DRUMURI, RĂSPÂNTII, TREPTE

(Dialog despre ucenicie )

Florin Mihăescu

EUDOXIU: Nu ne-am mai văzut de mult în această casă şi în această cameră pe care timpul a lăsat mai puține urme decât pe feţele noastre.

EVDOCHIA: E bine dacă nu a lăsat urme şi pe faţa noastră interioară.

E.: Da, asta e mai greu de observat. Le creux de la masque, reversul măştii, este invizibil chiar şi pentru noi înșine, şi suntem tentaţi să credem că rămâne neafectat de vicisitudinile vremii. Într-un fel, acest lucru cred că e adevărat. Fiecare din noi are o mască interioară care reprezintă permanenţa noastră, şi din care numai anumite trăsături apar în exterior, şi deci sunt afectate de timp. Prima este masca noastră arhetipală, ultima este masca noastră teatrală, cu care ne jucăm rolul în teatrul lumii.

EV.: Asta ar însemna că ceva rămâne neschimbat în noi din copilărie până la bătrâneţe.

E.: Şi chiar mai mult. Acest adânc al măştii vine dinainte de noi, ni-l pun pe făptură ursitoarele, ne mulăm în el ca o pastă şi durează după ce făptura se descompune, rămânând mulajul, masca invizibilă telle qu’en elle même l’éternité la change.

EV.: Poate de aici vine şi obiceiul măştii moartuare.

E.: Poate că da, dar să lăsăm măştile, cu care nu terminăm aşa uşor, şi să revenim la noi cei vii, cei trecători, cei schimbători.

EV.: Totuşi, văd că te uiţi mai mult în cameră decât la mine.

E.: Mă uit pentru că unele schimbări ale noastre le observi mai bine în lucrurile din cameră, care este centrul existenţei noastre şi într-un fel este chiar un mic centru al lumii. În societăţile tradiţionale camera era un cosmos în miniatură, centrat pe altar, şi consacrat zeului – larii şi penaţii din civilizaţia romană-.

EV.: Şi, spre exemplu, ce constaţi în camera mea din care să poţi deduce ce sunt eu sau ce am devenit?

E.: În primul rând că nu sunt într-un „budoar” ci mai mult într-o bibliotecă, deci în camera unei intelectuale.

EV.: Nu ştiu dacă să iau asta ca un compliment sau ca un blam dat feminităţii mele.

E.: Tu ştii că eu apreciez femeile intelectuale. De altfel semnele feminităţii nu lipsesc din această cameră, dar sunt discrete, ceea ce face mai insinuantă, mai misterioasă feminitatea. Un bucheţel de ghiocei timpurii încercând să „spargă gheaţa”, să provoace o mică primăvară, chiar dacă afară e încă iarnă, iată un semn de feminitate.

EV.: Nu foarte evident. Am văzut de multe ori şi în camera ta.

E.: Da, dar acolo florile nu erau puse de mine ci tot de o femeie, maică-mea sau altcineva. Numai o femeie îşi aduce flori, un bărbat nu. Deşi mă întreb de ce?

EV.: Poate pentru că femeia simte nevoia unei prezenţe în jurul ei, a unei prezenţe vii. Şi a frumuseții. Este un mod al ei de a-şi cosmiciza interiorul, trăindu-l fără să-l gândească chiar.

E.: Da, ai dreptate. Condiţia ca spaţiul din jurul tău să se transforme în cosmos nu este atât ideea că e centrul vieţii tale, ci mai curând aceea că nimic din ceea ce te înconjoară nu-ţi este indiferent, că fiecare obiect îţi vorbeşte şi că într-un fel te identifici cu fiecare obiect.

EV.: Aşa este. Simţi că te identifici chiar şi cu acest creion, că nu este numai un lucru ci, în felul lui, o fiinţă?

E.: Da, acesta este un mod de a simţi obiectul, de a-l cunoaşte intuitiv, dar cred că nu este de ajuns pentru a avea sentimentul cosmicului. Cred că trebuie ca obiectul respectiv să aibă o semnificaţie, şi nu numai una practică sau sentimentală, ci una simbolică. Obiectul trebuie să fie purtătorul unei idei, şi în acest fel el poate deveni suport de meditaţie, nu doar de reflexivitate, ci de meditaţie spirituală.

EV.: Adică poţi ca plecând de la el să urci până-n cer, ca unii eroi din basme, urcând pe arborele lumii.

E.: Poţi, într-adevăr, stând în fotoliul acesta şi privind creionul acesta să te trezeşti în eoni. Cu condiţia să-ţi centrezi toată fiinţa pe el, să-l esenţializezi şi să sustragi momentul timpului, instantaneizându-l. Asta ține, poate, de ceea ce numeşte Dionisie, maestrul nostru, „metafizica gestului”.

EV.: Numai că el este mai radical în meditaţia lui. Pentru el nu este decât o metodă de ieşire din condiţia individuală: centrarea pe absolut, pe vid.

E.: Da, ştiu. Metoda lui este zenistă. Eu sunt un spirit mai cosmologic, simt nevoia unei meditaţii în trepte, a unei realizări spirituale în scară, dealtfel legitimă şi tradiţională, dar poate mai plină de primejdii, întrucât la fiecare pas poţi să te împiedici de obstacole, de tentaţiile pe care ţi le întinde lumea şi mai ales lumea modernă.

EV.: Asta ţine probabil de firea ta mai cerebrală, de formaţia ta ştiinţifică, de nevoia ta de sistematizare. Ştiu, pe biroul tău scrie „nul n’entre ici s’il n’est géomètre”. Eu, din păcate, n-am niciun fel de sistem. Eu sunt o intuitivă, o spontană cum îmi spuneai odată.

E.: Nici eu nu am un sistem, în sensul în care concep raţionaliştii acest lucru. Înţelegerea între noi se stabileşte pe deasupra sistemelor, pe un plan spiritual care poate fi în acelaşi timp şi apolinic şi dionisiac, ca să vorbesc în terminologia nitzscheană. Deşi, după părerea mea, opoziţia, sau mai degrabă complementarismul, ar trebui să se stabilească între saturnian şi dionisiac, apolinicul fiind cea de a treia stare, de contemplaţie.

EV.: Pentru că am ajuns în acest punct de răscruce al discuţiei noastre, aş vrea să te întreb, sincer şi direct, în ce punct al drumului te găseşti acum?

E.: Vezi, această întrebare i-am pus-o şi eu lui Dionisie acum câtva timp. Şi mi-a răspuns că şi el la rândul lui i-a pus întrebarea maestrului său spiritual care i-a spus: pe un drum spiritual nu te întrebi niciodată unde ai ajuns; ar însemna să-l limitezi pe Dumnezeu.

EV.: Da, poate că întrebarea mea nu a fost bine pusă. Mai degrabă ar fi trebuit să întreb care este drumul pe care mergi, sau mai precis, pentru că ştiu că mergi pe un drum spiritual, cum simţi această spiritualitate?

E.: Nu-i uşor de răspuns, dar cred că încă în primii ani ai adolescenţei, din acea vârstă tulbure când apar primele licăriri de conştiinţă lucidă, am simţit nevoia căutării unui absolut. Această nevoie, această căutare, nu m-a părăsit niciodată, chiar dacă până la mijlocul drumului (nel mezzo del camin, cum spune Dante) am căutat pe căi ocolite.

EV.: Nu înţeleg cum pe căi ocolite. N-ai fost de la început un om religios?

E.: Da şi nu. Sub influenţa mediului – familie, şcoală – am fost practicant în copilărie, dar mai târziu în tinereţe am rămas doar cu o vagă religiozitate tentată de un scepticism filosofico-ştiinţific. A fost primul eşec, primul impas, acela al căutării pe căile raţionalismului.

EV.: Şi dacă ai constatat acest eşec, de ce nu te-ai întors la calea religioasă?

E.: Poate pentru că mi se părea prea umană şi eu vedeam absolutul mult mai sus, mult mai transcendent. Sau poate pentru că îmi rămăseseră alte căi necercetate, ca de exemplu aceea a iubirii.

EV.: Ai crezut într-o posibilitate de atingere a absolutului prin iubire?

E.: Desigur. De ce ţi se pare curios. Doar ştim acum că în toate tradiţiile există o astfel de cale.

EV.: Da, dar ea se relizează nu prin iubire-pasiune, ci prin iubirea Divinului, chiar dacă se exprimă printr-un simbolism senzual, ca în Cântarea Cântărilor, de exemplu. Această iubire este o comuniune, o identificare.

E.: Religios vorbind, ai dreptate. Dar există o cale în iniţiere care prin comuniunea cu fiinţa iubită poate duce la realizarea unui paradis terestru, a androginului primordial, a omului perfect. Eu visam o astfel de uniune, în absolut.

EV.: Şi ce te-a împiedicat să o realizezi?

E.: Poate lipsa mea de fervoare, poate moartea.

EV.: Ca în tristan şi Isolda?

E.: Mai degrabă ca în basmul românesc „Tinereţe fără bătrâneţe...”.nu uneşte decât acea moarte care e trăită, dacă pot să spun aşa, ca o reînviere. Pentru mine moartea a însemnat despărţire, deci eşec.

EV.: Şi n-ai mai reluat această experienţă?

E.: Am mai încercat, dar mi-am dat seama că e zadarnic. Pentru mine iubirea devenise de neatins, devenise un Eros des Fernes, un Eros al depărtării.

EV.: Şi atunci?

E.: Şi atunci mi-a rămas o consolare: arta. Poate n-a fost numai o consolare în sens pasiv, pentru că frumosul mi-a apărut încă din anii tinereţii ca o valoare între valori, ca o potenţare maximă a cunoaşterii sensibile, ca o sinteză a marilor drame umane, aceea a meditaţiei şi acţiunii, a singurătăţii şi lumii, a cunoaşterii şi iubirii, ca o exaltare a existenţei până la Ideea de Frumos. În fond, o dramă faustică, rezolvată shakespearian.

EV.: Poate ar fi fost mai bine să o iei ca o acţiune a harului prin Mângâietorul, care ştii că e un nume al Sf.Duh.

E.: Poate că acum 20 de ani nu ştiam acest lucru. Poate că astăzi ştiu că Frumosul este unul din marile nume divine, dar în drumurile ei, arta se opreşte mult mai jos, ceea ce este tot un eşec. Frumosul, chiar realizat în arta sacră, rămâne în cel mai bun caz inefabil, ca în arta orientală, deci de neatins. Ca să nu mai vorbesc de aspectul „fermecător” al frumosului, care învăluie absolutul, în loc să-l dezvăluie de aspectul lui de iluzie, de maya.

EV.: Am impresia că ai epuiza cu aceasta căile spre absolut şi nu mi-ai spus încă ce te face să crezi că acum mergi pe un adevărat drum spiritual.

E.: Ştii că nu sunt atât de uşor de pătruns căile Domnului. Dar iată că mie, ca şi ţie de altfel, cred că ni s-a deschis o cale adevărată. Nu printr-o iluminare, ca aceea a lui Pavel pe drumul Damascului, ci mai degarbă printr-o întâlnire, ca aceea a Samaritencii la puţul lui Iacob. Pentru că viaţa noastră e făcută din întâlniri mai mult decât din fapte: întâlnirea cu un om, cu o carte, cu un gând. O astfel de întâlnire a fost pentru mine, ca şi pentru tine, întâlnirea cu Dionisie, marele nostru prieten şi prin el cu doctrina tradiţională, dezvăluită de opera lui Guénon. De aici încolo n-am mai căutat calea, pentru că am găsit-o. Ceea ce n-am găsit este poate cheia care să ne deschidă porţile acestei căi. Calea o văd, dar nu ştiu dacă înaintez pe ea sau doar visez că înaintez.

EV.: Dar de unde ştii că aceasta-i calea, că n-ai să constaţi la un moment dat că iarăşi eşti într-o fundătură.

E.: Vezi, ceea ce altădată era o tentaţie a absolutului, este de astă dată o aspiraţie a absolutului. Simt în mine o nevoie de a merge pe această cale, o tendinţă sattwică spre înălţimi, care nu mă părăseşte niciodată.

EV.: Dar o simţi vreodată ca o prezenţă, sau e doar ceva vag?

E.: Nu ştiu dacă e o prezenţă. Poate că mai clar ar fi să spun că eu aspir permanent spre înălţimi, dar nu sunt în aceeaşi măsură aspirat de ele.

EV.: Atunci, prin ce se face, totuşi, simţită această prezenţă? Ai avut vreodată bucuria acestei prezenţe, o bucurie care să depăşească orice altă bucurie omenească?

E.: Bucuria aceasta de care vorbeşti poate că n-am sinţit-o aşa cum am impresia că o simţi sau o cauţi tu. La mine bucuria nu se manifestă prin frenezie, prin exaltare, cred că la mine se manifestă printr-o stare de linişte, de extraordinară linişte, de detaşare, de uitare de mine, poate chiar de ieşire din timp.

EV.: Dar, mai concret, ai o clipă măcar, în fiecare zi, în care să simţi acest lucru, această stare?

EV.: Deci într-un fel ştii pe ce drum mergi, ştii ce ai de făcut şi dacă crezi şi în ajutorul harului poţi să înaintezi senin spre o realizare spirituală.

E.: O, ce simplu pare! Între a şti şi a putea, insă, este de multe ori o prăpastie. Cum spun alchimiştii: dacă nu ai „arta regală” nu realizezi nimic, oricât ai şti. În aceeaşi situaţie sunt şi eu. Cunosc doctrina, cred în ea, cunosc şi drumul, dar îl cunosc aşa cum cunoaşte un geograf muntele pe hartă. Altfel trebuie să-l cunoască alpinistul.

EV.: Vrei să spui că nu e suficientă cunoaşterea, ci e necesară şi o metodă practică de realizare spirituală. Dar pentru asta îl avem pe prietenul nostru sau îţi poţi găsi un sfătuitor, un duhovnic, de exemplu.

E.: Ca să vezi cât de dificil e să-ţi găseşti un sfătuitor cum spui tu, vreau să-ţi reamintesc unele lucruri. Nimeni nu-ţi poate da mai mult decât ştie el-însuşi, decât a realizat el-însuşi. Prietenul nostru ne-a dat foarte mult, enorm chiar, fără el nu am fi fost ceea ce suntem. Dar el însuşi este preocupat de propria sa realizare, el însuşi resimte lipsa unui maestru spiritual.

EV.: Dar el a avut unul şi îl are în continuare.

E.: Sigur, însă nu e aici. Şi prin corespondenţă nu se poate practica o metodă spirituală, aşa cum un medic nu te poate vindeca doar prescriindu-ţi reţete de la distanţă. E nevoie de o acţiune de prezenţă, cu atât mai mult cu cât un adevărat maestru spiritual este purtătorul nu numai al unor cunoştinţe spirituale şi al unei experienţe, ci şi al unei influenţe spirituale, al unui har.

EV.: Deci prietenul nostru fiind aici, această acţiune de prezenţă poate fi eficace.

E.: Da, şi a şi fost. Pentru că el ne-a dat ceea ce putea să ne dea. Şi mai poate să ne dea, desigur, unele informaţii, unele cunoştinţe, poate să întreţină în noi interesul pentru studiu, individual sau în cadrul cercului nostru, dar prea mult nu mai putem aştepta de la el. Ca metodă de lucru spiritual mai ales el nu poate să ne spună decât să medităm concentrându-ne pe absolut. Dar asta, practic. Nu spune prea mult pentru că, practic, noi avem nevoie de un ritual şi un ritual el nu poate să ne dea.

EV.: Dar de ce crezi că nu poate? El însuşi practică un ritual. Cred că noi nu i-am cerut destul de insistent acest lucru, noi înşine n-am bătut destul de tare la uşa lui.

E.: Poate să fie şi asta, insuficienţa noastră. Dar cred că motivul este altul. Ritualul pe care-l practică el este în primul rând al căii iniţiatice pe care merge el. Ar trebuie să mergem pe aceeaşi cale cu el pentru ca să-l putem practica. Dar chiar dacă el ar putea să ne iniţieze pe această cale, şi poate, eu cel puţin, nu mă simt capabil să primesc o iniţiere pe un alt drum decât cel al tradiţiei mele religioase, al ortodoxiei. Este o întreagă ereditate şi ambianţă spirituală de care mă simt legat şi este prea târziu să o mai schimb.

EV.: Dar şi prietenul nostru a schimbat-o.

E.: Da, dar a făcut-o când era tânăr, şi apoi s-ar putea ca tocmai această schimbare de tradiţie să-i fi limitat la un moment dat posibilităţile de realizare.

EV.: Cum? Nu înţeleg.

E.: Tu nu crezi că a primi o iniţiere într-o tradiţie şi a trăi într-o ţară cu altă tradiţie, separat de fraţii tăi spirituali, şi în plus într-un mediu social complet impermeabil, dacă nu de-a dreptul ostil, este un handicap care reprezintă o frână, un obstacol pentru înaintarea pe calea respectivă?

EV.: Da, s-ar putea să ai dreptate. Dar de ce nu cauţi o iniţiere în tradiţia noastră?

E.: Mai întâi pentru că eu cred că o astfel de iniţiere este practic imposibilă. Chiar dacă ar mai exista maeştri spirituali, aceştia sunt aproape sigur monahi şi iniţierea hesihastă este în principal legată de viaţa monahală. Chiar dacă au existat iniţiaţi în lumea din afara mânăstirilor, aceştia au fost rari şi cred că nu au atins grade prea ridicate. Şi apoi, nu ştiu de ce, dar atâta cât ştiu eu despre această iniţiere, care este foarte aspră, cred că nu sunt în stare s-o urmez.

EV.: Dacă e aşa, deşi cred că până nu porneşti pe un drum nu ştii de ce eşti în stare, înseamnă că nu îţi mai rămâne nimic decât să te limitezi la un drum exoteric pe care să-l practici în cadrul tradiției tale, deci al ortodoxiei.

E.: Este ceea ce şi fac, într-o oarecare măsură.

EV.: De ce „într-o oarecare măsură”? Dacă ai pornit pe un drum, atunci trebuie să porneşti cu toată fiinţa ta.

E.: Perfect adevărat, tocmai de aceea am exprimat o oarecare rezervă. Întâi pentru că numai un drum exoteric nu mă satisface. După cunoașterea doctrinelor tradiționale şi a căilor de realizare esoterică, inițiatică, spun şi eu – cu toată smerenia – ca acel sufit, că paradisul mi se pare o închisoare. Apoi pentru că drumul creştin este mai curând unul al faptei decât unul al meditaţiei, şi eu prin structura mea sunt un meditativ.

EV.: Dar există şi un drum iniţiatic al faptei, după câte ştim.

E.: Da, karma-yoga, însă e cu totul altceva. E vorba despre iniţiere pe bază de meserii, de meşteşuguri tradiţionale, bazate pe simbolismul fiecărui meşteşug, ceea ce astăzi, în epoca obiectelor construite în serie de maşini, nu mai poate fi conceput. Dar mai e şi altceva. În creştinism fapta înseamnă fapta bună, care-şi are rolul ei în economia mântuirii, dar nu poate fi un drum iniţiatic. Coloratura prea etică şi prea activistă a faptei bune nu o face un bun suport pentru meditaţie. Şi apoi eu prin firea mea nu sunt nici un generos, nici un activ. Drumul acţiunii l-am părăsit demult ca drum de căutare a spiritualităţii. Nici în profesie n-am mers pe un astfel de drum. Mi se pare periferic şi plin de obstacole prea lumeşti, care te abat de la calea majoră, aceea a meditaţiei. Ştii ce spun hinduşii: meditaţia este superioară acţiunii; dar dacă trebuie să acţionezi atunci trebuie să faci aşa fel ca lucrul tău să fie bine făcut, fără urmărirea unui scop material şi să fie consacrat. Ori această condiție n-o îndeplineau decât meşteşugurile tradiționale, practicate în corporaţii de constructori, de ţesători, de tipografi, etc. Fapta bună în sens creştin poate fi un auxiliar în calea exoterică a practicării virtuţilor, dar nu poate constitui o cale de realizare spirituală în sens iniţiatic.

EV.: Deci nu-ţi rămâne decât calea meditaţiei, a rugii, care, am impresia, corespunde şi firii şi posibilităţilor tale.

E.: Şi eu cred asta. Dar şi aici mă izbesc de acelaşi obstacol: lipsa unui ritual, lipsa unui maestru care să-mi transmită acest ritual şi să mă ajute să-l adaptez posibilităților mele. Aşa cum îţi spuneam, cred că prietenul nostru mi-a dat ce a putut sau ce i-am solicitat eu. Prezenţa lui îmi e încă necesară, e pentru mine un exemplu şi e autoritate la care pot să mă refer şi care îmi ţine trează o anumită nevoie de cunoaştere doctrinară, prin interpretările lui, prin scrisul lui. Dar în ceea ce priveşte metoda de meditaţie, sunt redus la propriile mele puteri şi la inspirație. Dar pot să greşesc. Ceea ce practic eu ca meditaţie este o metodă făcută din ceea ce am cules din diferite lecturi, ceea ce am experimentat şi ceea ce cred eu că mi se potriveşte. Dar guru interior nu s-a deşteptat. O călăuză nu am, în afară de aspiraţia mea. Şi repet: aspir spre absolut, dar nu mă simt aspirat de el. Ceea ce mi se pare a fi un impas.

EV.: Da, s-ar putea să ai dreptate. Şi totuşi, ce faci? Pentru că, într-un fel, statul pe loc este un regres.

E.: Ce pot să-ţi spun!? Mă limitez la practica religioasă – şi asta cu multe goluri – şi la păstrarea unei stări de luciditate, de veghe, activă într-o oarecare măsură prin lecturi şi prin meditaţie, atât cât ştiu să meditez, pentru că de multe ori ceea ce cred că este meditaţie este doar reflexivitate. Din păcate simt că nici lectura nu mai are acelaşi efect [ascendent] asupra mea ca altădată.

EV.: Poate că ăsta e un semn bun. E o desprindere de o activitate mentală, una dintre cele mai dificile.

E.: Da, dacă aş înlocui-o cu altceva. Dar cu ce? Pentru mine lectura, evident spirituală, era un suport de meditaţie.

EV.: Poate că o înlocuieşti cu incantaţia?

E.: Ar fi prea frumos. Incantaţia presupune o putere de concentrare excepţională, o suprimare a mentalului, altfel devine mecanică. Incantaţia înseamnă ritm primordial, un adevărat vertij cosmic axat pe vid. Tehnica incantatorie e mai grea decât oricare alta. Îţi aminteşti, cred, de „Povestirile unui pelerin rus”: „rugăciunea minţii” trebuie dusă atât de departe încât să coboare în inimă şi acolo să continue fără încetare. O incantaţie este murmurul tăcerii. Nu sunt eu în stare de aşa ceva.

EV.: Poate că, totuşi, câteva clipe....

E.: Câteva clipe înseamnă nimic faţă de clipă...

EV.: Şi atunci ce îţi rămâne?! Ceva trebuie făcut. De ce scrii. Îmi spuneai odată că scrisul te ajută să te concentrezi.

E.: E adevărat. Am descoperit cu ani în urmă că scrisul mă scoate din preocupările cotidiene şi mă poate absorbi până la detaşare. Scrisul are pentru mine o triplă funcţiune: îmi forţează centrarea pe un subiect, silindu-mă să mă concentrez; apoi mă eliberează de gânduri parazite, mă separă de reziduri; în sfârşit, mă ajută să opresc curgerea, centrându-mă pe o idee, fixând volatilul. În fond mă scoate din timp. Privit din perspectivă iniţiatică, scrisul ar putea reprezenta o metodă de realizare a „marii opere” alchimice, trecând prin cele trei stadii de concentrare, de separare şi de sublimare. Din păcate însă de cele mai multe ori scrisul nu e decât un act ca oricare altul, ceea ce îţi dă numai iluzia unei realizări spirituale. Numai scrisul ca rezultat al unei adevărate „inspiraţii”, ca suport al unei influențe spirituale, scurtcircuitând distanţa dintre eu şi sine, poate fi cu adevărat inițiatic... Şi cu asta cred că am epuizat toate căile care mi s-au deschis atzât de promiţător, dar care îmi par acum închise, ceea ce e totuna cu a spune că probabil nu sunt în stare de mai mult. Totul rămâne în stare de virtualitate. Nimic efectiv cu adevărat, afară de rarele clipe de linişte şi poate de inefabilă asimţire a parfumului stelelor...

EV.: Şi nu te poate ajuta nimeni să ieşi din acest impas? Cercul de prieteni?

E.: Aşa cum ţi-am spus, Dionisie rămâne părintele meu spiritual. Prezenţa lui este încă tonică, mă ține în stare de veghe. Dar ca metodă de lucru spiritual cred că nu-mi poate da nimic efectiv, cel mult unele indicaţii. Cât despre cerc, cred că nici măcar un cerc de studii tradiţionale nu se poate numi. Un timp m-a ajutat să cunosc mai bine doctrinele tradiționale, dar n-a reuşit să creeze între noi o comuniune, să devină o comunitate. Nici măcar nu ne-a ajutat să extindem studiile noastre tradiţionale, participând astfel la o operă de revivificare teoretică a tradiţiei. A devenit un grup cultural, ca oricare altul, care se va destrăma probabil când maestrul se va retrage pe meleagurile copilăriei. Îl simt şi pe el obosit. Aproape nu mai scrie. Pare descurajat, singura salvare aşteptând-o de la sfârşitul ciclului.

E.: Aşa s-ar părea. Dacă va veni la timp şi dacă vom fi în stare să-i suportăm privirea de foc. Altfel, obșteasca moarte ne va trece pragul spre alte stări, prin care vom transmigra indefinit până la marea disoluţie universală, pierzând astfel unica ocazie ce ni s-a oferit, în starea umană, de a ne îndumnezei.

EV.: Deci un pesimism sumbru, în faţa căruia te afli neputincios.

E.: Nu chiar aşa. Am vorbit mai înainte de o stare de veghe.

EV.: Bine dar asta e o stare stare pasivă care te poate duce mai curând la disoluție, la acea stare de „acedie”, mai rea decât moartea, pe care ortodoxia o refuză hotărât. Nu crezi că e preferabilă o cale exoterică, aceasta cel puţin îţi asigură mântuirea, deci o şansă de beatitudine în grădina paradisului, alături de sfinţi şi îngeri?

E.: Da, poate că da. În fond ar putea fi mai rău. Eu continui însă să aspir şi așteptând să fiu aspirat, în lipsa unei metode de realizare spirituală, încerc totuşi să fac ceva. Evident că nu refuz dogma şi ritualul religios, inclusiv calea virtuților ca practică de viaţă, ca mod de existenţă în lume.

EV.: Poate că nu numai atât. Există numeroase „scări” ale virtuților propuse de mari schimnici sau de Părinţii Bisericii, care sunt în realitate trepte spre mântuire, spre atingerea Paradisului.

E.: Ştiu. Ce altceva este Divina Comedie a lui Dante decât un astfel de parcurs spiritual în trepte. Numai că e foarte greu să mai descifrezi aspectele inițiatice ale acestor trepte, ca să nu mai vorbesc despre dificultățile de urcare a lor în ambianța lumii moderne. În plus, practica lor te poate duce, aşa cum spuneam, doar la o stare beatifică, pasivă, care nu evită suferințele transmigraţiei. Oricum, repet, practica religioasă este necesară, dar nu suficientă pentru o realizare spirituală supraindividuală. Şi nu impietează, în niciun fel, asupra doctrinelor metafizice sau asupra utilizării unor tehnici de meditaţie spirituală. În fond exotericul se interferează în esoteric, aşa că nu văd aici nicio incompatibilitate.

EV.: Deci eşti de acord că rugăciunea şi citirea Scripturii, împreună cu participarea la ritualul Bisericii Ortodoxe, în special la Liturghie şi la Sf. Taine, ca şi o existenţă axată pe practicarea virtuților nu te împiedică, ci dimpotrivă, te ajută în căutarea unei realizări spirituale. Rămâne să vedem ce ţi se pare că mai poţi face în plus care nu este prins în calea religioasă.

E.: Da, cam aceasta este situaţia. În fond ceea ce îmi lipseşte în acest moment şi ceea ce îmi dă senzaţia de impas este o ars essendi8 care în realitate trebuie să fie o ars moriendi9 , pentru cineva care crede că această viaţă ne este dată ca să pregătim veşnicia. Acesta fiind sensul existenţei, evident că pentru a-l realiza ne trebuie o ars moriendi . Paradoxal, poate, dar trebuie să trăieşti ca să înveţi să mori.

EV.: Sau mai degrabă cum să mori. Şi ce să faci pentru aceasta?

E.: În fiecare zi e mult spus. Dar mi se întâmplă de multe ori ca în grădină, înainte de răsăritul soarelui sau în amurg, sau vara în vacanţă la Ştefăneşti sau la Fălticeni, să am asemenea clipe de uitare de mine, când simt că plutesc. Din păcate aceste clipe sunt oarecum întâmplătoare, fiind condiţionate de multe lucruri din ambianţa externă sau internă, care se întâlnesc rar toate împreună.

EV.: Bine, dar aceste clipe ai putea să le provoci, prin rugă, prin meditaţie.

E.: Cu condiţia să ştii cum să te rogi, cum să meditezi. În ceea ce mă priveşte, cred că nu ştiu cum să meditez cu adevărat.

EV.: De ce? Dacă o faci cu credinţă şi cu dragoste ruga primeşte un răspuns. Simţi o prezenţă care te linişteşte sau te exaltă.

E.: Eu nu sunt sigur că pot să aplic această metodă. Pentru mine ruga sau meditaţia împlinită nu înseamnă atât o prezenţă, cât mai ales o absenţă, o linişte, un vid. Nu mai gândesc nimic, nu mai vreau nimic, sunt în afară de timp şi spaţiu. Trăiesc în instantaneitate. Pentru a atrage o astfel de stare trebuie să mă pot concentra asupra unui obiect, să-l esenţializez, apoi să-l pierd complet, pierzându-mă odată cu el. Sau identificându-mă cu el. O icoană pe care o privesc trebuie să devină o mască care mi se alipeşte pe figură şi apoi pe întreaga fiinţă, devenind una cu ea, cu ceea ce simbolizează ea şi chiar mai mult.

EV.: Consideri asta o salvare?

E.: Tradițional vorbind, un sfârșit de ciclu este o posibilitate pentru cei aleşi, pentru cei care veghează şi încearcă să se menţină sulla cima dela mente, cum spune Dante, este o posibilitate să se realizeze. Odată cu infernul se deschid şi guri de rai prin care poţi să faci saltul dincolo.

EV.: Deci nu ne rămâne decât apocalipsul?

Sursa: https://www.facebook.com/share/p/F5iqoN5LxvxLn5hP/