Sfantul Ioan al Crucii - Noaptea intunecata

Sub acest titlu abreviat, care nu a fost dat de Sfantul Ioan al Crucii, este cunoscuta scrierea desemnata de el insusi ca fiind "explicatia cantarilor ce contin purtarea sufletului pe drumul spiritual, ca sa ajunga la uniunea perfecta de iubire cu Dumnezeu." Sunt cantarile din noaptea intunecata, de aici epigraful clasic acestei lucrari (Introducere - Parintele Eulogio Pacho).

In noaptea intunecata,

cu spaime, de iubire inflacarata, 

o, soarta fericita!

iesit-am, nestiuta, 

cu pacea coborata-n casa mea. 

Aceasta este prima strofa din "Strofele sufletului" care trateaza comportamentul sufletului aflat pe calea unirii in dragoste cu Dumnezeu. 

In aceasta opera Sfantul Ioan al Crucii descrie purificarile ascetice ale celui chemat la sfintenie si ne poarta prin toate etapele luptei pe calea lui Dumnezeu, lupte care il ajuta pe cel ales sa isi purifice simturile, sufletul si spiritul, evidentiind imperfectiunile spirituale (cum ar fi mania, avaritia spirituala, lacomia spirituala...), dar si binefacerile intelepciunii divine.

"Acesti oameni sunt cat se poate de nedesavarsiti si totodata lipsiti de intelegere, pretuind mai mult exercitiile penitentei decat supunerea si ascultarea, care, de fapt, nu este altceva decat un act de penitenta a ratiunii si a discernamantului, jertfa cea mai placuta lui Dumnezeu. 

(...) In toate stradaniile lor, acei oameni cauta doar satisfacerea placerii si mangaierii spirituale, fapt pentru care nu se mai satura de citirea cartilor sfinte. Gusta ba dintr-o meditatie, ba din alta, vanand, cum s-ar zice, in cele divine, doar propriile lor senzatii de placere. Insa Dumnezeu, in marea Sa dreptate, intelepciune si iubire, le refuza aceasta traire. Daca n-ar fi asa, lacomia lor spirituala le-ar aduce nenumarate necazuri. Pentru aceste suflete, intrarea in noaptea intunecata este de cea mai mare importanta, pentru a se purifica de asemenea copilarii. 

(...) Perfectiunea sau valoarea lucrurilor nu constau nicidecum in numarul lor mare sau in placerea pe care o aduce cu sine infaptuirea lor, ci in renuntarea la aceasta placere." 

(Cap. Despre imperfectiunile legate de lacomia spirituala)

"Multi dintre ei nutresc dorinta ca Dumnezeu sa doreasca ceea ce doresc ei si se intristeaza cand trebuie sa doreasca ei ceea ce doreste Dumnezeu; abia cu multa impotrivire isi supun vointa proprie vointei lui Dumnezeu. De aici provine si parerea ca orice nu corespunde dorintelor si poftelor lor nu este nici vointa lui Dumnezeu. Astfel ei Il masoara pe Dumnezeu cu propria lor masura si nu se supun masurii lui Dumnezeu, cu toate ca Domnul ne spune tocmai contrariul in Sfanta Evanghelie: "Caci cel care va voi sa-si piarda propria vointa pentru El o va pastra, iar cel care si-o va pastra o va pierde" (Mt 16,25) 

(Cap. Imperfectiuni nascute din invidia si lenea spirituala). 

"Rugaciunea nu are rostul de a ne face noua pe plac si de a ne linisti noua spiritul, ci ea se face din dragoste pentru Dumnezeu si pentru eliberarea spiritului". 

"Primul lucru castigat in aceasta noapte arida este cunoasterea de sine, care, la randu-i, constituie temeiul cunoasterii lui Dumnezeu. De aceea, Sfantul Augustin Ii spune lui Dumnezeu: "De m-as cunoaste pe mine, Doamne, atunci Te-as cunoaste si pe tine."

Pentru a contura mai limpede efectele noptii simturilor care, datorita secetei si goliciunii ei, atrag din belsug asupra sufletului lumina divina cea mai inalta, am sa citez acel verset al regelui David in care ne arata foarte clar cat de bine lucreaza acesta noapte si cat este de hotaratoare pentru o cunoastere profunda a lui Dumnezeu. El spune: "In pamant pustiu si neumblat si fara de apa, asa in locul cel sfant m-am aratat Tie, ca sa vad puterea si slava Ta" (Ps 62/63,2). Nu ne putem mira indeajuns cand ne dam seama, din cele spuse de David, ca nu bucuriile spirituale si numeroasele desfatari de care sufletul a avut parte pana atunci au servit drept dispozitie si mijloc pentru cunoastere maretiei lui Dumnezeu, ci ariditatea si goliciunea partii senzitive, exprimate aici prin cuvintele "pamant pustiu, neumblat si fara apa." 

(Cap. Despre foloasele pe care noaptea simturilor le aduce sufletului).

"De ce sufletul numeste noapte intunecata aceasta lumina divina care-l ilumineaza si-l purifica de nestiinta sa? Exista doua motive pentru care intelepciunea divina este nu doar noapte si intunecime pentru suflet, ci chiar durere si chin. Primul consta in maretia intelepciunii divine, care intrece cu mult puterea de perceptie a sufletului si in felul acesta este pentru el intuneric. Iar al doilea motiv este micimea si impuritatea sufletului, pentru care aceasta lumina este chinuitoare si apasatoare si deci asemenea tenebrelor.

Pentru a dovedi prima cauza, trebuie sa ne bazam pe o doctrina a filosofului (Aristotel), care afirma: Cu cat lucrurile divine sunt mai luminoase si mai limpezi in sine, cu atat mai intunecoase si ascunse sunt ele sufletului prin natura lor. Acelasi lucru se poate spune si despre lumina. Cu cat ea este mai stralucitoare, cu atat mai mult orbeste ochii bufnitei. Si cu cat privim mai nemijlocit lumina plina a soarelui, cu atat mai mult ea intuneca puterea de a vedea si o poate chiar orbi, fiind mult prea puternica pentru slabiciunea ochilor nostri. De aici urmeaza ca lumina divina a contemplatiei, patrunzand intr-un suflet doar in parte iluminat, va face sa nasca in el tenebre spirituale care nu numai ca intrec puterea naturala a intelectului, ci ii intuneca si ii zadarnicesc chiar si actul natural al cunoasterii." 

(Cap. Inceputul explicatiei: In ce masura contemplatia intunecata nu este doar noapte pentru suflet, ci chiar durere si chin) 

"Daca cele spirituale nu ii sunt daruite vointei noastre libere si dorintelor noastre de sus de catre "Tatal luminilor" (Iac 1,17), oricat s-ar stradui gustul si puterile omului spre Dumnezeu si oricat i s-ar parea ca se bucura de ele, omul nu le va gusta in chip divin si suprafiresc, ci in felul omenesc si firesc, cum se bucura de alte lucruri, caci bunurile nu urca de la om spre Dumnezeu, ci coboara de la Dumnezeu spre om. 

(...) Daca observi deci, o suflete spiritual, ca poftele tale au fost intunecate, ca inclinatiile tale au fost secatuite si ingradite, ca puterile tale au devenit inapte pentru orice exercitiu interior, atunci nu te intrista, ci considera aceasta drept o soarta fericita! Caci Dumnezeu a inceput sa te elibereze de tine insuti, a inceput sa-ti smulga din maini puterile tale. Oricat de bine le-ai fi stapanit, totusi nu ai fi actionat atat de bine si de sigur ca acum, caci ele sunt impure si inferioare. Dumnezeu insa te ia de mana si te conduce ca pe un orb, tu nu cunosti nici tinta, nici drumul, iar cu ajutorul propriilor tai ochi si pe picioarele tale n-ai fi gasit niciodata drumul, oricat de bine ai fi mers inainte. 

(...) Un alt motiv pentru care sufletul se gaseste in siguranta, cu toate ca paseste inainte prin bezna, sta in faptul ca el sufera. Caci calea suferintei este mai sigura si mai avantajoasa decat cea a placerii sau cea a actiunii. Odata pentru ca in suferinta Dumnezeu ii daruieste puteri; cata vreme atunci cand actioneaza sau are parte de bucurii, se pun in miscare propriile-i slabiciuni si imperfectiuni; apoi datorita faptului ca in suferinta sufletul isi foloseste virtutile si le sporeste; purificandu-se, sufletul castiga in intelepciune si prudenta."

(Cap. Se repeta primul vers si se explica in ce fel sufletul paseste prin bezna, simtindu-se aparat si in siguranta).

"Contemplatia tainica se poate denumi scara in sensul in care aceleasi trepte slujesc atat pentru urcare, cat si pentru coborare; in masura deci in care contemplatia ascunsa se foloseste de aceleasi haruri pentru a inalta sufletul catre Dumnezeu precum si pentru a-l umili in el insusi. Toate harurile care vin intr-adevar de la Dumnezeu au proprietatea de a inalta sau umili sufletul. Pe acest drum coborarea este urcare, iar urcarea este coborare, caci "oricine se inalta pe sine va fi umilit, iar cel care umileste va fi inaltat"(Lc 14,11). Abstractie facand de faptul ca virtutea smereniei este un lucru mare, in care sufletul se exerseaza, Dumnezeu lucreaza in asa fel incat face ca sufletul sa urce pe aceasta scara tocmai ca sa coboare si il face sa coboare ca sa urce, spre a se implini astfel spusele inteleptului: "Inainte de a fi zdrobita, inima omului se inalta, si inainte de "a fi slavita este umilita" (Prov 18,22). 

(...) Pe de alta parte, dupa mizerie si necazuri, urmeaza belsug si pace, astfel incat sufletului i se pare ca a fost pus sa posteasca pentru a fi primit la ospatul care va urma. Si acesta este modul obisnuit de pregatire in stadiul contemplatiei, pana se ajunge in stadiul linistii; sufletul nu ramane niciodata in acelasi loc, ci se afla intr-o permanenta oscilatie intre urcus si coboras."

(Cap. Se explica faptul ca aceasta intelepciune secreta este totodata si o scara)

"Trebuie stiut ca, atunci cand ingerul cel bun ii ingaduie demonului sa atinga sufletul cu acele spaime spirituale, el o face numai pentru a-l purifica si a-l incerca prin post sufletesc (...). Caci niciodata Dumnezeu nu mortifica decat pentru a da viata; nici nu umileste decat pentru a inalta."

(Cap. Explicatia celui de al patrulea vers. Ce ascunzis minunat a gasit sufletul in aceasta noapte si cum demonul, care gaseste intrarea in alte suflete inaltate mult mai sus, nu are acces la acesta).