Nicolae Steindhardt - Jurnalul fericirii

Nimic nu poate sti despre oameni cine nu are neincetat prezenta în minte simultaneitatea pluralitatii planurilor contradictorii ale constiintei.

Si acum, dupa botez, sunt murdar. Tepusul mai e in ochi, ghimpele in trup, ingerul satanei ma bate peste obraz (si mi se plimba psihosomatic in tot locul, ca voda-n loboda). Ca am sa scap de ispite s-a dovedit o amagire trufasa, toanta. Nesocotisem II Cor. 12, 7. Dar ca Hristos e Adevarul, Calea si Viata cred in mod absolut sarbatoresc.

Plotinism.
Exista o degradare.
La început e Cuvântul, Logosul.
Oamenilor li se harazeste a cuvanta.
Cuvantul se degradeaza in vorba.
Vorbele se prefac in sabloane, automate.Aceasta e faza decazuta a lozincii.

Altminteri insa, elementara desteptaciune e o indatorire. Mai ales pentru un crestin, care trebuie sa fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispita. Nestirea, indobitocirea, trecerea oarba prin viata si printre lucruri, sau trecerea nepasatoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun, ci si atent: a stiut sa vada.

Se-ntreaba multi prin inchisori si-n critica literara: unde e Dumnezeu in opera lui Proust? In romanele lui Mauriac? Unde e? Sa va spun eu unde e. Nu e la cutare pagina, pentru ca autorii nu sunt teologi. Nu e nicaieri. E pretutindeni, ca si in lume.

Drumurile care duc spre credinta poarta aceleasi nume, toate: pariu, aventura, incertitudine, cuget de om nebun.
Dostoievski: daca Dumnezeu n-a coborat de pe cruce, pricina este ca voia sa-l converteasca pe om nu prin constrangerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede si dandu-i prilejul de a-si manifesta indrazneala.

Ni se cere — invitatie la temerara vitejie si palpitanta aventura — ceva mai tainic si mai ciudat: sa contestam evidenta si sa acordam incredere unui nefapt. Pe cai ocolite lucreaza. Cai de nepatruns, zic francezii. Iar englezii si mai precis: se misca într-un mod misterios.
— Leon Bloy: „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te rastignesc si-i rastignesti pe cei ce te iubesc!

Gresitilor nostri le iertam greu. Sau daca iertam, nu uitam. (Si iertarea fara uitare e ca si cum n-ar fi, batatura fara caine, gura fara dinti).
Ne iertam si mai greu pe noi insine. (Si aceasta tinere de minte otraveste. Spre a dobandi pacea launtrica trebuie sa ajungem, prin cainta, dincolo de cainta: la a ne ierta.)
Cel mai greu ne vine a ierta pe cei carora le-am gresit. (Cine ajunge sa poata ierta pe cel fata de care a gresit, cu adevarat izbuteste un lucru greu, cu adevarat bate un record.)