marte ca varsarile de sange pe care cerul sau le cere sa fie savarsite laolalta cu jertfele si sacrificiile de animale, pentru ca animalele sa fie in felul acesta alaturate rangului omenesc, fiindca numai rangul omenesc detine Perfectiunea, intrucat si-a asumat "Locasul Credintei" (Amanat). 

AL SASELEA CER: MOISE SI JUPITER

Moise ii transmite "douasprezece mii de cunostinte" din Stiinta divina, altele decat cunostintele care au legatura cu ciclurile si megaciclurile cosmice, si care ii fusesera predate deja. Si Moise l-a invatat ca "teofania divina" (tajalli ilihi) se produce cu adevarat "sub formele credintelor de care este legata" si in situatii de mare necesitate. Atunci adeptul retine aceasta ca pe o invatatura. Totodata, Moise ii reaminteste "focul dupa care mersese ca sa-i vindece pe ai sai" (20.10;27,7) si i-a atras atentia ca Dumnezeu nu i s-a revelat decat in foc, caci de foc avea absoluta nevoie Moise. Dumnezeu nu se arata vederii noastre decat atunci cand suntem in adanca nevoie. Caci, intr-adevar, oricine indura cea mai profunda dorinta pentru obiectul dupa care tanjeste, si care ii este de absoluta trebuinta".

AL SAPTELEA CER : AVRAAM SI SATURN

"Templul plin de credinciosi" si "cele trei lumini ale lui Avraam"

Luandu-si ramas bun de la Moise, ei pornesc din nou la drum, adeptul lui Muhammad purtat in "litiera bunavointei divine" (rafraf al-'inaya), iar teoreticianul calare pe "animalul cugetarii" (buraq al fikr). Atunci, inaintea lor se deschide cel de-al saptelea cer, care, in realitate, este primul ca insemnatate incepand de aici.

Avraam ii spune: "O, adeptule, ai grija sa deosebesti planurile fiintei si sa cunosti bine ritualurile initierii spirituale. Cere de la Domnul tau un discernamant fara de gres in tot ce priveste persoana ta. Nu renunta la telul tau, caci tu nu esti omul care sa se opreasca din drum, nici sa renunte usor. Fa astfel ca inima ta sa semene acestui Templu plin de credinciosi, absorbita neincetat in comuniune cu Dumnezeu. In sfarsit, afla ca dintre toate lucrurile pe care ti-a fost dat sa le vezi, Dumnezeu n-a facut niciunul atat de mare ca inima credinciosului, si aceasta inima imensa esti chiar tu". 

Al Saptelea Cer, prag al lumii de dincolo, de unde incepe inaltarea sufletelor si incercarile lor. 

Incepand cu acest cer, aflam ca toate creaturile unei specii "alta decat cea a oamenilor si a djinilor" sunt fericite si nu au parte de "suferintele din Lumea Cealalta" (al shaqa al-ukhrawi), caci printre oameni, ca si printre djini, exista fericiti si nefericiti. Or, nefericitul se indreapta spre ceata nefericitilor, pana la un termen stabilit - pentru ca "Indurarea a fost inaintea Maniei" - in timp ce fericitul isi pastreaza aceasta stare la nesfarsit.

In acest cer se recunoaste "Comunitatea lui Avraam". Avraam ii dezvaluie adeptului virtutile "laptelui gnozei". 

Apoi, Avraam porunceste adeptului sa intre in Templul plin de credinciosi. Adeptul intra fara insotitorul lui, care ramane cu capul plecat pe pragul de la intrare. Apoi el iese pe aceeasi usa de care s-a folosit atunci cand a intrat, in loc sa iasa pe "usa ingerilor" (bab al-malaika), cea de-a doua usa a templului. Aceasta prezinta o particularitate: cel care iese din Templu pe usa aceasta nu mai trece nicicand pe acolo. 

Adeptul isi continua ascensiunea. Teoreticianul se vede respins de Islam si impiedicat sa mearga mai departe

ITINERARIUL MISTIC AL ADEPTULUI PANA LA TRONUL CELUI MILOSTIV

(in Sapte Statiuni epifanice)

Prima statiune: "Lotusul Limitei"

Viziunea celor patru fluvii ale Profetiei care permit accesul la Fericire 

Fluviul cel mare este Coranul iar celelalte fluvii sunt cele trei carti sfinte: Thora, Psalmii si Evangheliile.

A doua statiune: "Sfera statiunilor"

Un numar nesfarsit de ingeri il primesc pe adept in "statiunile" pelerinilor ce se indreapta spre Dumnezeu.

A treia statiune: "Sfera stelelor fixe"

Adeptul trece pragul Paradisului si ii recunoaste topografia.

El regaseste, printre fiii preafericiti ai lui Adam, propria sa "forma paradisiaca" si se uneste cu ea.

A patra statiune: "Sfera turnurilor inalte"

Topografia cereasca, miscarea Sferelor si influenta lor asupra locuitorilor Paradisului, Iadurilor si Pamantului.

Creaturile pamantesti suporta efectele schimbarii potrivit starii lor sufletesti naturale; si oricat de diferite ar fi constitutiile lor, ele resimt acest efect din clipa cand Dumnezeu initiaza miscarile Sferelor ceresti, tinand seama de influentele pe care acestea le exercita.

Reinnoirea constanta a creatiei Paradisului si urzeala permanenta a fiintei in devenire

Despre modul in care Divinitatea aduce totul la existenta prin KN!, si despre "verbele" care purced din el

Despre insuficienta gandirii teoretice si despre ratacirea celor care fac exces de rationamente

A cincea statiune: "Korsi" sau piedestalul Tronului

"Piciorul veracitatii" si "piciorul tiraniei" care determina conditia celor infernali si a celor paradisiaci (Milostivirea si Mania divina)

A sasea statiune: "Lumina grandioasa"

Ascultarea canturilor ceresti si iubirea extatica a Frumusetii divine

A saptea statiune: "Tronul celui milostiv"

Pe pragul Tronului adeptul descopera entitatile mistice ale celor cinci arhangheli si ale celor trei mari profeti langa care se afla cele patru mistere ale Marii Opere. 

Serafiel, Gabriel, Michael, Ridwan si Malik - "purtatori ai Tronului"

Adam, Avraam si Muhammad - pacea fie cu ei!