Ibn Arabi - Cartea Intelepciunii

Sufi andaluz din sec. al XIII-lea, Ibn Arabi demonstreaza, in lucrarea "Cartea intelepciunii" (in araba "Fusus al-Hikam"), modul in care fiecare "profet" al traditiei musulmane manifesta unul dintre aspectele intelepciunii divine, de la Adam la Mohamed, trecand prin Set, Noe, Enoh, Avraam, Isaac, Ismael, Iosif, Iisus, Solomon si Moise. 

"Fluturele lui Zhuangzi":

Intr-o noapte am visat ca sunt un fluture care zboara din floare in floare, multumit de soarta sa; dimineata, cand m-am trezit, am vazut ca sunt Zhuangzi. Ma intreb: care este realitatea, care este adevarul? Sunt, in realitate, Zhuangzi care a visat ca este fluture, sau sunt un fluture care viseaza acum ca este Zhuangzi? Nici una, nici cealalta!

(din prefata Teodoru Ghiondea)

Omul este pentru Dumnezeu (al-haqq) ceea ce pupila este pentru ochi (in limba araba pupila se numeste "omul in ochi"), pupila fiind aceea prin care este posibila vederea, caci prin el (adica prin Omul Universal) Dumnezeu isi contempla creatia si ii daruieste mila Sa.

Dat fiind ca fiinta efemera manifesta "forma" eternului, Dumnezeu ne trimite cunostinta despre El insusi prin contemplarea efemerului; El ne spune (in Coran) ca El ne arata "semnele" Sale in tot ce este trecator. Pornind de la noi insine, Il putem concepe pe El; nu Ii putem atribui nicio calitate, fara ca sa fim noi insine aceasta calitate, cu exceptia autonomiei principale. Dat fiind ca Il cunoastem prin noi insine si pornind de la noi insine, noi Ii atribuim tot ceea ce ne atribuim si noua insine si de aceea, pe de alta parte, revelatia ne-a fost data prin gura interpretilor (adica a profetilor), si Dumnezeu ni Se infatiseaza cu ajutorul nostru.

Contemplandu-L, noi ne contemplam, si contemplandu-ne, El se contempla, cu toate ca noi am fi, in mod evident, numerosi, atat ca indivizi, cat si ca genuri; noi suntem uniti, este adevarat, intr-o singura si aceeasi realitate esentiala, dar exista totusi si deosebiri intre indivizi si genuri, fara de care, de altfel, nu ar exista diversitate in unitate.

Adam este "Sufletul unic" (an-nafs al-wahidah) din care a fost creat neamul omenesc, dupa cuvantul divin (in Coran): "O, voi, oamenilor, temeti-va de Domnul vostru care v-a creat dintr-un singur suflet, si anume facand din el pe sotia sa, si s-a raspandit din ei multi barbati si femei" (Coran,IV,1). Cuvintele "temeti-va de Domnul vostru" inseamna: faceti din forma voastra aparenta pavaza pentru Domnul vostru, si faceti din interiorul vostru - adica din Domnul vostru - pavaza pentru voi insiva; orice fapta (sau orice porunca divina) consta in mustrare si lauda (in negare si in afirmare); fiti, asadar, aparatorii Lui in mustrare (adica in calitate de creaturi limitate) si luati-L ca aparator in lauda, pentru ca voi sa aveti, intre toate fiintele, puritatea cea mai dreapta (fata de Dumnezeu). "Tot binele care ti se intampla vine de la Dumnezeu si tot raul care te loveste vine de la tine insuti" (Coran,IV,81).

Afla ca darurile si favorurile (lui Dumnezeu) - care sunt date din belsug in aceasta lume prin mijlocirea creaturilor sau fara mijlocirea lor - se impart, pentru oamenii cu inclinatii spirituale (adh-dhwaq), in daruri esentiale (asa cum este Cunoasterea imediata) si in daruri care provin din Numele divine (adica aspecte divine, ca Frumusetea, Bunatatea, Viata etc.).

"Cereti-Mi si Eu va voi raspunde!" Acesta este adoratorul (al'abd) prin excelenta. Atunci cand el cere, dorinta lui se leaga de lucrul cerut, fie ca acesta este hotarat sau nu, ci nu urmareste decat sa se supuna poruncii Domnului sau. Cand starea lui spirituala ii impune renuntarea si linistea, el tace. In felul acesta au fost incercati Iov si altii, si ei n-au cerut lui Dumnezeu sa le usureze povara in incercarea la care erau supusi, pana in clipa in care starea lor spirituala cerea ca aceasta greutate sa le fie luata. Atunci ei au cerut aceasta, si Dumnezeu le-a usurat. 

Tot astfel, a-L lauda pe Dumnezeu inseamna, la rigoare, sa fie pronuntata o lauda adresata Lui. In sens spiritual, aceasta lauda este, in mod necesar, determinata de o stare spirituala, caci ceea ce te indeamna sa-L lauzi pe Dumnezeu este (consimtamantul) unui Nume divin, care exprima o lucrare a lui Dumnezeu sau un aspect al transcendentei Sale. Cat despre predispozitia sa, fiinta individuala nu este constienta de aceasta, ceea ce resimte este starea (al-hal), caci ea stie ce o indeamna (la lauda sau la cerere); predispozitia ramane lucrul cel mai tainic.

Dumnezeu este Oglinda in care tu te vezi, dupa cum tu esti oglinda Lui, in care El isi contempla Numele si principiile lor; Or, acestea nu sunt nimic altceva decat El insusi, astfel incat realitatea se inverseaza si devine echivoca. Unii dintre noi implica in cunoasterea lor (despre Dumnezeu) ignoranta si citeaza, in aceasta privinta, cuvintele (califului Abu Bakr): "A intelege ca esti neputincios in a cunoaste Cunoasterea este cunoastere".

Sa vedem acum darurile ce izvorasc din Numele divine: mila (rahman), pe care Dumnezeu o arata din belsug fapturilor Sale, izvoraste in intregime din Numele divine. Ea poate fi mila pura, ca tot ce este ingaduit de lege privind hrana si placerile naturale, si care nu este patata de vreo vina in ziua invierii - si acestea sunt darurile care ne vin de la numele ar-rahman. Ea mai poate fi mila amestecata (cu pedeapsa), ca un medicament ce nu este luat cu placere, dar care ne usureaza suferinta mai tarziu.

Orice dar, in intregul univers, se supune in manifestarea lui acestei legi: nimeni nu primeste ceva de la Dumnezeu (adica) nimeni nu primeste ceva care nu ar veni de la sine insusi, oricare ar putea fi schimbarea neprevazuta a formelor. 

Ori de cate ori un intuitiv contempla o forma ce ii transmite o noua cunostinta pe care n-a putut sa o descopere mai inainte, acea forma va fi expresia propriei sale esente ('ayn) si nimic care sa-i fie strain. El culege fructul culturii sale din pomul sufletului lui, dupa cum imaginea reflectata de o suprafata lustruita nu este nimic altceva decat el, cu toate ca locul unde se produce reflexia - sau prezenta divina - si unde i se arata propria infatisare da nastere la inversari potrivit Adevarului inerent unei asemenea Prezente (divine). 

"(El este Acela care v-a creat dintr-un singur suflet) si care a creat si pe cineva care sa va insoteasca..." (Coran IV,1). Cu alte cuvinte, Adam s-a cununat cu propriul sau suflet, din el au aparut si insotitoarea, si copilul lui. In felul acesta, Porunca (divina) este unica in multiplu.

Tot astfel stau lucrurile cu Natura (at-tabi'ah) si cu cele ce purced din ea. Niciodata Natura nu se micsoreaza din cauza ca din ea apar noi creatii si nici nu se mareste pentru ca le absoarbe din nou in ea. Ceea ce ea produce nu este altceva decat ea insasi, cu toate ca ea poate sa nu apara, ca atare, asemanatoare cu creatiile ei, sub forme atat de variate.

Cand un lucru patrunde in altul, primul este continut in cel de-al doilea, caci cel ce patrunde se ascunde in cel patruns, in asa fel incat acesta din urma este cel care apare, iar primul este in interior, latentul. Cel care patrunde este, de asemenea, ca o hrana pentru cel patruns, in felul in care apa se raspandeste in lana si o face mai grea si mai voluminoasa.

Porunca (al-amr) vine de la El spre tine si de la tine spre El, cu toate ca tu vei fi "cel obligat" (prin Legea revelata), desi El nu va fi "obligat" (prin propria Sa Lege). De altfe, El nu iti va impune (Porunca), decat doar pentru ca tu ai cerut-o de la El, prin insasi starea ta si prin ceea ce esti.

Orice om creeaza prin supozitie (wahm), in facultatea lui imaginativa, ceea ce nu are existenta in afara de ea. Aceasta este ceva obisnuit. Dar cel care Il cunoaste (pe Dumnezeu) creeaza prin vointa lui spirituala (al-himmah), ceea ce capata o experienta in afara centrului acestei facultati. 

Fii, asadar, slujitor prin constiinta ta clara, fiind in acelasi timp domn (prin identificarea esentiala cu Dumnezeu), si nu fi (in constiinta ta distinctiva) domnul propriului slujitor, ca nu cumva sa ajungi prada focului (Rigorii divine) si sa fii dat topirii. 

Pentru ca Porunca (sau Actul) divin se reveleaza conform "ierarhiei Existentei", tot ce apare aici, la un anumit nivel al acestei ierarhii, capata culoarea realitatii corespunzatoare acelui nivel. Nivelul a ceea ce se supune Poruncii (sau Actului) implica o anumita conditie, care apare in tot ce primeste o porunca; la fel, nivelul Poruncii (sau Actului) implica o conditie care apare in tot ce se porunceste sau (actioneaza). Astfel, Dumnezeu a zis: "Faceti rugaciunea!" Prin aceasta El porunceste, pe cand cel supus cultului primeste porunca. Pe de alta parte, adoratorul zice: "Doamne, iarta-ma!"

De data aceasta el este cel care porunceste, in timp ce Dumnezeu primeste porunca. Or, ceea ce Dumnezeu pretinde prin porunca Sa din partea adoratorului nu este altceva decat ceea ce adoratorul, prin porunca sa, cere de la Dumnezeu; si de aceea orice rugaciune este implinita chiar daca raspunsul intarzie.

Dupa spusele Profetului Muhammad, Dumnezeu, atunci cand ii place vocea slujitorului care Il roaga, ii implineste rugamintea intr-un mod mai deosebit, pentru ca slujitorul sa-si repete rugaciunea, si El procedeaza astfel din iubire si nu pentru ca El si-ar fi intors fata de la acesta. Pentru acest motiv, Iisus mentioneaza numele "Inteleptul" (al-hakim), pentru ca acest nume il desemneaza pe cel care pune fiecare lucru la locul lui si nu ramane indiferent fata de ceea ce impune realitatea fiecarui lucru in virtutea calitatilor lor (particulare); inteleptul este, asadar, cel care cunoaste ordinea lucrurilor. 

Repetand acest verset din Coran, Profetul medita asupra cunoasterii nemarginite pe care Dumnezeu i-o daduse; oricine recita acest verset sa fie constient de el sau sa taca! ("Daca Tu ii pedepsesti, ei sunt slujitorii Tai, si daca Tu ii ierti, Tu esti Atotputernicul, Inteleptul"). Cand Dumnezeu il obliga pe vreun slujitor sa insiste in rugaciune, El nu o face decat in vederea implinirii si satisfacerii cererii acestuia. Nimeni nu trebuie sa slabeasca intensitatea rugaciunii care i-a fost fixata, ci sa persevereze cu rabdarea cu care Trimisul lui Dumnezeu recita acest verset, in toate situatiile, pana cand el va primi raspunsul cu urechea sau cu auzul - asa cum tu vei voi, sau cum Dumnezeu il va face sa inteleaga. Daca Dumnezeu iti accepta rugaciunea facuta cu limba, El te va face sa auzi raspunsul Lui cu urechea; si daca iti accepta rugaciunea facuta cu mintea, El te va face sa auzi raspunsul Lui prin prin auzul tau. 

Solomon a amintit cele doua simtaminte de mila divina: mila neconditionata, care corespunde numelui ar-rahman, si mila conditionata, care corespunde numelui ar-rahim (acestea doua deriva din ar-rahmah : mila). Potrivit primului dintre aceste nume, Dumnezeu daruieste din belsug mila Sa (creaturilor), fara nicio ingradire; potrivit celui de-al doilea, El si-l impune ca datorie (fata de cei care o merita). Or, aceasta datorie decurge, de asemenea, din mila sa neconditionata, in asa fel incat sensul numelui ar-rahim este continut in numele ar-rahman. Caci "Dumnezeu Isi prescrie Lui insusi mila" (Coran,VI,12 : katab-Allahu 'ala nafisihi-r-rahman) destinand-o adoratorului Sau drept rasplata pentru operele pe care El le-a aratat (in Sfanta Scriptura), si prin care adoratorul dobandeste un drept asupra lui Dumnezeu, El care si-a facut o lege din a fi milostiv fata de autorul acestor opere. 

Insa oricare dintre slujitorii lui Dumnezeu, care poseda aceasta insusire (ce ii asigura mila divina), stie in felul acesta cine este cu adevarat autorul operelor sale. 

Laptele este intotdeauna forma sub care apare cunoasterea, oricare ar fi situatia in care acesta apare.

Intr-adevar, el este cunoasterea care se manifesta sub forma de lapte, dupa cum Gabriel s-a aratat Mariei sub infatisarea unui barbat aratos. Cand Profetul a zis: "Oamenii dorm, si, cand mor, ei se trezesc", el intelege prin aceasta ca tot ceea ce omul percepe in timpul vietii sale pamantesti corespunde viziunilor unui vis, astfel incat orice lucru trebuie interpretat. Intr-adevar, universul este imaginatie, si el este Dumnezeu, potrivit realitatii sale esentiale. Cel care pricepe acest lucru intelege tainele caii spirituale.

Moise s-a nascut, asadar, ca o sinteza a multor spirite vitale, care erau tot atatea forte active, caci tanarul actioneaza asupra unui adult. Nu vezi tu cum copilasul il influenteaza pe adult prin puterea lui de atractie cu care se naste, in asa fel incat adultul renunta la rigiditatea demnitatii lui pentru a-i face pe plac copilului, pentru a-l face sa rada, coborandu-se la nivelul mintii acestuia? 

Toate acestea sunt urmarile influentei pe care o exercita tanarul asupra adultului: cauza rezida in forta conditiei lui, caci tanarul este mai direct atasat de Domnul sau, datorita primordialitatii sale, in timp ce adultul este, din acest punct de vedere, mai departat. Or, acela care e mai apropiat de Dumnezeu este slujit de cel care este mai departe de El, dupa cum ingerii mai apropiati de Dumnezeu sunt slujiti de altii. Trimisul lui Dumnezeu obisnuia sa umble cu capul descoperit prin ploaie cand incepea sa se reverse si spunea despre aceasta ca venea proaspata de la Domnul sau. 

Ganditi-va la aceasta cunoastere de Dumnezeu (manifestata prin acest gest) al Profetului; poate exista ceva mai luminos, mai sublim, mai clar? Astfel ploaia il fascina pe cel mai nobil dintre oameni prin apropierea de Domnul sau; ea se asemana cu un trimis ceresc care ii transmitea inspiratia divina. Ea il atragea pe Profet in virtutea naturii sale esentiale, astfel incat el trebuia sa se ofere pentru a primi ceea ce ea ii aducea din partea divinului, caci el n-ar fi stat in ploaie daca ea nu i-ar fi transmis binefacerea divina. Aceasta este functia mijlocitoare (risalah) a apei din care Dumnezeu "a creat toate lucrurile vii" (Coran,XXI,31) - intelege bine acest lucru!

Calauzirea divina consta in a-l aduce pe om intr-o stare de nedumerire (al-hayrah) (in fata realitatii supra-rationale), pentru ca el sa stie ca existenta este in intregime nedumerire (adica oscilatie intre doua aspecte divine aparent contradictorii); or, nedumerirea este instabilitate (in sensul de non-inertie) si miscare, iar miscarea este viata, astfel ca nu exista inertie si nici moarte, ci pura existenta fara absenta.

Aceasta este, de asemenea, natura apei, care transmite viata pamantului si da nastere miscarii, potrivit cuvintelor din Coran: "Si tu vezi pamantul pustiu, si cand Noi lasam sa cada apa asupra lui, el freamata, zamisleste si produce" - sau da nastere la "tot felul de perechi de frumusete" (Coran,XXII,5), cu alte cuvinte, ea nu da nastere decat la ceea ce corespunde propriei ei naturi, care este supusa dualitatii, adica polaritatii.

Profetii folosesc un limbaj concret, pentru ca ei se adreseaza colectivitatii si se incred in puterea de intelegere a inteleptului care ii asculta. Daca ei vorbesc la figurat, o fac din cauza multimii si pentru ca ei cunosc gradul de intuitie al celor care inteleg cu adevarat. Tot astfel zice si Profetul, vorbind de darnicie, ca el nu dadea "mai mult unora care ii erau mai dragi decat altora, de teama ca Dumnezeu sa nu-l arunce in focul iadului". El se exprima astfel pentru cel sarac in duh, care este sclavul lacomiei si al pornirilor naturale.

Tot astfel, tot ceea ce profetii au adus pe planul cunoasterii este invaluit in forme accesibile celor mai obisnuite capacitati intelectuale, pentru ca cel care nu merge pana in adancul lucrurilor sa se limiteze la aceste forme si sa le considere drept ceea ce este mai frumos, in timp ce omul intelegerii subtile, scufundatorul care pescuieste perlele Intelepciunii, stie sa deosebeasca motivul pentru care acest adevar divin este invesmantat in asemenea forme pamantesti. El pretuieste vesmantul si stofa din care este facut si recunoaste prin aceasta chiar tot ce acopera el, atingand un nivel de cunoastere ce ramane de nepatruns celor lipsiti de cunostinte in acest domeniu. 

Ratiunea se opreste la o limita pe care n-o depasesc decat intuitia si certitudinea (contemplativa). 

Afla ca Dumnezeu nu ia sufletul unui om fara ca acesta sa creada, adica fara sa primeasca mesajele divine; inteleg prin aceasta pe cei care sunt constienti de moartea lor; iar din acest motiv este detestata moartea subita si uciderea inconstientului. In privinta mortii subite, ea se caracterizeaza prin aceea ca il atinge pe om in timpul unei singure faze respiratorii, suflul expirat nemaifiind apoi expirat. In aceasta situatie, omul nu mai este constient de sine.

Dumnezeu, vorbind lui Moise din rugul aprins, i-a aparut sub aceasta forma de foc pentru ca Moise cautase foc; Dumnezeu i-a aparut, asadar, in forma obiectului dorintei sale, pentru ca acesta sa se indrepte spre El si sa nu se abata din drumul sau, caci daca Dumnezeu i s-ar fi aratat sub o alta forma decat cea dorita de el, atunci el s-ar fi abatut din drum, concentrat fiind asupra scopului pe care il urmarea. 

Or, daca Moise s-ar fi indepartat de Dumnezeu, fapta aceasta ar fi cazut asupra lui, si Dumnezeu S-ar fi indepartat la randul Sau de el. Dar Moise era un ales si un apropiat al lui Dumnezeu, si daca Dumnezeu Isi apropie pe cineva, El i se arata in forma obiectului dorintei sale, fara ca el sa stie acest lucru:

Ca focul lui Moise, pe care el l-a vazut

prin ochiul nevoii sale,

Si care este Divinitatea pe care el

n-a recunoscut-o.

Dumnezeu pune la incercare dorinta pe care o nutresc ei pentru El, asa cum spune el in hadith-ul despre sovairea divina, cuvant care se refera in egala masura la subiectul despre care vorbim aici: "In niciunul dintre lucrurile pe care Eu le fac, Eu nu sovai atat de mult inainte de a lua sufletul slujitorului meu credincios, care se teme de moarte, iar Eu am oroare sa-i fac rau, si, cu toate acestea, el trebuie sa ma intalneasca".

Barbatul tinde spre Domnul sau, care este originea lui, dupa cum femeia tinde spre barbat.

Cand barbatul iubeste femeia, el isi doreste unirea, adica unirea cea mai deplina care poate exista in iubire. Iar in forma compusa din elemente, nu exista unire mai intensa decat cea realizata prin actul conjugal. De aici decurge si voluptatea care pune stapanire pe toate partile trupului, si de aceea legea sfanta prescrie spalarea intregului (trup dupa actul conjugal), purificarea trebuind sa fie completa, dupa cum stingerea barbatului in femeie a fost deplina prin voluptatea (unirii sexuale). Pentru ca Dumnezeu este gelos pe slujitorul Sau, El nu ingaduie acestuia sa creada ca se poate bucura de altceva decat de El. El il purifica, asadar, (prin ritualul prescris), ca omul sa se intoarca, in viziunea lui, catre Acela in care el s-a stins, de fapt - caci nu exista un alt lucru decat Acela.

Cand barbatul il contempla pe Dumnezeu in femeie, contemplarea lui se indreapta spre ce este pasiv; daca Il contempla in el insusi, tinand seama ca femeia se trage din barbat, el Il contempla in ceea ce este activ, si cand Il contempla in lipsa oricarei forme, contemplarea Sa corespunde unei stari de pasivitate fata de Dumnezeu, fara intermediar. De aceea, contemplarea lui Dumnezeu in femeie este perfecta, caci atunci el Il contempla pe Dumnezeu in calitatea in care El este, deopotriva, activ si pasiv, in timp ce in contemplarea pur interioara, el nu Il contempla decat intr-un mod pasiv.

In recitarea suratei Al-Fatiha (Coran,I), care reprezinta textul principal al rugaciunii rituale, slujitorul zice: "In numele lui Dumnezeu cel Atotmilostiv (ar-rahman), cel Atoatemilostiv (ar-rahim), si Dumnezeu raspunde: "slujitorul Meu Ma pomeneste (sau: Isi aduce aminte de Mine)". Slujitorul zice apoi: "Lauda este a lui Dumnezeu, Domnul lumilor", si Dumnezeu zice, la randul Sau: "Slujitorul Meu Imi multumeste"; slujitorul continua: "Cel Atotmilostiv, cel Atoatemilostiv", si Dumnezeu zice: "Slujitorul Meu Ma lauda". Slujitorul recita: "Regele zilei Judecatii", si Dumnezeu zice: "Slujitorul Meu Ma slaveste, el Mi se incredinteaza". Iata prima jumatate a rugaciunii, cea care se refera exclusiv la Dumnezeu - slavit sa fie El!

Dupa aceea, slujitorul rosteste: "Tu esti Cel pe care Il adoram si de la Tine cerem noi ajutor"; si Dumnezeu zice: "Acesta este impartit intre Mine si slujitorul Meu, iar slujitorul Meu va primi ce a cerut"; acest verset exprima asadar o participare reciproca. Cand slujitorul zice mai apoi: "Condu-ne pe calea cea dreapta, calea celor care se bucura de bunavointa Ta, si nu pe cea a celor supusi maniei Tale, si nici a celor care ratacesc", Dumnezeu zice: "Aceasta toata ii revine slujitorului Meu, si slujitorul Meu va primi ceea ce cere". 

Cea de-a doua jumatate a rugaciunii se refera, asadar, exclusiv la individ, dupa cum prima jumatate se refera numai la Dumnezeu. Aceasta face sa intelegem necesitatea (rituala) de a recita aceasta sura (in rugaciune); acela care nu o recita nu face rugaciunea impartita intre Dumnezeu si slujitorul Sau.

Rugaciunea e o chemare tainica intre Dumnezeu si adorator; ea este, de asemenea, o invocare (dhikr). Or, cel care Il invoca pe Dumnezeu se afla in prezenta lui Dumnezeu, potrivit cuvintelor divine transmise cu credinta incepand cu Profetul: "Eu sunt prezent la invocarea celui care Ma invoca" (ana jalisu man dhakarani); si cel ce se afla in prezenta Aceluia pe care il invoca, Il contempla, daca este inzestrat cu viziunea intelectuala. Aici intalnim contemplarea (mushahadah) si viziunea (ru'yah), dar acela care nu are o viziune intelectuala (basar) nu Il contempla. 

In aceasta ordine de idei, vom spune, de asemenea: prin faptul ca existenta decurge dintr-o miscare inteligibila, chiar de la acela care da nastere lumii, plecand de la starea ei de nemanifestare pana la manifestarea ei, rugaciunea rituala sintetizeaza toate miscarile, care (in esenta) sunt trei, adica: o miscare ascendenta ce corespunde pozitiei in picioare a adoratorului, o miscare orizontala, analoaga pozitiei inclinate, si o miscare descendenta, indicata prin prosternarea rituala. 

Miscarea ascendenta corespunde prin excelenta atitudinii omului, in timp ce directia de miscare a animalului e orizontala, iar cea a plantelor este descendenta (organele lor nutritive fiind radacinile). In ce priveste mineralele, ele nu au miscare proprie; cand o piatra se misca, ea asculta de un impuls strain. 

Ceea ce desemnam prin termenul "rugaciune" (salah) mai comporta si alte semnificatii, intrucat, potrivit textului din Coran, Dumnezeu ne porunceste, pe de o parte, sa Ii adresam rugaciunea si, pe de alta parte, El ne face sa stim ca El insusi ne face favoarea propriei Sale "rugaciuni" (salah), ca El "se roaga" pentru noi (adica El ne binecuvanteaza, verbul "salla" avand dublul sens, de "a se ruga" si de "a binecuvanta), astfel ca rugaciunea se indreapta de la noi catre El si de la El spre noi. Cand El este cel care "se roaga", El o face in virtutea numelui Sau, Ultimul (al-akhir), intrucat, sub acest raport, manifestarea Sa presupune manifestarea prealabila a fiintei create.

Or, (aceasta revelatiei divina, potrivit sensului Numelui Ultimul), nu este altceva decat determinarea lui Dumnezeu pe care adoratorul "o creeaza" in orientarea lui rituala, prin viziunea sa intelectiva, fie prin credinta sa dogmatica. Aceasta constituie conformitatea Divinitatii cu credinta: Divinitatea se schimba dupa capacitatea "locului" (sau a "vasului") in care se manifesta revelatia. Asa cum se exprima Junayd, atunci cand raspundea la intrebarea (privind legatura care exista intre cunoasterea lui Dumnezeu si cunoscator): "Culoarea apei este culoarea vasului". 

Credinciosul lauda Divinitatea care este conforma propriei lui credinte si astfel i se alatura ei. Insa orice actiune se intoarce la autorul ei, asa incat credinciosul se lauda pe sine, dupa cum opera isi lauda artistul, orice perfectiune sau strambatate pe care ea ne-o dezvaluie rasfrangandu-se asupra autorului ei. 

La fel, Divinitatea conforma credintei este creata de acela care se concentreaza asupra ei, si Ea este opera lui. Laudand ceea ce crede, credinciosul isi lauda propriul suflet si, din aceasta cauza, el condamna pe oricine are o alta credinta decat a lui. Daca ar fi nepartinitor, el nu ar proceda asa. Numai cel care se fixeaza asupra unui asemenea fel de adorare ignora, prin urmare, (adevarul intrinsec al altor credinte), prin aceea ca insasi credinta lui in Dumnezeu implica negarea altor forme de credinta. Daca el ar cunoaste sensul cuvintelor lui Junayd: "Culoarea apei este culoarea vasului ei", el ar admite valabilitatea oricarei credinte si L-ar recunoaste pe Dumnezeu in orice forma si in orice obiect al credintei. 

El nu este posesorul cunoasterii (lui Dumnezeu), ci se bazeaza doar pe parerea (zann) despre care se vorbeste in cuvintele divine: "Eu ma conformez parerii pe care slujitorul Meu o are despre Mine", ceea ce vrea sa insemne: "Eu nu ma manifest adoratorului Meu decat sub forma credintei sale". Divinitatea conforma credintei este aceea care poate fi definita, si ea este Dumnezeul pe care inima il poate contine (potrivit cuvintelor divine: "Nici cerurile Mele, nici pamantul Meu nu Ma pot contine, insa inima slujitorului meu credincios Ma contine"). 

Caci divinitatea absoluta nu poate fi continuta de niciun lucru, pentru ca Ea este insasi esenta lucrurilor si propria Sa esenta. Nu se spune despre o fiinta oarecare ca se contine pe sine insasi; pe de alta parte, nici nu se spune ca nu se contine. Asadar, intelege! Dumnezeu  - slavit sa fie El! - spune adevarul, si El este Cel care ne conduce pe drumul cel drept.

Parintele Galeriu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu - Dialoguri de seara

Dialogurile au avut loc in anul 1988, iar temele abordate au fost:

-Despre ucenic si duhovnic

-Esoterism si exoterism in crestinism

-Despre rau

-Despre suferinta

Pr. G. - Dupa intelegerea noastra - asa cum zice parintele Benedict, cred ca - tema duhovniceasca tine de un act originar, ca si actul creator insusi. Actul creator originar implica in sine comuniunea: "Dumnezeu vorbea cu Adam in Racoarea Raiului". In Sfanta Scriptura mai citim: "Mantuirea sta intru mult sfat" sau "Cei lipsiti de povatuitori cad ca frunzele". Si iar, la Sfintii Parinti aflam cuvantul: "Cine vrea sa se mantuiasca, cu intrebarea sa calatoreasca" 

A.P. - Teologul catolic Henri de Lubac incearca undeva sa gaseasca o imagine rezumativa a religiilor: el le vede ca pe niste munti, dintre care unul e mai inalt decat ceilalti: crestinismul. Este o imagine, cred, insuficienta, fiindca presupune o multiplicitate a adevarului. 

Eu cred ca exista un singur munte cu mai multe cai de acces. Sunt diversi versanti, exista si carari blocate etc. Cred ca nu este corecta imaginea crestinismului ca religie de varf, ci tot ca religie de ascensiune, chiar daca putem trai o eventuala suprematie de cota. Deci un munte care este adevarul unic, cu diverse cai de acces catre varf. Nu cred ca pot sa topai de pe o carare pe alta, mai cu seama atunci cand posed reperul crucial al Intruparii.

Pr. G. - Eu sunt crestin numai cand ma aflu in pozitia de slujitor, pentru care zic si Parintii: "Nu fi nimanui poruncitor". Iar Ava Doroftei zice: "Niciodata, cel caruia ii impartasesti cuvantul tau sa nu simta ca ai ton de superioritate fata de el, ci ca ii vrei binele". Deci orice cuvant sau atentie pe care o acorzi altuia sa fie raportata la Bine si Adevar, si nu la persoana ta sau a mea. 

Pr. G. - A fi indiferent la greseala cuiva, inseamna oare a ierta? Dimpotriva, inseamna a nu-i dori salvarea. Aici intervine minunat Elie Wiesel sesizand ca la profetii biblici, a fi parasit de Dumnezeu e infinit mai grav decat a fi pedepsit de Dumnezeu. Or, cand eu tolerez pe cineva sa faca rele, pretextand starea mea de continua iertare, eu nu-l iubesc mai cu seama ca in pedeapsa adesea e posibil sa fie iubire, de aceea s-a si spus ca: "Dumnezeu pe cine iubeste cearta". 

Pr. G. - As invoca aici chiar cazul lui Camus care zice "E de ajuns sa vezi un copil suferind sa te intrebi unde mai poate fi Dumnezeu", grabindu-se sa judece si neaducand, de pilda, suferinta lui Iov. Si acesta avea constiinta nevinovatiei lui si deci ca suferinta pe care o suporta nu este consecinta vreunui pacat. Aceasta dezvaluie un adevar mai adanc despre suferinta, pe care il aflam la Parinti: "Suferinta nu este pacat - afirma ei - si totodata de aceea nu trebuie repudiata". Suferinta, infrangerea, rabdarea in incercari, asemenea realitati existentiale sunt virtuti si daca le traiesc ca virtuti, atunci am capatat intelesul lor si nu le mai resping. 

Pr. G. - Or, ce inseamna infernul? Dostoievski il intelege drept: "durerea celor ce nu pot iubi". Eu cred ca aici este vorba si de neviolarea libertatii lor. Sfantul Isaac Sirul zice: "Sa nu va inchipuiti ca in iad Dumnezeu nu iubeste, dar iubirea lucreaza in diferite chipuri". 

Intre noi fie vorba, eu cred ca oamenii care vorbesc cel mai mult despre iubire, tocmai aceia nu o inteleg. Foarte putini inteleg ce inseamna ea, in firea ei divina! Continuand cuvantul Sfantului Isaac: "Si-n iad este iubire, dar iubirea in cei care iubesc lucreaza in duhul comuniunii; iar in cei care nu iubesc ea arde ca flacara". Vorbind despre asemenea flacari ale iubirii, chiar zicala romaneasca confirma spusesele Sfantului, si anume: "Razbunarea cea mai mare este cand dusmanul tau e silit a recunoaste, ca esti bun si el e rau". Asa pe cineva poate sa il arda chiar dragostea unui prieten sa nu o suporte; aceasta se petrece tot din pricina acestui mister al orgoliului. 

Ganditi-va fie la fratele cel mare din parabola Fiului risipitor, fie la fariseul din Pilda Vamesului si a Fariseului si veti observa ca acesti oameni erau drepti si se considerau drepti, ca si cei trei prieteni ai lui Iov. Aici se dezvaluie cum chipurile acestea de oameni cad, fiecare in felul lui. Fratele mare nu intra in casa Parintelui, fariseul nu se intoarce indreptat de la templu, iar dincoace, Iov trebuie sa se roage pentru prietenii lui. 

Se dezvaluie ca ascunsul misterios al raului sta in eul inchis in sinea lui, centrificat in "aseitatea" lui. Aceasta autointemeiere launtrica ma arunca in universul despartirii, izolarii de Dumnezeu si semeni. 

A.P. - Ce m-a interesat in intrebarea lui Gabriel este ca suna inechitabil sa ti se dea un ocean de libertate inlauntrul unei vieti finite. Adica ti se da libertatea ca un fapt cu extensie maxima, iar viata ca un fapt structural finit, care deci nu este coextensiva cu libertatea daruita. Nu mi se da posibilitatea sa ma perfectionez la nesfarsit. Am un termen, traiesc in regim de urgenta. In conditii de urgenta, libertatea mea nu mai este libertate adevarata. 

Pr. G. - La mine vin la spovedit mai ales cei care ies din aceasta stare, aceia pe care i-am numit ca reprezinta deja "omul problematic". Invoc din nou cuvintele lui Marcu Ascetul, care zice: "Trei sunt uriasii care ucid sufletul: uitarea, ignoranta si trandavirea". Aplicati aceste trei tare la viata tara si veti vedea ce raspuns prompt veti capata!

Sfantul Ioan Scararul - Scara

"Dumnezeu este al tuturor celor inzestrati cu voie libera; El este viata tuturor, mantuirea tuturor - a credinciosilor si a necredinciosilor, a dreptilor si a nedreptilor, a celor cinstitori de Dumnezeu si a celor necinstitori, a celor fara de patimi si a patimasilor, a monahilor si a mirenilor, a inteleptilor si a celor simpli, a sanatosilor si a bolnavilor, a tinerilor si a batranilor - , precum ale tuturor sunt revarsarea luminii, stralucirea soarelui si schimbarile anotimpurilor. Si nu poate fi altfel, caci "nu este partinire la Dumnezeu". (Rom. 2, 11)

Despre incercari si straduinte

"Celor ce incearca sa se urce cu trupul la cer, cu adevarat le trebuie o silire peste masura de mare si dureri neincetate, mai ales la inceputul lepadarii de lume, pana cand naravul nostru cel iubitor de dulceti si inima noastra cea nesimtitoare vor ajunge, din plans adevarat, la iubirea de Dumnezeu si curatie".

"Toti cei ce se apropie de aceasta nevointa trebuie sa se lepede de toate, sa-si rada de toate, sa paraseasca toate, ca sa-si puna o temelie neclintita. Iar temelia cea mai buna, alcatuita dintre trei parti sau trei stalpi, este nerautatea, postul si intreaga intelepciune".

"Nimeni nu trebuie sa se socoteasca nevrednic de fagaduinta monahala, punand drept pricina greutatea si pricina pacatelor sale, si din pricina iubirii sale de placeri, sa se smereasca in chip fatarnic, nascocind indreptatiri ca sa-si dezvinovateasca pacatele sale (Ps. 140,4); caci unde este multa putreziciune, acolo trebuie si o doctorie tare care sa curete spurcaciunea, iar cei sanatosi nu merg la spital". 

"Sa luam aminte ca nu cumva, socotind ca mergem pe calea cea ingusta si stramta, sa ratacim de fapt pe cea lata si larga. Calea cea ingusta ti-o va arata stramtorarea pantecelui, privegherile de toata noaptea, apa bauta cu masura, putinatatea painii, bautura curatitoare a necinstirii, primirea mustrarilor, luarile in ras, sudalmele, taierea voii proprii, rabdarea jignirilor, suferirea fara de cartire a dispretului si a poverii ocarilor; cand vei fi asuprit - sa rabzi cu barbatie; cand te vor cleveti - sa nu te superi; cand te vor umili - sa nu te manii; cand te vor osandi - sa te smeresti. Fericiti toti cei ce umbla pe cararile drumului aratat aici, ca "a acelora este imparatia cerurilor" (Mt. 5,3-12). 

Despre ascultare 

"Ascultarea este lucrare fara de cercare, moarte de buna voie, viata straina de iscodire, lipsa de grija in fata primejdiilor, indreptatire nepregatita inaintea lui Dumnezeu, netemere de moarte, plutire pe ape fara de primejdie, calatorie dormind. Ascultarea este mormant al voii proprii si inviere a smereniei. Cel ascultator, precum un mort, nu vorbeste impotriva si nu face deosebire intre cele bune si cele ce par rele; caci pentru toate va raspunde acela care cu evlavie a omorat sufletul lui. Ascultarea este parasirea dreptei socoteli din imbelsugare de dreapta socoteala."

"Monahul cel smerit cugetator nu iscodeste despre lucruri de nepatruns, iar cel trufas vrea sa cerceteze si adancurile judecatilor Domnului". 

"Ceea ce uneori e leac pentru unul, pentru altul e otrava, iar uneori acelasi lucru, dat aceluiasi om, e doctorie pentru el daca i se da la vremea cuvenita, iar daca i se da la vreme nepotrivita, e otrava". 

"Dupa fire este cu neputinta ca ceea ce este netrupesc sa fie ingradit de trup, insa celui ce L-a dobandit pe Dumnezeu toate ii sunt cu putinta".

"Dupa cum cei ce au simtul mirosului sanatos pot sti daca cineva are parfumuri ascunse asupra sa, tot astfel si sufletul curat recunoaste in altii atat buna mireasma pe care a primit-o el insusi de la Dumnezeu, cat si putoarea cea rea de care s-a izbavit cu desavarsire, desi altii nu simt acestea". 

"Deci sa nu ne insele pe noi sarguinta cea trufasa, indemnandu-ne sa cautam mai inainte de vreme cele ce vor veni la vremea lor. Sa nu cautam iarna cele ale verii, nici in timpul semanatului cele ce tin de seceris, caci este o vreme pentru a semana osteneli si o vreme pentru a secera negraitele daruri ale harului".

"Este o deznadajduire care vine de la multimea pacatelor, impovararea constiintei si nesuferita intristare, cand sufletul se scufunda din pricina multimii ranilor si se ineaca de greutatea lor in adancul deznadejdii. 

Insa este o deznadajduire de alt fel, care vine din mandrie si inchipuire de sine, cand cei cazuti socotesc ca ei n-au meritat aceasta cadere.

Daca cineva va cerceta acestea, va afla ca intre una si alta este urmatoarea deosebire: cei stapaniti de cea dintai se dau pe sine prada nepasarii, iar cei stapaniti de cea din urma, fiind intru deznadejde, se tin de nevointa, lucruri care se bat cap in cap. Insa prima se vindeca prin infranare si buna nadejde, iar cea din urma prin smerenie si prin a nu judeca pe nimeni".

"In toate indeletnicirile tale si in orice fel de vietuire, de esti in supunere fata de cineva sau nu, de-ti este lucrarea ta vazuta sau duhovniceasca, sa-ti fie tie lege si dreptar a te intreba daca ceea ce savarsesti este dupa Dumnezeu".

"A te indoi in judecati si a nu te hotari vreme indelungata sa alegi una din doua este semnul unui suflet neluminat de sus si stapanit de slava desarta".

"Dumnezeu nu este nedrept si nu inchide usile milostivirii Sale pentru aceia care bat in ele cu smerenie".

"In toate lucrarile noastre, atat in cele grabnice, cat si in cele ce pot fi amanate pentru un timp, Domnul priveste intotdeauna la scopul nostru si, de aceea, tot ceea ce este strain de impatimire si de orice necuratie, si se face numai pentru Dumnezeu, iar nu pentru altceva, ni se va socoti ca bun, desi tocmai n-ar fi tocmai bun intru totul".

"Dupa cum apa sterge cele scrise, asa si lacrimile pot curati pacatele".

"Sezand la inaltime, pandeste, daca stii cum, si atunci vei vedea cum si unde, de unde, cati si ce fel de furi vor sa intre si sa-ti fure strugurii".

Despre linistire

"Cine a ajuns la linistire, acela a cunoscut adancul tainelor, insa n-ar fi patruns in acela daca n-ar fi vazut si n-ar fi auzit mai intai suflarea vanturilor dracesti si tulburarea valurilor de ispite, fiind poate si stropit de ele. Cele spuse de noi le intareste Apostolul Pavel, caci daca el n-ar fi fost rapit in rai, ca intr-o linistire, atunci n-ar fi auzit graiuri negraite. Urechea celui ce se linisteste va primi de la Dumnezeu descoperiri minunate, de aceea linistea cea intrutot inteleapta zice in cartea lui Iov: "oare nu va primi urechea mea cele preaminunate de la El?" (Iov 4,12).

"Credincios nu este acela care crede ca Dumnezeu toate le poate, ci acela care crede ca va primi de la El tot ce va cere. Credinta capata si acelea pe care nu indrazneste sa le nadajduiasca".

Despre rabdare

"Daca vei castiga toiagul rabdarii, atunci cainii iadului degraba vor inceta a se obraznici inaintea ta. Rabdarea este o osteneala de neinfrant a sufletului, care nu este clatinata deloc de zgomote sau lovituri, fie ele cu pricina sau fara pricina. 

Cel rabdator este un lucrator neabatut, care prin caderi ajunge la biruinta. Rabdarea inseamna sa-ti hotarasti tie dinainte si sa astepti necaz in fiecare zi. Rabdarea este curmarea dezvinovatirilor si luarea aminte la sine. 

Un lucrator al linistirii nu are nevoie atat de mult de mancare trupeasca, cat de rabdare, caci lipsa celei dintai ii va aduce cununa, iar lipsa celei de-a doua ii va aduce pierzare. Barbatul rabdator a murit mai inainte de moarte, facandu-si chilia mormant. Rabdarea se naste din nadejde si plans. Fara aceste doua virtuti, cel ce se linisteste este robul akediei".

Despre rugaciune

"Petrecand multa vreme in rugaciune si nevazand rodul, nu zice: eu n-am dobandit nimic. Caci insasi petrecerea in rugaciune este deja o agoniseala, si ce alt bine e mai inalt decat a te lipi de Domnul si a ramane neincetat in unire cu El?"

"Daca cineva iti cere sa te rogi pentru el, atunci chiar daca nu ai dobandit darul rugaciunii, nu il refuza. Caci adesea credinta celui ce cere rugaciunea il mantuieste si pe acela care se roaga pentru el cu frangerea inimii".

"Am vazut un neputincios care, intarindu-se prin credinta, a curatit neputinta altui neputincios, rugandu-se pentru el cu o nerusinare vrednica de lauda si punandu-si sufletul sau pentru sufletul aproapelui, insa cu smerenie. Astfel, prin vindecarea aproapelui, s-a vindecat si el pe sine insusi."

"Cere prin plans, cauta prin ascultare, bate prin indelunga rabdare. Caci astfel "cel ce cere ia, cel ce cauta afla, si celui ce bate i se va deschide" (Mt. 7,8)

"Fii cu barbatie in toate imprejurarile si Insusi Dumnezeu va fi invatatorul tau la rugaciune. Nu poti ca prin cuvinte sa inveti a vedea, caci aceasta este o insusire a firii, tot asa si frumusetea rugaciunii n-o poti cunoaste din invatatura altuia. Caci ea are ca invatator al sau pe Dumnezeu, Cel "ce invata pe om cunostinta, da rugaciune celui ce se roaga si binecuvanteaza anii celor drepti". (Ps. 93,10; I Reg. 2,9).

"Nu acel invatator este vrednic de mirare, care pe copiii cei isteti i-a facut oameni intelepti, ci acela care si pe cei nestiutori si neintelepti i-a inteleptit si i-a adus la desavarsire. Iscusinta calaretilor atunci se arata si este laudata, cand ei biruiesc chiar si avand cai neinvatati, fara sa ii vatame".

Sfantul Ioan al Crucii - Noaptea intunecata

Sub acest titlu abreviat, care nu a fost dat de Sfantul Ioan al Crucii, este cunoscuta scrierea desemnata de el insusi ca fiind "explicatia cantarilor ce contin purtarea sufletului pe drumul spiritual, ca sa ajunga la uniunea perfecta de iubire cu Dumnezeu." Sunt cantarile din noaptea intunecata, de aici epigraful clasic acestei lucrari (Introducere - Parintele Eulogio Pacho).

In noaptea intunecata,

cu spaime, de iubire inflacarata, 

o, soarta fericita!

iesit-am, nestiuta, 

cu pacea coborata-n casa mea. 

Aceasta este prima strofa din "Strofele sufletului" care trateaza comportamentul sufletului aflat pe calea unirii in dragoste cu Dumnezeu. 

In aceasta opera Sfantul Ioan al Crucii descrie purificarile ascetice ale celui chemat la sfintenie si ne poarta prin toate etapele luptei pe calea lui Dumnezeu, lupte care il ajuta pe cel ales sa isi purifice simturile, sufletul si spiritul, evidentiind imperfectiunile spirituale (cum ar fi mania, avaritia spirituala, lacomia spirituala...), dar si binefacerile intelepciunii divine.

"Acesti oameni sunt cat se poate de nedesavarsiti si totodata lipsiti de intelegere, pretuind mai mult exercitiile penitentei decat supunerea si ascultarea, care, de fapt, nu este altceva decat un act de penitenta a ratiunii si a discernamantului, jertfa cea mai placuta lui Dumnezeu. 

(...) In toate stradaniile lor, acei oameni cauta doar satisfacerea placerii si mangaierii spirituale, fapt pentru care nu se mai satura de citirea cartilor sfinte. Gusta ba dintr-o meditatie, ba din alta, vanand, cum s-ar zice, in cele divine, doar propriile lor senzatii de placere. Insa Dumnezeu, in marea Sa dreptate, intelepciune si iubire, le refuza aceasta traire. Daca n-ar fi asa, lacomia lor spirituala le-ar aduce nenumarate necazuri. Pentru aceste suflete, intrarea in noaptea intunecata este de cea mai mare importanta, pentru a se purifica de asemenea copilarii. 

(...) Perfectiunea sau valoarea lucrurilor nu constau nicidecum in numarul lor mare sau in placerea pe care o aduce cu sine infaptuirea lor, ci in renuntarea la aceasta placere." 

(Cap. Despre imperfectiunile legate de lacomia spirituala)

"Multi dintre ei nutresc dorinta ca Dumnezeu sa doreasca ceea ce doresc ei si se intristeaza cand trebuie sa doreasca ei ceea ce doreste Dumnezeu; abia cu multa impotrivire isi supun vointa proprie vointei lui Dumnezeu. De aici provine si parerea ca orice nu corespunde dorintelor si poftelor lor nu este nici vointa lui Dumnezeu. Astfel ei Il masoara pe Dumnezeu cu propria lor masura si nu se supun masurii lui Dumnezeu, cu toate ca Domnul ne spune tocmai contrariul in Sfanta Evanghelie: "Caci cel care va voi sa-si piarda propria vointa pentru El o va pastra, iar cel care si-o va pastra o va pierde" (Mt 16,25) 

(Cap. Imperfectiuni nascute din invidia si lenea spirituala). 

"Rugaciunea nu are rostul de a ne face noua pe plac si de a ne linisti noua spiritul, ci ea se face din dragoste pentru Dumnezeu si pentru eliberarea spiritului". 

"Primul lucru castigat in aceasta noapte arida este cunoasterea de sine, care, la randu-i, constituie temeiul cunoasterii lui Dumnezeu. De aceea, Sfantul Augustin Ii spune lui Dumnezeu: "De m-as cunoaste pe mine, Doamne, atunci Te-as cunoaste si pe tine."

Pentru a contura mai limpede efectele noptii simturilor care, datorita secetei si goliciunii ei, atrag din belsug asupra sufletului lumina divina cea mai inalta, am sa citez acel verset al regelui David in care ne arata foarte clar cat de bine lucreaza acesta noapte si cat este de hotaratoare pentru o cunoastere profunda a lui Dumnezeu. El spune: "In pamant pustiu si neumblat si fara de apa, asa in locul cel sfant m-am aratat Tie, ca sa vad puterea si slava Ta" (Ps 62/63,2). Nu ne putem mira indeajuns cand ne dam seama, din cele spuse de David, ca nu bucuriile spirituale si numeroasele desfatari de care sufletul a avut parte pana atunci au servit drept dispozitie si mijloc pentru cunoastere maretiei lui Dumnezeu, ci ariditatea si goliciunea partii senzitive, exprimate aici prin cuvintele "pamant pustiu, neumblat si fara apa." 

(Cap. Despre foloasele pe care noaptea simturilor le aduce sufletului).

"De ce sufletul numeste noapte intunecata aceasta lumina divina care-l ilumineaza si-l purifica de nestiinta sa? Exista doua motive pentru care intelepciunea divina este nu doar noapte si intunecime pentru suflet, ci chiar durere si chin. Primul consta in maretia intelepciunii divine, care intrece cu mult puterea de perceptie a sufletului si in felul acesta este pentru el intuneric. Iar al doilea motiv este micimea si impuritatea sufletului, pentru care aceasta lumina este chinuitoare si apasatoare si deci asemenea tenebrelor.

Pentru a dovedi prima cauza, trebuie sa ne bazam pe o doctrina a filosofului (Aristotel), care afirma: Cu cat lucrurile divine sunt mai luminoase si mai limpezi in sine, cu atat mai intunecoase si ascunse sunt ele sufletului prin natura lor. Acelasi lucru se poate spune si despre lumina. Cu cat ea este mai stralucitoare, cu atat mai mult orbeste ochii bufnitei. Si cu cat privim mai nemijlocit lumina plina a soarelui, cu atat mai mult ea intuneca puterea de a vedea si o poate chiar orbi, fiind mult prea puternica pentru slabiciunea ochilor nostri. De aici urmeaza ca lumina divina a contemplatiei, patrunzand intr-un suflet doar in parte iluminat, va face sa nasca in el tenebre spirituale care nu numai ca intrec puterea naturala a intelectului, ci ii intuneca si ii zadarnicesc chiar si actul natural al cunoasterii." 

(Cap. Inceputul explicatiei: In ce masura contemplatia intunecata nu este doar noapte pentru suflet, ci chiar durere si chin) 

"Daca cele spirituale nu ii sunt daruite vointei noastre libere si dorintelor noastre de sus de catre "Tatal luminilor" (Iac 1,17), oricat s-ar stradui gustul si puterile omului spre Dumnezeu si oricat i s-ar parea ca se bucura de ele, omul nu le va gusta in chip divin si suprafiresc, ci in felul omenesc si firesc, cum se bucura de alte lucruri, caci bunurile nu urca de la om spre Dumnezeu, ci coboara de la Dumnezeu spre om. 

(...) Daca observi deci, o suflete spiritual, ca poftele tale au fost intunecate, ca inclinatiile tale au fost secatuite si ingradite, ca puterile tale au devenit inapte pentru orice exercitiu interior, atunci nu te intrista, ci considera aceasta drept o soarta fericita! Caci Dumnezeu a inceput sa te elibereze de tine insuti, a inceput sa-ti smulga din maini puterile tale. Oricat de bine le-ai fi stapanit, totusi nu ai fi actionat atat de bine si de sigur ca acum, caci ele sunt impure si inferioare. Dumnezeu insa te ia de mana si te conduce ca pe un orb, tu nu cunosti nici tinta, nici drumul, iar cu ajutorul propriilor tai ochi si pe picioarele tale n-ai fi gasit niciodata drumul, oricat de bine ai fi mers inainte. 

(...) Un alt motiv pentru care sufletul se gaseste in siguranta, cu toate ca paseste inainte prin bezna, sta in faptul ca el sufera. Caci calea suferintei este mai sigura si mai avantajoasa decat cea a placerii sau cea a actiunii. Odata pentru ca in suferinta Dumnezeu ii daruieste puteri; cata vreme atunci cand actioneaza sau are parte de bucurii, se pun in miscare propriile-i slabiciuni si imperfectiuni; apoi datorita faptului ca in suferinta sufletul isi foloseste virtutile si le sporeste; purificandu-se, sufletul castiga in intelepciune si prudenta."

(Cap. Se repeta primul vers si se explica in ce fel sufletul paseste prin bezna, simtindu-se aparat si in siguranta).

"Contemplatia tainica se poate denumi scara in sensul in care aceleasi trepte slujesc atat pentru urcare, cat si pentru coborare; in masura deci in care contemplatia ascunsa se foloseste de aceleasi haruri pentru a inalta sufletul catre Dumnezeu precum si pentru a-l umili in el insusi. Toate harurile care vin intr-adevar de la Dumnezeu au proprietatea de a inalta sau umili sufletul. Pe acest drum coborarea este urcare, iar urcarea este coborare, caci "oricine se inalta pe sine va fi umilit, iar cel care umileste va fi inaltat"(Lc 14,11). Abstractie facand de faptul ca virtutea smereniei este un lucru mare, in care sufletul se exerseaza, Dumnezeu lucreaza in asa fel incat face ca sufletul sa urce pe aceasta scara tocmai ca sa coboare si il face sa coboare ca sa urce, spre a se implini astfel spusele inteleptului: "Inainte de a fi zdrobita, inima omului se inalta, si inainte de "a fi slavita este umilita" (Prov 18,22). 

(...) Pe de alta parte, dupa mizerie si necazuri, urmeaza belsug si pace, astfel incat sufletului i se pare ca a fost pus sa posteasca pentru a fi primit la ospatul care va urma. Si acesta este modul obisnuit de pregatire in stadiul contemplatiei, pana se ajunge in stadiul linistii; sufletul nu ramane niciodata in acelasi loc, ci se afla intr-o permanenta oscilatie intre urcus si coboras."

(Cap. Se explica faptul ca aceasta intelepciune secreta este totodata si o scara)

"Trebuie stiut ca, atunci cand ingerul cel bun ii ingaduie demonului sa atinga sufletul cu acele spaime spirituale, el o face numai pentru a-l purifica si a-l incerca prin post sufletesc (...). Caci niciodata Dumnezeu nu mortifica decat pentru a da viata; nici nu umileste decat pentru a inalta."

(Cap. Explicatia celui de al patrulea vers. Ce ascunzis minunat a gasit sufletul in aceasta noapte si cum demonul, care gaseste intrarea in alte suflete inaltate mult mai sus, nu are acces la acesta). 

Evagrie Ponticul - In lupta cu gandurile. Despre cele 8 ganduri ale rautatii si replici impotriva lor

Evagrie Ponticul atinge, in aceasta lucrare, tema gandurilor rautatii, ale celor 8 ganduri generale sau ispitiri principale carora le este expus orice om potrivit starii sale, oferind si remediile generale, virtutile care pot fi obtinute prin efort propriu si prin harul lui Dumnezeu. 

Schema devenita clasica este aceasta:

1. lacomia pantecului (gastrimargia) - infranarea (enkrateia)

2. desfranarea/curvia (porneia) - cumintenia (sophrosyne)

3. iubirea de arginti/avaritia (philargyria) - neagoniseala (aktemosyne)

4. intristarea (lype) - bucuria (chara)

5. mania (orge) - indelunga-rabdarea (makrothymia)

6. plictiseala (akedya) - rabdarea (hypomone)

7. slava desarta (kenodoxia) - lipsa de slava desarta (akenodoxia)

8. trufia (hyperephaneia) - smerita-cugetare (tapeinophrosyne)

"Opt sunt toate gandurile cele mai generale in care se cuprinde orice gand. Cel dintai este cel al lacomiei pantecelui, dupa el vine cel al desfranarii, al treilea e cel al iubirii de arginti, al patrulea cel al intristarii, al cincilea al maniei, al saselea al akediei, al saptelea al slavei desarte, iar al optulea cel al mandriei. Ca toate acestea sa perturbe sau sa nu perturbe sufletul nostru nu atarna de noi, dar ca ele sa dureze mult timp sau sa nu dureze ori ca sa puna in miscare sau sa nu puna in miscare patimile, aceasta atarna de noi". 

Sfantul Evagrie ne sfatuieste sa nu zabovim in gandurile rele, sa nu ne oprim la ele, conform si zicerilor din Scriptura: "nimeni nu-si va vari foc in san fara sa-si arda vestimentele" (Prov 8, 19;115), "sa nu intarzie scorpionul in sanul tau, nici gandul rau in inima ta (Mn 58)". 

"Mintea (nous) ratacitoare o stabilizeaza citirea, privegherea si rugaciunea; pofta arzatoare (epithymia) o sting foamea, setea si retragerea (anahoreza), iar irascibilitatea (thymos) agitata o potolesc psalmodia, rabdarea si mila; dar ele lucreaza acestea atunci cand sunt facute la vreme si dupa masurile cuvenite, caci ele fara masura si nu la vremea lor tin putin timp, iar cele care tin putin timp sunt mai degraba vatamatoare decat folositoare". 

"Iubirea intoarce inapoi mania si irascibilitatea, iar darurile surpa ranchiuna", precum se aminteste si in Proverbele lui Solomon (21, 14). Nu exista manie dreapta impotriva cuiva care poarta chipul lui Dumnezeu".

"Cand cadem prada demonului akediei atunci, impartindu-ne cu lacrimi sufletul in doua, sa o facem pe una mangaietoare si pe cealalta mangaiata, semanand in noi nadejdi bune si rostind cuvintele lui David: "Pentru ce esti mahnit, suflete al meu, si pentru ce ma tulburi? Nadajduieste in Dumnezeu ca-L voi lauda pe El; mantuirea fetei mele este Dumnezeu" (Ps 41, 6-7). (...) Grea este intristarea si irezistibila akedia, dar lacrimile catre Dumnezeu sunt mai tari decat amandoua". 

Subliniaza efortul pe care trebuie sa-l depuna omul pentru a nu face loc gandurilor rele in mintea lui:

"Fii un usier al inimii tale si nu lasa niciun gand sa intre fara intrebare. Intreaba fiecare gand si spune-i: "Esti unul din ai nostri sau unul din potrivnicii nostri?" Si daca e de-al casei, te va umple de bucurie. Dar daca e al vrajmasului, te va tulbura cu mania si-ti va starni o dorinta. Asa sunt gandurile demonilor". 

"- Poate oare gandirea sa contemple mereu?

- Chiar daca nu poate mereu, dar atunci cand gandirea e stapanita de ganduri, nu zabovi sa fugi la Dumnezeu. Caci iti spun tie ca daca gandul ar fi desavarsit in aceasta, va fi mai usor sa pui in miscare un munte decat sa faci gandirea sa coboare de acolo. Caci asa cum un condamnat intemnitat intr-un loc intunecos, cand e dezlegat si vede lumina, nu mai vrea sa-si aduca aminte de intuneric, tot asa si gandirea cand incepe sa-si vada stralucirea proprie. Caci spunea unul din sfinti: "Vrand odata sa pun la incercare gandirea daca, atunci cand ii dau drumul, se duce si hoinareste in lume, i-am dat drumul si ea s-a oprit in acelasi loc nestiind unde sa se duca. Si iarasi am ridicat-o in sus. Caci stia ca, daca se duce sa hoinareasca, ar trebui sa o pedepsesc. Aceasta lucrare o realizeaza linistirea unita cu rugaciunea". Mai zicea: "Rugaciunea continua duce repede mintea la indreptare". 

- Cum anume poate sa se roage totdeauna? Caci trupul e neputincios la liturghie.

- Se numeste rugaciune nu numai faptul de a sta in picioare la vremea rugaciunii, ci si acela de a ne ruga totdeauna.

- Cum totdeauna?

- Fie ca mananci, fie ca bei, fie ca umbli pe drum, fie ca faci un lucru, nu te departa de rugaciune!" 

Andrei Plesu - Despre ingeri

Un bun exercitiu pentru minte si suflet, cartea te indeamna la meditatie inca de la primul citat: "Este mai de dorit minimul de cunoastere a lucrurilor foarte importante decat cunoasterea socotita foarte sigura a lucrurilor marunte". (Toma d'Aquino - "Summa theologica")

Dupa cum o spune si titlul, cartea abordeaza un subiect adesea bagatelizat de omul modern pentru care ingerul devine un personaj "de lumina" menit sa-i satisfaca nevoia de sacru si cam atat. 

"Ingerul ce altceva este daca nu alteritatea noastra identica, deschiderea noastra latenta catre un "propriu" extins, catre tot ceea ce, fara sa ne fie strain, e "altceva" in noi, altceva-ul nostru." zice Plesu. 

"In termeni platonieni, daimonul nostru, fiinta angelica este, asadar, coaja imediat anvelopanta a identitatii noastre. E o extensie a eului. E prima extensie, prima expansiune a omului creat inspre Dumnezeu, dupa cum este prima extensie a lui Dumnezeu inspre omul creat. S-a spus mereu ca ingerii sunt "dublul" ceresc al omului".

"Dumnezeu nu poate fi vizitat la El acasa. El poate da doar intalnire credinciosului intr-un "loc neutru", locul teofaniilor si al angelofaniilor, locul revelatiilor si al inspiratiei, al ritualurilor, al iluminarii. In putine cuvinte, locul acesta, aflat in intervalul dintre lumea pamanteasca si Tronul dumnezeiesc, poate fi numit mundus imaginalis, "centura de smarald a lumii noastre"..."

"Lumea imaginala e reala, dar e altfel reala decat ceea ce socotim, de regula, real. Nu poti sa mergi spre ea uitandu-te pe o harta, nu e "undeva", pentru ca e ubicua. Ea traieste numai ca urmare a unei relatii: relatia dintre ea insasi si cel care o cauta. Cu alte cuvinte, ca sa se deschida, are nevoie de activarea interesului tau pentru ea si de o facultate speciala, din familia imaginatiei". 

(...) "Cu cat patrunzi mai tenace spre interior, cu atat esti mai aproape de o alta exterioritate. Sau, altfel spus, daca avansezi suficient de mult spre inauntru, dai, intr-un tarziu, de un "in afara", dar de un alt "afara" decat cel din care plecasesi". 

(...) "Moartea e, intr-o prima etapa, o experienta a "imaginalului", o "trezire" in lumile intermediare. De aceea spune un hadith al Profetului: "Oamenii dorm. Cand mor, se trezesc". "Imaginalul" e spatiul in care se "descompune", dupa exit, experienta noastra sufleteasca."

"Fiecare viata individuala e suma mortilor posibile lasate in urma. Biografia oricarui batran e cimitirul virtual al unui numar indefinit de sfarsituri "amagite", "ratate", evitate in mod inexplicabil."

"Pentru omul modern, lumea este o suma de legi naturale severe, combinate cu obscure episoade aleatorii, in vreme ce pentru omul traditional - asa cum va spuneam la prima noastra intalnire - lumea e ordine fara rest, ansamblu armonic de evenimente providentiale". 

"Toma d'Aquino: orice treapta a fiintei e sub regia celei care ii este superioara (Summa theologica: "Cele miscatoare si schimbatoare sunt miscate si ordonate de cele nemiscate si neschimbatoare). Isaac Sirul: "Orice lucru mai inalt decat altul e ascuns aceluia fata de care este mai inalt...". Pe fundalul acestor doua legi, orice efort de intelegere implica un foarte fin dozaj de rigoare si mister, de transparenta si opacitate. Credinta nu este altceva decat tocmai acest dozaj: certitudine asupra cauzelor, acces limitat asupra modului lor de operare". 

"Fiecare inger capata functia de inger pazitor o singura data, pentru un singur om. El e solidar pana la capat cu succesul sau esecul misiunii sale, si nu e "transferabil", rutinier, altei persoane". 

"Nu pare intelept sa atribuim insotitorului ceresc o psihologie resentimentara, de tip uman. Iubirea lui nu ingaduie "suparari" conjuncturale, capricii, dezamagiri mai mult sau mai putin cochete. E o iubire aspra, exigenta, dar straina de traseul oscilatoriu al iubirii pamantesti". 

"Protectia e pro-iectie. Scopul ei nu este sa apere de ceva, ci in vederea a ceva. Protectorul nu se concentreaza obsesiv asupra protejatului, ci asupra destinatiei sale spirituale. Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie protejat e un intreg parcurs, cu punctul lui de sosire, si nu integritatea episodica, stagnanta, a fiecarei clipe". 

"Practicata cu intelepciune, protectia oculteaza prezenta protectorului. Ingerul e discret". (...) "Cine se substituie ingerului il indeparteaza". 

"Cand te rogi, nu esti niciodata singur. Chiar atunci cand te rogi in singuratate - spune Clement din Alexandria - participi la rugaciunile corurilor ingeresti". 

"Pentru a te apropia de cele inalt-nevazute nu e destul sa fii harnic si curios (ca cercetatorul naturii), ci trebuie sa-ti schimbi viata, sa devii instrumentul propriei tale transfigurari". 

"Facerea lumii e declansarea unei fabuloase rasturnari: arborele originar, care are radacinile infipte in cer, e plantat invers, cu radacinile in pamant. (...) Din perspectiva aceasta, "nebunia" lumeasca e intelepciune si "intelepciunea" lumeasca e nebunie. Viata spirituala nu e altceva decat practica tenace a acestei salutare rasturnari. (...) Aceasta inversare a raporturilor produce si o noua imagine a eticului: cand dai, te imbogatesti, cand pierzi, castigi, cand raspunzi urii cu iubire te mantui. Te misti, prin urmare, intr-o lume paradoxala, in care se petrec fenomene neasteptate: daca in lumea "obisnuita" vasul din care torni se goleste, in lumea "rasturnata" a duhului (si a duhurilor) vasul din care torni e tot mai plin". 

"Origene atribuie ingerilor creatia limbilor. Pentru asta, ei trebuie sa fi creat mai intai "elementele" limbilor, literele. Iar literele nu sunt doar "materia prima" a cuvintelor, ci arhetipuri ale lumii, modele originare (si originante) ale universului vizibil. Ele deriva din Logos-ul inceputurilor, sunt prima Lui "diversificare". (...) Omul desavarsit devine litera, asceza devine scriere".